Home » Arhiva AXA anul III » Axa 36 » Cum va arăta Piața Muncii în 2010?

Cum va arăta Piața Muncii în 2010?

În contextul tensiunilor sociale actuale şi a anunţatelor proteste şi mitinguri din lunile următoare (mai-iunie) ale sindicatelor din învăţământ şi administraţia publică, voi încerca în acest material să aduc în discuţie dezechilibrele pieţei muncii şi problematica şomajului în România şi chiar să schiţez, măcar sumar, o viziune asupra pieţei muncii în 2010. Deşi prin trâmbiţatele programe şi planuri naţionale, europene (inclusiv Agenda Lisabona revizuită) şi internaţionale şi vorbeşte adesea despre modalităţi de atragere şi menţinere a cât mai multor persoane pe piaţa forţei de muncă, îmbunătăţirea flexibilităţii pieţei muncii, creşterea investiţiilor în capitalul uman corelat cu problema demografică şi migraţia (referindu-se adesea la migraţia forţei de muncă), excluderea socială, precum şi elementele asociate, cum ar fi sănătatea populaţiei şi aspectele sensibile ale sărăciei, în contextul actualei crize financiare şi economice globale, cel puţin la nivelul României, toate acestea rămân nişte vise îndepărtate sau, mai bine spus, nişte poveşti pentru populaţia de rând.

Pentru a ne face o imagine cât de cât realistă asupra situaţiei pieţei muncii în România, ar trebui să privim această problemă înainte şi după declanşarea crizei. Astfel, după aderarea României la UE, înainte de august 2007, în anumite sectoare persista atât deficitul de muncitori cât şi de specialişti (de exemplu, în inginerie, sănătate, finanţe‑bănci etc.). În 2007, rata şomajului s-a diminuat, ajungând în jurul a 6,4%, pentru ca în 2008 să atingă 5,8%. Aceasta indică faptul că oferta excedentară de forţă de muncă s‑a situat la un nivel minim, iar posibilităţile angajatorilor de a recruta personal de pe piaţa internă au devenit tot mai limitate, dezechilibru ce a determinat o presiune suplimentară asupra costurilor salariale pentru companii. Astfel, câştigurile salariale şi‑au menţinut un potenţial inflaţionist semnificativ în trimestrul patru din anul 2007 şi la începutul anului 2008. La această situaţie a contribuit şi plecarea masivă a lucrătorilor peste hotare după 1989, ceea ce a condus, în timp, la diminuarea ofertei de muncă, la crearea de presiuni asupra cererii de muncă, generând, implicit, creşteri salariale dar şi o mai bună ocupare a forţei de muncă în România. Exodul persoanelor cu o bună calificare sau super-calificate din unele domenii (sănătate, IT etc.) a determinat majorarea costurilor salariale din acele domenii şi chiar o inflaţie prin salarii. Cu toate acestea, evoluţia pozitivă a ratei şomajului s-a reflectat şi asupra ratei şomajului pe termen lung, care s-a situat în 2007 la 3,2% iar în 2008 a atins 2,4%, dar şi în menţinerea ratei de ocupare a forţei de muncă la 58,8% în 2007, comparativ cu anul precedent. De remarcat că piaţa muncii din România manifestă o serie de dezechilibre structurale puternice, existente şi înainte de declanşarea crizei reflectate şi de o încetinire a ratei de creştere a ocupării în 2008 şi 2007 comparativ cu perioada anterioară. Printre problemele ce pot fi enunţate referitoare la piaţa muncii se remarcă: rate de ocupare încă extrem de scăzute comparativ cu alte state europene, creşteri salariale necorelate cu creşterea productivităţii muncii, o presiune fiscală ridicată asupra costului muncii, în special a persoanelor cu venit scăzut, o protecţie socială insuficientă (numai dacă ne referim la salariul minim garantat, acesta este la cel mai scăzut nivel din UE, excepţie făcând doar Bulgaria!), o necorelare a sistemului de învăţământ cu cerinţele pieţei muncii datorată unei lipse de viziuni integrate a celor două sisteme etc.

