Home » Arhiva AXA anul III » Axa 49 » Părintele Dumitru și țăranii
Părintele Dumitru și țăranii

Părintele Dumitru și țăranii

noiembrie 1, 2010 8:10 am by: Category: Axa 49, Cetatea creștină, Social Leave a comment A+ / A-

Copilăria în sat

Toţi cei care l-au cunoscut mai îndeaproape pe Părintele Dumitru ştiu că Vlădenii copilăriei au rămas pentru el, până la sfârşitul vieţii, un fel de tărâm paradisiac, faţă de care îl lega o nostalgie neostoită: „M-a influenţat foarte mult. Înţelegerea dintre oameni o văd cum era în satul meu natal. Natura o privesc prin prisma acelui loc binecuvântat” (Interviu, „Alfa şi Omega”, nr. 10, oct. 1993).

De câte ori nu-l auzeai povestind cu duioşie despre acele timpuri şi despre acei ţărani. Vedea în trăirea lor manifestarea unei spiritualităţi majore, grupate în jurul lui Dumnezeu şi a tuturor rânduielilor pe care satul le căpătase, de-a lungul timpului, din această apropiere neapropiată, filtrând la nesfârşit.

Mama şi tata erau figurile cele mai proeminente în amintirile sale. Mama, o ţărancă simplă fără carte, care nu vorbise niciodată pe nimeni de rău, Mama care-l îndemnase să se facă preot şi care apoi îl somase să ţie un preot cum se cuvine şi să nu-şi facă de ruşine rostul şi familia. Tatăl, pe care-l auzea dimineaţa bocănind uşor prin încăpere şi murmurând în surdină Psalmul 50, în timp ce copiii încercau să-şi prelungească somnul dulce al dimineţii, tatăl care duminica după-amiază, după întoarcerea de la biserică, citea întregii familii din Ceaslov.

Copil fiind, dar şi mai târziu, în vacanţe, era şi el antrenat la diferitele munci din gospodărie. Mergea la fân, mergea după lemne la pădure, la sapă… Ba se ducea şi la joc uneori. După cum la şezătoare citea celor de faţă din Vieţile Sfinţilor. Toate acele mici fapte şi gesturi de familie erau pregnante în memoria lui.

Vacanţele toate Părintele Dumitru le petrecea în sat, şi până târziu, până a avut forţa fizică necesară, nu trecea vreun an fără să facă un drum la Vlădeni, ca să-şi vadă casa părintească, rudele, alţi oameni apropiaţi. Casa părintească a donat-o, de altfel, bisericii, cu condiţia să se îngrijească de ea şi să-i păstreze întru totul alcătuirea iniţială. Preotul satului s-a grăbit însă s-o închirieze pentru o sumă mică de bani unei familii de ţigani care nu numai că n-au îngrijit-o, dar au stricat-o mult.

Frumuseţea colindelor şi farmecul străvechi al colindatului, conţinutul spiritual bogat al tuturor celorlalte cântece din sat, le evoca ori de câte ori se ivea prilejul, dar mai ales în zilele din ajunul Crăciunului, sau de Crăciun, pentru cei ce mergeau să-l colinde. Părintele însuşi murmura cuvintele, cu glas stins, alături de colindători. Colindele constituiau, după el, o exprimare elocventă „a infinitei delicateţi om-Dumnezeu” („Alfa şi Omega”, nr. 2, dec., 1992). Teologia colindelor i se părea de o subţirime extraordinară.

Satul strâns în jurul bisericii devine Biserică

Satul amintirilor Părintelui Dumitru era minunat în toate ale sale, aşa strâns în jurul bisericii şi al Bisericii. Relaţiile între ţărani erau structurate de vechi rânduieli, păstrate cu înţelepciune şi cu tenacitate. Oamenii ţineau de Biserică şi de cele ale ei, Biserica a cărei cuprindere încercau să o extindă asupra întregului sat şi a împrejurimilor lui. „Sat şi biserică, în întinderea acestei ţări, se confundă ca înţeles. Viaţa satului românesc se prezintă şi astăzi, ca întotdeauna, profund implicată în viaţa bisericii” („Satul şi preotul”, în „Telegraful Român”, nr. 34, 1935). În consecinţă, Părintele Stăniloae este de acord cu Nicolae Iorga, care numise Biserica Ardealului „o Biserică de sate şi preoţi” („Biserica Ortodoxă a Transilvaniei”, în „TR”, nr. 37, 1942). Ceea ce caracterizează relaţiile cu semenii la ţăranul român este omenia, calitate supremă, care „înseamnă consideraţie faţă de oameni, bun simţ, atenţie, bunătate, milă, ferire de tot ce e ruşinos şi urât, strădanie dea câştiga prin vrednicie, bună cuviinţă, cinste, soliditate morală, încrederea altora” („Omenia românească”, în „TR”, nr. 9, 1941).