Odată cu venirea undei de şoc a crizei financiare în România, determinând inversarea creşterii economice de la plus la minus (de la 7,3% în 2008 la -7,1% în 2009), impactul acesteia asupra pieţei muncii din România s-a făcut puternic resimţit prin: contractarea cererii de forţă de muncă, creşterea şomajului, îngheţarea sau reducerea salariul nominal (implicit real), dar şi diminuarea remiterilor trimise de românii care muncesc în străinătate, toate acestea afectând puternic avuţia populaţiei şi poziţia financiară a firmelor. Astfel, potrivit Institutului Naţional de Statistică (INS), rata şomajului înregistrat a crescut aproape constant pe tot parcursul anului 2009 (în luna iunie a atins nu mai puţin de 6%, iar la sfârşitul lunii decembrie a înregistrat 7,8%), pentru ca în februarie 2010 să atingă valoarea de 8,3%, o majorare mai importantă înregistrându-se în rândul bărbaţilor. Numărul şomerilor înregistraţi la sfârşitul lunii februarie 2010 era de 762375 (din care femei 311541), numărul şomerilor indemnizaţi fiind de 468863, adică mai exact 38,49% din numărul şomerilor înregistraţi fiind neindemnizaţi. Numai privind aceste valori înţelegem gradul extrem de scăzut al protecţiei sociale în România, precum şi lipsa de viziune în ceea ce priveşte atragerea potenţialilor angajaţi pe piaţa muncii. În general, uitându-ne la cifra oficială a şomerilor, putem spune că, în realitate, există o diferenţă mare între numărul şomerilor înregistraţi oficial şi a celor existenţi efectiv într-o economie, diferenţă ce vine pe de o parte din modalitatea de colectare şi prelucrare a datelor statistice, iar pe de altă parte dintr-o dificultate inerentă, reală, de identificare a acestei populaţii. Este adevărat că există întotdeauna o parte a populaţiei ce se poate încadra cu uşurinţă în şomajul voluntar, însă, în situaţii de criză, ca cea actuală, la această populaţie se adaugă un număr mult mai mare a celor care şi-au pierdut locul de muncă şi care sunt dispuşi să se angajeze rapid, de cele mai multe ori renunţând la pretenţiile salariale conforme pregătirii lor. Această forţă de muncă poate intra în timp, în situaţia negăsirii unui loc de muncă, în categoria şomerilor pe termen lung, care îşi pot pierde dorinţa de a munci şi chiar abilităţile profesionale dobândite, ca să nu mai vorbim de comportamente antisociale şi infracţionalitate. Referindu-ne la numărul salariaţilor din economie, acesta a scăzut constant în 2009, ajungând în februarie 2010 la 4,3132 milioane persoane în timp ce câştigul salarial mediu brut lunar a variat în perioada 2009-2010, situându-se, potrivit INS, la 1940 lei. Dacă ne referim la întreaga populaţie a României, putem constata că numai o cincime din aceasta susţine de fapt economia întregii ţări, în acest sens, poate că ar fi corect ca atunci când vorbim de productivitate şi performanţă să vorbim şi despre presiunea socială, dar şi cea fiscală şi para-fiscală ce apasă pe umerii unui număr atât de mic de angajaţi.

În 2010, moderarea creşterilor salariale din sistemul privat şi îngheţarea sau scăderea salarială din sectorul public, întârzierea în realizarea investiţiilor şi, în general, activitatea economică aflată încă în recesiune vor impune o diminuare aproape forţată a costurilor la nivelul bugetelor private şi publice şi vor temperara eventualele creşteri de preţuri la nivelul economiei, prin urmare creşterea costului unitar al muncii nu mai poate fi considerat „un pericol” real pentru inflaţie. Deşi, rata şomajului în judeţe precum Mehedinţi, Vaslui, Alba, Teleorman este extrem de ridicată (peste 10%), se preconizează ca în următoarea perioadă a acestui an, la nivelul întregii ţări, să se înregistreze o tendinţă de stabilizare a ratei şomajului. Argumente în favoarea acestei tendinţe sunt acelea că: – cea mai mare parte a reducerilor de personal au venit din sfera privată, care a efectuat încă din 2009 disponibilizări masive, astfel încât anul acesta a avut şi va avea de realizat mai puţine concedieri, – apropierea de sezonul cald va aduce, ca în fiecare an, deblocarea activităţilor cu caracter sezonier (agricultură, construcţii, turism etc.) şi a celor conexe acestora (servicii financiar-bancare, transporturi), – temperarea creşterilor salariale poate constitui o contra-balanţă pentru măsura disponibilizărilor (mai ales în sectorul public), dar şi – posibilitatea îmbunătăţirii gradului de corelare între relansarea creşterii economice şi cea a creării de noi locuri de muncă, astfel încât să se stopeze creşterea şomajului.

În concluzie, peisajul pieţei muncii în 2010, chiar şi cu o revenire modestă a ocupării forţei de muncă şi o temperare a şomajului, nu va arăta deloc mai bine şi nici mai „sănătos” ca în trecut, din cauză că în bună parte „ajustarea” pieţei muncii în România, în condiţiile crizei, s-a realizat mai degrabă prin concedieri, modificarea programului de lucru, reducerea sau îngheţarea salariilor decât prin restructurarea altor costuri ale companiilor sau a instituţiilor publice, care erau de la început programate „deformat” (ex. investiţii în active cu caracter neproductiv). Astfel, în 2010, poate doar marginal, în anumite domenii, să existe disponibilitatea în vederea relansării programelor de pregătire şi a realizării reconversiilor profesionale, a stimulării angajării temporare sau cu program redus dar şi a antreprenoriatului şi a dezvoltării afacerilor. În faţa presiunilor crizei ar trebui să se afle politici publice de încurajare a ofertei (suplly-side) prin stimularea producţiei autohtone (inclusiv prin măsuri de reducere a fiscalităţii şi a reglementărilor împovărătoare), dar şi prin crearea unui sistem de învăţământ performant care să asigure o mai bună pregătire a elevilor şi studenţilor pentru a se conforma mai bine cerinţelor pieţei muncii, simultan cu accentuarea programelor deja existente destinate protecţiei şi incluziunii sociale, prin îmbunătăţirea accesului persoanelor sărace la beneficiile asistenţei sociale. Combaterea expansiunii şomajului presupune crearea de locuri de muncă, adică, stimularea unor zone de investiţie publică. Însă toate aceste aspecte par foarte greu realizabile ţinând cont de constrângerile bugetare asumate de România în faţa organismelor UE şi a celor internaţionale.

Nu în ultimul rând, în privinţa pieţei muncii (dar nu numai!), ar trebui subliniat faptul că în România legislaţia în domeniu suferă revizuiri dese, unele de foarte proastă calitate, neechitabile, fără consultarea opiniei publice sau măcar a categoriilor sociale vizate. Legislaţia pare astfel a crea mai multe tensiuni, atât între diversele categorii sociale sau profesionale cât şi la nivelul aceleiaşi categorii, decât a le soluţiona. Acest lucru conduce evident la menţinerea şi perpetuarea unor numeroase anomalii atât în sistemul public cât şi în cel privat, reflectându-se fie în creşterile salariale fără un temei economic, fie în disensiuni sociale şi astfel perturbând funcţionarea firească a economiei.

Cum va arăta Piața Muncii în 2010? Reviewed by on . În contextul tensiunilor sociale actuale şi a anunţatelor proteste şi mitinguri din lunile următoare (mai-iunie) ale sindicatelor din învăţământ şi administraţi În contextul tensiunilor sociale actuale şi a anunţatelor proteste şi mitinguri din lunile următoare (mai-iunie) ale sindicatelor din învăţământ şi administraţi Rating:
scroll to top