Între sat şi Biserică avea loc o osmoză fericită din care fiecare ieşea împlinit cu noi valori şi împodobit cu nuanţe care îi accentuau personalitatea: „Prin Biserică se sfinţeau, se transfigurau şi se conservau toate ale poporului. Dar şi Biserica se umplea de cuprinsul creaţiei populare româneşti. Alta poporului devenea artă a Bisericii în bisericuţele de lemn cu uşi sculptate după motive româneşti şi răsunând de troparele înduioşate de modulaţiile doinei noastre” („Biserica Ortodoxă a Transilvaniei”, în „TR”, nr. 37, 1942).

Părintele Rafael Noica a afirmat tranşant: „Tot omul este ortodox prin fire”. Pentru români ortodoxia nu este numai o trăsătură a firii, ci şi o trăsătură definitorie a personalităţii de neam, prin asumarea şi păstrarea ei nealterată pe parcursul a sute de ani: „De aceea iubim atât de mult Ortodoxia: pentru că iubim sufletul neamului nostru. pentru că recunoaştem în ea tot ce e mai adânc şi mai bun În noi, pentru că aspiraţiile şi idealurile ei au devenit aspiraţiile şi idealurile noastre. Dacă orice om şi orice popor, când trăieşte pentru o misiune şi nu numai ca să consume bunuri materiale, este purtătorul unei idei, apoi neamul nostru este purtătorul prin excelenţă al Ortodoxiei. Datorită Ortodoxiei neamul nostru n-a fost singur în lunga sa istorie, în care n-a vrut nici un ajutor de la oameni. Ci a fost cu Iisus Hristos. Şi ajutat de El în toate, le-a biruit” („Ortodoxia, lumina lumii şi inima neamului nostru”, în „TR”, nr. 11, 1940).

Una dintre misiunile acestui popor, probată de-a lungul istoriei în numeroase rânduri, este aceea de salvator al creştinismului de valurile de păgânism şi de stavilă în faţa „oceanului slav”. În acest sens, poporul român „singurul stabil în zonă”, este un „popor de sacrificiu” („Restaurarea românismului în destinul său istoric”, în „TR”, nr. 39, 1940).

Dumnezeu era simţit de ţărani ca o fiinţă apropiată, iubitoare şi mereu ocrotitoare: „Poporul simte pe Dumnezeu ca pe Părintele tuturor, omul simplu se simte pe sine copil al lui Dumnezeu. El e mai pregătit să devină copilul lui Dumnezeu în Hristos, de aceea poporului i S-a adresat Fiul lui Dumnezeu” („Însemnătatea obiceiurilor religioase ale poporului”, în „TR”, nr. 22, 1941). Încurajat în viaţa sa de această apropiere, poporul manifesta, la rândul lui, o imensă gingăşie faţă de Fiul lui Dumnezeu. Viaţa ţăranului devenea o convorbire neîncetată cu Dumnezeu prin cuvinte, prin gesturi, prin lucrare, prin gânduri, prin comportare, prin toate.

Cum am spus, Părintele Dumitru desluşea în lumea ţărănească o lume formată la sânul Bisericii şi populată îndeaproape cu toate persoanele de care istoria sfântă se umpluse pe parcursul ei. Ele trecuseră, cu un uluitor firesc, în cultura religioasă a poporului: „Duhul Bisericii noastre transpiră prin toate acele cărţi prin care se perindă ca într-un panoptic toată lumea ideilor noastre creştine: Dumnezeu, Iisus Hristos, Maica Domnului, Tainele, apostolii, sfinţii, icoanele, pustnicii, raiul, iadul, minunea, virtutea smereniei, lupta cu păcatul, dragostea pentru toţi oamenii, fie ei cât de păcătoşi. Lumea asta este atât de organic una, încât nu e povestire religioasă tradiţională din care să lipsească o cât de mică parte din ea” („Literatura religioasă poporală”, în „TR”, nr. 34, 1932). Dintre toate trăsăturile caracteriologice ale acestui tip de cultură, Părintele Dumitru consideră că smerenia este aceea care este distinctivă în alcătuirea intimă a sufletului românesc: „Smerenia e nota dominantă a literaturii care a format admirabilul caracter al poporului nostru: în ea strălucesc concentrate şi topite toate virtuţile care sunt în realitate virtuţi şi nu numai aparenţe. Nimic nu e mai blamat în aceste cărţi ca aroganta sau făţărnicia” (Ibidem).

Trăirea Scripturii şi şcoala Bisericii

Dar cartea de căpătâi a poporului, în formarea sa şi în persistenţa sa istorică în coordonatele majore ale spiritualităţii creştine, a fost, fără îndoială, Sfânta Scriptură. Înainte să o poată citi, românii au putut-o asculta şi, mai ales, au putut-o vieţui în toată bogăţia şi compunerea învăţăturilor sale: „Poporul nostru a avut în tot trecutul său – chiar înainte de traducerile scrise – Sfânta Scriptură în viaţa sa. Poporul nostru a avut adevăratul înţeles al Scripturii, înţelesul moştenit prin succesiune neîntreruptă de la apostoli. Poporul nostru a fost în adevăr. Biblia a jucat un rol uriaş, un rol primordial în formarea spirituală a poporului român de la începuturile lui”. A fost pentru români Scriptura Sfântă o modalitate de cunoaştere şi de apropiere reală şi profundă de Dumnezeu, de voia Lui („Biblia şi sufletul românesc”, în TR, nr. 37, 1938).IMG 3263

O lume formată la o asemenea înaltă şcoală, cea a Bisericii, chiar dacă nu prea aplicat organizată din punct de vedere instituţional, este o lume matură din toate punctele de vedere. De aceea, Părintele Dumitru consideră şi sfătuieşte pe intelectuali: „Să ne dezobişnuim de a mai considera pe ţărani nişte copii care nu înţeleg şi nu se preocupă de nimic din ceea ce formează conţinutul credinţei şi, prin urmare, îi putem purta cu vorbe goale spuse pe un ton sentimental. Mai ales în zilele noastre, când mintea lor e îmbogăţită pe toate planurile prin atâtea mijloace de propagare a cunoştinţelor, ei sunt mai treji, cu judecata mai vie, mai critică, mai dornică de conţinut” („Şcoala ţărănească religioasă”, în „TR”, nr. 7, 1938).

Spiritualitatea ţăranului neşcolit: miza pe credinţă

Lipsa de instrucţie şcolară înaltă şi munca fizică prelungită nu împiedică dezvoltarea unei spiritualităţi superioare, probată printr-o cultură solidă şi de o incredibilă bogăţie a observaţiilor metafizice şi a nuanţelor existenţiale, totdeauna într-o legătură indisolubilă cu Dumnezeu prin Biserică. „Este greşit să se creadă că munca fizică nu îngăduie celui ce o profesează nici un fel de meditaţie în cursul ei. Se poate spune dimpotrivă că regularitatea mişcărilor pe care le comportă lasă spiritului putinţa de a se mişca şi el destul de slobod în tot felul de gânduri potolite, care stăruie cu mult mai mult în jurul anumitor taine ale vieţii de cum o pot face gândurile nestatornice ale intelectualului, care în viaţa lui «variată» sare mereu la alte şi alte preocupări, fie că e în repaus, fie că are de rezolvat nenumărate hârtii de birou sau exterioare probleme tehnice. Câte probleme de concepţie asupra lumii şi vieţii nu se puii în vorbele schimbate între cei ce lucrează împreună, fără graba şi patima discuţiilor între intelectuali. Iar în drumul spre casă, pe înserate, gândurile îşi iau zborul şi mai slobod, în atmosfera de taină a amurgului, numai să fie cine să le declanşeze, să le dea direcţia care trebuie. Câte pilde, câte întrebări cu tâlc nu se deapănă în atâtea ocazii ale muncilor agricole care în multe răstimpuri sunt mai degrabă popasuri. Seara pe lângă vite, pe drum pe lângă car, în timpul prânzului, între cei mari şi între copii se desfăşoară o comuniune spirituală care constituie tot farmecul şi toată recreerea vieţii de muncă a poporului, care duce mai departe tradiţiile şi le îmbogăţeşte cu noi creaţii folclorice, cu interpretări originale ale evenimentelor noi. Viaţa spirituală a poporului în aceste pauze ale muncii se desfăşoară.” („Predica pe ogoare”, în „TR”, nr. 11,1945).

Componenta identitară ortodoxă a ţăranului român

Deşi neconceptualizată, preocuparea ţăranilor pentru adevărul de credinţă, pentru trăirea şi mărturisirea lui, este o prezentă detectabilă pentru privirea atentă: „Ar fi greşit să ne închipuim că Biserica Ortodoxă din Ardeal, fiind o biserică a poporului în sens naţional şi social, nu mai punea nici un preţ pe credinţă. Din scrupulozitatea cu care preoţii de atunci săvârşeau sfintele slujbe în toate amănuntele lor, convinşi de puterea sfântă ce este în ele, din neclintirea cu care păzeau canoanele, practicau posturile, spuneau rugăciunile şi stăteau lângă dogmele Bisericii. învăţând şi poporul să facă asemenea, s-ar putea lua pildă şi azi” („Biserica ortodoxă a Transilvaniei”, în TR, nr. 37, 1942).

Toate acestea fac ca ortodoxia să poată fire cunoscută ca una dintre principalele trăsături de identitate ale poporului român, definitorie pentru formarea personalităţii sale şi pentru exprimarea ei culturală: „Ortodoxia face parte din măduva sufletului şi a culturii româneşti. Fără ea ne pierdem identitatea şi continuitatea spirituală în timp, ne pierdem ca neam aparte. Din Ortodoxie s-a alimentat, a crescut şi s-a definit sufleteşte neamul nostru, fără să epuizeze Ortodoxia. El este legat de ortodoxie, întrucât este legat de sine, de identitatea şi de trecutul său” („Ortodoxie şi etnocraţie”, în „TR”, nr. 24, 1938). Iar în alt loc Părintele menţionează: „Ortodoxia e ochiul prin care priveşte românul spre cer şi plin de lumina de acolo şi-l întoarce spre lume, conducându-se după el în atitudinea şi paşii săi. Şi noi ştim că ea este singurul ochi corect, sănătos”. Intrată şi păstrată în fiinţa neamului ca un element constitutiv, ortodoxia ajunge să fie necesară în conceperea „idealului naţional permanent” („Ortodoxia, modelul spiritualităţii româneşti”, în „Gândirea”, nr. 6, 1992). „Ortodoxia e atât de adânc înrădăcinată în fiinţa neamului, încât toate încercările străine de a o smulge din sufletul lui au rămas zadarnice, chiar dacă o mică parte din popor a putut fi, prin tot felul de urziri şi înşelăciuni, desfăcută formal de ascultarea ierarhică a Bisericii Ortodoxe.” De altfel, Părintele Dumitru consideră că ţăranii greco-catolici români au rămas, în firea şi trăirea lor, ortodocşi şi este încredinţat (în 1939!) că până la urmă românii vor fi din nou împreună în aceeaşi „casă” („Latinitate şi ortodoxie”, în „TR”, nr. 4, 1939).

Această ţesătură intimă şi organica a creştinism ului autentic şi corect în fiinţa neamului este rezultatul felului în care a fost primită şi păstrată credinţa de către români: „Noi suntem poporul cu spiritualitatea cea mai apropiată de cea genuin creştină, de lumea originară a lui Hristos. Ea nu ne-a venit diluată de marile distanţe, cum s-a întâmplat cu creştinismul popoarelor apusene. În acelaşi timp, noi n-am căzut niciodată sub forţele întunecate ale Asiei, cum au căzut celelalte popoare de lege creştină genuină. (…) Noi am păstrat jarul arzător al credinţei răsăritene, bunătatea desăvârşită a sfinţilor şi spiritul lor de abnegaţie şi de jertfă al mucenicilor, dar asta nu ne-a făcut mai puţin atenţi la datoria de a apăra cu sabia ordinea creştină a lumii. Noi suntem sinteza între Răsăritul cel luminos, păstrat în integralitatea lui, şi între Apusul aşezărilor stabile, raţionale, civilizate. Aşezaţi la răscrucea drumurilor, ca o lumină cerească, domolim impulsurile sălbatice ale năvălitorilor Asiei, dar transmitem Apusului înfiorările de viaţă nouă, gâlgâitoare, deşteptătoare de forme învârtoşate”. („Între Orient şi Occident”, în „TR”, nr. 30, 1941)Trei elemente principale stau la originea „sintezei biologic-spirituale” pe care o constituie neamul românesc: elementul dac, elementul latin şi elementul ortodox. Numai cultivate împreună, în compunerea lor organică, pot exprima individualitatea şi personalitatea românilor. Orice exagerări unilaterale conduc la pierderea identităţii şi specificităţii. Nimic din ceea ce a fost împropiat de-a lungul istoriei în fiinţa neamului nu este inutil şi nu trebuie să fie abandonat, ci valorificat în realizarea misiunii specifice, pe care şi noi o avem în această lume ca, de altfel, orice neam. („Idealul nostru permanent, în „TR”, nr. 4, 1940).

Trecutul românilor este accentuat bisericesc şi veritabil religios, „e viaţa de închinăciune a poporului, e jertfa umilă a celor mulţi şi săraci pentru a-şi zidi şi împodobi lăcaşuri de închinăciune potrivit concepţiei lor, o luptă simplă fără armele vicleniei, ale teologiei şi ale puterii lumeşti, pentru apărarea credinţei. Luptă în care, din primul moment, trebuie sacrificată viaţa ca în timpul primilor martiri ai creştinătăţii”. Dacă cineva vrea să cunoască sufletul acestui popor o poate face mai ales cercetând viaţa lui religioasă: „Din istoria bisericească a altor popoare se poate afla orice, numai viaţa religioasă a poporului nu, numai ce-i curat nu”. În schimb: „Trecutul nostru bisericesc e trecut religios poporal”. În el se poate afla o nobleţe înaltă, aceea determinată de „măreţia bunătăţii” şi de „frumuseţea morală”. Trăsăturile de caracter ale poporului român sunt rezultatul unei divine pedagogii: „Dumnezeu a ţinut să ne crească sub regimul sobru al lipsurilor şi să ne călească sub vântul aspru al suferinţelor”. Rezultatul a fost că: „Am fost un popor bun, nu numai în sensul negativ, ci în cel pozitiv: un popor tenace în virtuţile creştine. Numai aşa se explică faptul unic în istorie că un popor fără conducător n-a putut fi slăbit sub ordinea morală. El şi-a chivernisit singur viaţa religioasă obştească, fiindu-şi singur consistor, vlădică, minister etc.” („Trecutul nostru”, în „TR”, nr. 7,1936). Desigur, cuvintele din urmă se referă la situaţia care a domnit mult timp în Transilvania.

Obiceiuri şi tradiţii impregnate de credinţă

Întreaga trăire religioasă a poporului a fost transferată şi măiestrit „montată” în obiceiurile şi tradiţiile sale de viaţă diurnă: „Partea religioasă în aceste creaţiuni populare este cea mai de temelie, ea e prezentă la baza tuturor obiceiurilor, practicilor, ideilor poporului. Ea exprimă cea mai autentică şi cea mai adâncă faţă a lui. Pentru a cunoaşte ceea ce-i mai esenţial, mai specific unui popor, trebuie cercetată partea religioasă a manifestărilor sufletului lui.” („Însemnătatea obiceiurilor religioase ale poporului”, în „TR”, nr. 22, 1941). O aureolă de sfinţenie înconjura rânduielile ţăranilor încărcate de cuminţenie: „Datinile acestea parcă erau sfinte, spaţiul acela cu muntele la orizont, cu dealurile care ne înconjurau, locurile din câmp unde ne duceam des şi aveam atâtea amintiri despre întâlnirile din trecut în ele, parcă erau transparente, parcă dincolo de ele vedeai altceva.” (în „Alfa şi Omega”, nr. 2, decembrie 1992).

Era mereu uimit de felul în care ţăranii ţineau şi puteau să-şi manifeste personalitatea şi, implicit, identitatea, adăugând (fiecare sat, dar, adesea, şi fiecare familie, fiecare dintre ei, chiar) la cele moştenite de la înaintaşi un „ceva” al lor, un element de „arhitectură”, o „floare” în ţesătură, o tăietură în croială, o vrâstă pe o haină, fără ca prin aceasta să părăsească sau să altereze stilul.

Observa cum cei ce se abăteau de la buna rânduială a satului erau imediat marginalizaţi, fără a fi, însă, brutalizaţi. „Omul răznit de biserica lui, este socotit drept străin în sat şi nici un sătean nu-i va oferi încrederea şi simpatia, cel mult mila şi compătimirea datorită deaproapelui nenorocit al soartei” („Satul şi preotul”, în „TR”, nr. 34,1935).

Trăirea ţăranilor în Biserică naşte o limbă extraordinară

Cu multă fascinaţie se apleca Părintele Dumitru asupra reliefării unor aspecte specifice ale limbii, limbă formată prin trăirea ţăranilor în Biserică, Ortodoxia a coborît în graiul naţional „o putere sfinţitoare”. Nicăieri nu poate fi aflată mai deplin starea spirituală a unui neam decât în limba de care se slujeşte spre comunicare: „Ce e mai intim, mai cotidian, mai esenţial vieţii sufleteşti a omului decât graiul matern. Şi precum e graiul, aşa e şi omul. Omul curat foloseşte cuvinte curate şi le încarcă de înţelesuri curate ale sufletului propriu. Omul cu sufletul impur alege cuvinte urâte şi le murdăreşte şi pe cele curate de înţelesurile murdare ale sufletului propriu. Cuvintele merg în suflet şi cum sunt ele, aşa se face şi sufletul. Ortodoxia întrebuinţând la slujbă cuvintele de fiecare zi ale omului, le purifică de sensurile impure, le îmbracă în vraja evocărilor din lumea cerească, îl pune pe om să le exprime în dispoziţiile cele mai elevate ale vieţii sale şi omul, întrebuinţându-le după aceea în viaţa zilnică, va fi influenţat de aceste cuprinsuri ale lor, va avea în aceste sensuri o frână a gândurilor sale şi icoane cereşti de contemplare.” Ca urmare exprimarea românului este „ocolită şi îmbunată”, marcată de „admirabilă şi specifică pudoare”, niciodată vulgară („Ortodoxia, modelul spiritualităţii româneşti”, în „Gândirea”, nr. 6, 1940).

IMG 3264Însăşi limba Părintelui păstrase în relaţiile diurne o simplitate şi o limpezime extraordinare, de asemenea tipic ţărăneşti, care înlesneau comunicarea cu omul, pe orice treaptă de instrucţie şcolară s-ar fi aflat el.

De altfel, majoritatea contribuţiilor pe această temă au fost strânse într-o excepţională lucrare („Reflexii despre spiritualitatea poporului român”), care analizează cu multă fineţe raporturile dintre limba română şi spiritualitatea profundă care o subîntinde şi pe care o exprimă cu fidelitate şi cu o forţă de expresie deosebită. Numeroase elemente definitorii ale culturii spirituale şi materiale sunt luate în discuţie, analizate în suportul lor intim, conexate la adevărul de credinţă şi de viaţă. Expresiile şi cuvintele, limba în general, eroii tipici ai basmelor noastre (de pildă, Făt-Frumos, ciobanul din „Mioriţa”, meşterul Manole), portul, casa şi curtea, vechile biserici şi mănăstiri de sat, icoanele populare (îndeosebi cele pe sticlă), creaţiile artistice, cântecele, jocul, formele de manifestare comunitară (bogăţia şi profunzimea sentimentală, capacitatea de a ierta etc.), datele de caracter (echilibrul, cuminţenia, buna-cuviinţă, luciditatea, duioşia, omenia etc..), legătura tandră cu natura, dorul, înscrierea prin marcaje de sfinţenie în spaţiu şi timp (maniera de trăire a sărbătorilor), atitudinea faţă de străini (ospitalitatea, comunicarea deschisă, dorinţa de a învăţa de la ei spre îmbogăţirea orizontului cultural propriu), capacitatea superioară de sinteză şi umanizare, vederile eshatologice (legătura spirituală cu cei morţi, pomenirea lor, gândul la obşteasca judecată. concepţia despre rai şi iad, nădejdea la mila lui Dumnezeu, la care face mereu apel etc.), toate sunt după Părintele Dumitru mărturii ale spiritualităţii străvechi şi transfiguratoare a satului românesc. Ele pot fi lesne depistate în atât de bogatul folclor românesc, din care, de altfel, Părintele aduce numeroase exemple.

Mulţi vor fi tentaţi să-l suspecteze pe Părintele Stăniloae de naţionalism, de paseism, de poporanism şi de tot felul de astfel de lucruri, atât de rău văzute în lumea noastră de astăzi. Părintele şi-a exprimat cu sinceritate totală şi, adesea, cu candoare, în nici un caz cu naivitate şi lipsă de pătrundere, propria experienţă, propriile experieri, propriile observaţii, propriile întâlniri, propriile sentimente. În general, le-a argumentat şi le-a susţinut cu probe pertinente, imposibil de demontat, dacă eşti om de bună credinţă. Experienţa unora dintre noi bate cu a sa, a altora poate să fie diferită (cu atât mai rău pentru ei!). Fiecare obţine din cercetările sale ceea ce caută. Şi unii caută cu obstinaţie răul. Îl vor afla întotdeauna şi vor încerca să impună şi celorlalţi să vadă în el o dominantă.

Ţăranul sub tăvălugul istoriei contemporane

Ca atâţia alţii, Părintele Dumitru sesizase şi el pericolul unei disoluţii a acestei lumi genuine ţărăneşti în faţa unei ofensive seculare, ideologice şi tehnocrate, pe care o dezvoltă societatea contemporană. El vedea în aceasta un soi de probă, de încercare dificilă, din care să rezulte o ţărănime nouă: „Ţăranul nostru purificat în tradiţiile şi ocupaţiile sale, în sufletul său aşa de echilibrat şi de treaz. În relaţiile sale sobre cu copiii şi afabile cu lumea, de Hristos pe care ştie de-acum mai sigur că-L poartă cu sine, e tipul ţăranului viitor” („O ţărănime nouă”, în „TR”, nr. 15-17, l933). Desigur, în acel moment, Părintele Dumitru era departe de a bănui venirea tăvălugului comunist devastator peste ţărănime şi peste întreaga tară. Poate că este greu să aflăm astăzi chipul acelui ţăran al viitorului pe care-l aşteaptă Părintele. Părintele însuşi exclama într-o convorbire publicată în „Alfa şi Omega” (nr. 2, decembrie 1992): „Ce viaţă era la sat! Nu mai este acum.” Acel lucru îl îndurera, desigur. Dar cel ce va căuta cu răbdare şi cu bună credinţă tot îl va mai afla încă pe acel ţăran, căci există întotdeauna acei şapte mii opriţi de Domnul, care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal şi ale căror buze nu l-au sărutat (3 Regi 19,18).

Părintele Dumitru avea luciditatea şi forţa să observe şi să recunoască şi anumite trăsături de caracter negative ale românilor: „suntem un popor iubitor de contraziceri şi de certuri”, remarca el într-un rând („Dorim o Biserică!”, în TR, nr. 11, 1939). Aceste defecte nu trebuie cultivate sau ignorate. Altă dată sesiza o anumită invidie cu care este privit la români oricare din cei care reuşesc să se ridice, o anumită cabală care se ţese în jurul lui pentru a-i împiedica ascensiunea şi a-i minimaliza realizările. Toate aceste trăsături, lumea satului a reuşit să le ţină, în bună măsură, în frâu, datorită sistemului tradiţional de relaţii bine structurat. Ele scapă însă de sub control pe măsura depărtării de originea ţărănească şi de credinţă.

Vedea în ţărani o clasă trădată, adesea, de cei care de abia ieşi seră din ea, devenind intelectuali. Cauza acestei „trădări” este îndepărtarea de credinţa în Dumnezeu: „Sau poate am vrea să facem cei dintâi dovada că putem crea o cultură fără a porni de la temelia credinţei? Asemenea încercare, pe lângă că ar fi sortită în mod absolut riguros celui mai crunt eşec, ne-ar indica prin ea însăşi superficialitatea, de care şi aşa intelectualitatea noastră a dat prea multe dovezi.” („Biserica în viaţa neamului nostru”, în „TR”, nr. 99, 1944). Intelectualii sunt dispuşi spre dezbinare, spre atitudini încăpăţânate de grup, care sfârşesc prin a se propaga în popor şi a aduce ţara într-o stare jalnică („Dorim o Biserică!”, în TR, nr. 11, 1939). Multe din devierile morale, comportamentale şi estetice ale celor plecaţi la oraş se întorceau şi infestau, cu nebănuită rapiditate, o lume clădită şi păstrată, cu uriaşe eforturi şi împliniri spirituale, pe parcursul a secole de rafinare şi de decantare socială. Dar Părintele Dumitru a continuat să vadă o pildă mereu valabilă în acel neam de „ţărani de cremene, care nu ştiau de fleacurile şi de mofturile ce satisfac o lume uşuratică, zisă intelectuală, şi destramă tot ce e caracter, morală, cinste şi muncă. Simpli şi naivi ca ei, stăpâniţi până la rădăcini de o singură şi încruntată convingere şi aspiraţie, dârji ca ei, acestea să fie trăsăturile chipului românesc care trebuie să prindă fiinţă dominatoare în caracterul nostru de mâine” („Ortodoxia, modelul spiritualităţii româneşti”, în „Gândirea”, nr. 6, 1940).

Nobleţea Teologului cu suflet de ţăran

Vlădenii, aşa cum i-am cunoscut eu în toamna anului 1992, erau un sat bine întemeiat, dar, pentru un străin, nu neapărat cel mai frumos sat din România. Idealiza Părintele Dumitru, cum vor fi fiind mulţi tentaţi să cârtească? Cred doar că ochii lui erau mai iubitori, mai potriviţi să cerceteze mai apropiat, decât cei ai acelora care trec pe acolo în grabă, presaţi de timp. Pentru mai fiecare din noi există un sat primordial, care nu este în nici un caz unul abstract, ci unul real, de care ne simţim legaţi printr-un soi de fir nevăzut, ombilical şi, ca atare, vital. Chipul Părintelui păstra lumina blând-aspră a chipurilor ţărăneşti de demult şi din totdeauna, mâinile sale păreau acum luate de pe ustensilele gospodăriei ţărăneşti, scrisul său părea un soi de arat cu plugul la deal. Înţelepciunea lui avea, şi ea, ceva ţărănesc şi întreaga-i nobilă ţinută o amintea pe aceea a preoţilor ţărani de odinioară. Chilia lui departe de a fi o celulă, era deschisă nemărginit spre orizontul vălurit cu dealuri al lumii noastre, ca cel de acasă, de la poalele Făgăraşilor.

Într-un fel, poţi recunoaşte în Părintele Dumitru pe cel ce a continuat şi a dus pe culme tipul emblematic de preot pentru satele transilvane, acela al preotului ţăran, exponent al unui creştinism funciar care dăduse naştere la „o Biserică de părinţi ai satelor, îmbrăcaţi în cămaşă albă de in, peste care se revărsau pletele şi barba căruntă. Când apăreau în uşa altarului cu sfântul potir ridicat de mâinile lor bătătorite de muncă şi în odăjdiile împodobite cu motive româneşti peste albul nedeplin acoperit al cămăşii de in, poporul vedea pe Tatăl ceresc sau pe Iisus Hristos familiar, coborât jos între ei şi înţelegând şi vibraţiile etnicităţii, dar şi necazurile obidei lor. Preotul acesta da o autoritate de lucru sacru portului românesc, ferind poporul de imitarea inesteticelor veşminte străine” („Biserica ortodoxă a Transilvaniei”, în „TR”, nr. 37, 1942). Cam aşa îl vedeam şi noi pe Părintele Dumitru când ne strângeam în jurul lui, pui lângă cloşcă, prin biserici sau acasă, în cămăruţa aceea minusculă, dar cât de cuprinzătoare.

Cel ce rostise prelegeri, precum şi cuvinte de învăţătură şi de folos, în aulele unor mari universităţi ale lumii, cel care se întâlnise şi convorbise cu mari teologi creştini ai vremurilor contemporane, cel care era familiar cu învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii din totdeauna, cel care era vizitat şi cercetat, în chilia lui din strada Cernica, de mari somităţi ale vieţii culturale, cel pe care mulţi l-au numit, în faţa evidenţei, „cel mai de seamă teolog al acestui veac”, cel care mângâiase cu cuvântul şi cu prezenţa sa atâţia credincioşi, se raporta mereu la satul natal, la sfinţenia părinţilor săi, la modul ţărănesc de vieţuire, din care răsărise şi el şi pe care şi-l asumase, căruia simţea că-i aparţine.

Părintele Dumitru și țăranii Reviewed by on . Copilăria în sat Toţi cei care l-au cunoscut mai îndeaproape pe Părintele Dumitru ştiu că Vlădenii copilăriei au rămas pentru el, până la sfârşitul vieţii, un f Copilăria în sat Toţi cei care l-au cunoscut mai îndeaproape pe Părintele Dumitru ştiu că Vlădenii copilăriei au rămas pentru el, până la sfârşitul vieţii, un f Rating: 0

About Costion Nicolescu

Lasă un comentariu

scroll to top