Home » Editoriale » Cetatea creștină » Toată bună plăcerea și toată slujba de Dumnezeu, ține de gânduri

Toată bună plăcerea și toată slujba de Dumnezeu, ține de gânduri

martie 1, 2012 10:37 am by: Category: Cetatea creștină, Sabia de foc, Sfânta Tradiție Leave a comment A+ / A-

10

Cât de mare e decadenţa duhovnicească a creştinilor zilelor noastre o mai văd unii. Puţini însă mai vorbesc despre asta şi mai ales despre despătimire. Despre soluţii cât mai potrivite pentru a ne izbăvi de patimile noastre auzim extrem de rar. Ele sunt totuşi de găsit şi pentru timpurile noastre, în scrierile Sfinţilor Părinţi şi mai ales a celor filocalici. Cât priveşte scrierile altor Sfinţi Părinţi care ne-ar putea ajuta mult să ne despătimim, ar fi bine dacă i-am citi pe Sf. Nicodim Aghioritul, Sf. Ignatie Briancianinov, Sf. Simeon Noul Teolog, Cuv. Serafim Rose, Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Teofan Zăvorâtul. Mai ales ultimii doi Sfinţi Părinţi ar trebui citiţi în întregime. Cărţile Sf.ui Teofan Zăvorâtul care ar trebui citite îndeosebi sunt Ce este viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândiCalea spre mântuire şi Călăuzire către viaţa duhovnicească. Ele sunt cu atât mai valoroase faţă de altele de acest gen, cu cât ne prezintă mecanismul desfăşurării patimilor ţinând cont de cele mai nuanţate şi mai mici amănunte posibile.

Am văzut şi în alte articole anterioare că în lupta cu patimile, trebuie să ne silim să dezvoltăm neîncetat gânduri despătimitoare, care să se opună celor opt patimi mai generale: mândria, slava deşartă, mânia, invidia, iubirea de arginţi, lăcomia pântecelui, desfrânarea şi lenea. În scrierea de faţă am vrea să venim cu alte gânduri care să ajute la despătimirea sufletelor noastre începând cu minţile noastre. Cea mai potrivită metodă o văd Sfinţii Părinţi în analizarea gândurilor care stau la baza patimilor şi împotrivirea care trebuie să le-o facem prin gânduri despătimitoare. Însă această împotrivire e bine să fie alternată sau mai bine, făcută concomitent cu rugăciunea către Mântuitorul ca să ne izbăvească de patimi. Cartea Ce este viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi a Sfântului Teofan Zăvorâtul, ne-ar putea aduce mult folos duhovnicesc dacă am citi-o de mai multe ori, şi ne-am sili să o punem în practică. Deşi unele sfaturi sunt strict particulare (cum ar fi de pildă cele referitoare la împărtăşire, la aşezarea duhovnicească bună pe care o are destinatara cărţii etc), celelalte sfaturi mai ales din cea de-a doua jumătate a cărţii ne privesc pe toţi. Când este vorba de citirea scrierilor Sfinţilor Părinţi ar trebui să primeze întotdeauna cele care ne vorbesc despre despătimire. Scrieri ca ale Sfântului Ioan Casian sau mai nou cele care au extrase din Filocalii pe diverse teme, ar fi bine să fie cele mai citite. Ele nu numai că asigură minţii noastre un depozit în continuă creştere de gânduri despătimitoare, ci o fac ca ea însăşi să descopere nenumărate gânduri de acest fel. Şi cu cât vom avea agonisite mai multe astfel de gânduri, cu atât ne vom putea împotrivi mai bine, cu mânie, gândurilor pătimaşe aduse de diavol, pentru ca apoi să le putem nimici de tot prin rugăciunea necurmată către Mântuitorul. Sfinţii Părinţi, printre care şi Cuviosul Leonid de la Optina, spun că diavolul se substituie cu mare uşurinţă gândirii noastre prin faptul că nu ne şopteşte: „fă cutare lucru”, ci „mi-ar place să fac cutare lucru”, ca şi cum am fi noi înşine cei care am spus aceasta. Şi astfel gândeşte mai tot timpul în locul nostru, mai ales în cazul în care ne lăsăm prinşi de către diverse patimi.

Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că mult ajutor am avea în lupta cu patimile, dacă am gândi mai înainte de a face ceva, cum este mai bine să facem acel lucru, pentru ca atunci când vom fi puşi în situaţia să-l facem, să iasă cât mai bine datorită îndelungii reflectări de mai înainte. De pildă, să zicem că în curând ar trebui să vină la noi o persoană foarte guralivă şi osânditoare a altora. Dacă noi, pe baza citirii din Sfinţii Părinţi, ne-am gândit la mai multe alternative pentru a o schimba în bine, fie îndreptând mereu discuţia spre cele duhovniceşti, fie pretextând că avem de făcut multă rugăciune şi cerându-i să ne dea concursul şamd, s-ar putea ca uneori să ne atingem scopul. Dacă atunci când am fi ispitiţi de gânduri desfrânate ne-am gândi de fiecare dată la analizele pe care le face Sfântul Ioan Gură de Aur patimii desfrânării, arătând netemeinicia şi absurdul acesteia şi în timp, am dezvolta noi înşine alte gânduri asemănătoare, cu timpul am ajunge să dezrădăcinăm cu totul din noi patima aceasta. Însă pentru a vedea mai bine cum ar trebui să gândim noi înşine despre patima desfrânării, dăm mai jos două fragmente din scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur. Iată ce spune acest adânc cunoscător al sufletului omenesc:

„Deci, când vezi femeia frumoasă şi adaugi pofta ta mai mult decât a ei, socoteşte că este pământ şi cenuşă; şi tulburarea poftei se va potoli. Sau închipuie-ţi cum bătrâneţile sau boala va schimba frumuseţea ei; şi vei vedea cum i se adâncesc ochii, cum i se zbârcesc feţele obrazului şi cum se strică toată floarea aceea a frumuseţii şi a tinereţii. Lut, ţărână şi cenuşă lauzi, care nu este altceva decât mormânt văruit: frumuseţea trupului. Şi, de ai vedea cele dinăuntrul trupului, el este plin de necurăţie şi de putoare multă. Şi de multe ori, fetişoara frumoasă murind, după o zi-două s-a aflat groapa ei plină de viermi şi de multă împuţiciune. Vezi – o, omule!- ce frumuseţe râvneşti şi săruţi? Drept aceea, Domnul nostru Iisus Hristos a oprit să râvneşti la frumuseţea cuiva şi zice: „Cel ce caută la femeie întru a o pofti pe ea, iată, a prea-curvit cu ea!” (Matei 5,27-28). Pentru aceasta, când vei vedea faţa cuiva şi vei păţi vreo stricăciune sufletească, să nu o mai vezi nicidecum a doua oară; şi te vei izbăvi. Căci şi cei ce sunt cu boli de dropică (ciroză hidrică, boală de apă) şi de splină au feţele lor luminoase; iar când cunoaştem dropica pe care o au în pântece, îi urâm. Aşa să urâm şi femeia rea sau frumuseţea străină”. (din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p.21)

Sau într-un alt fragment Sfântul Ioan Gură de Aur spune:

„Tot aşa deci facem şi noi; căci când vedem pe cineva întorcându-se plin de sânge după ce a sfâşiat pofta, încă mai mult îl admirăm şi ne facem părtaşi luptei şi biruinţei lui, iar către cei ce iubesc poftele şi plăcerile trupeşti zicem: «Arătaţi-ne plăcerea ce o aveţi din poftele voastre; cel cumpătat o are de la lupta şi biruinţa sa, iar tu de nicăiri. Dacă îmi veţi spune de plăcerea cea din împreunare, eu vă voiu dovedi că plăcerea ce o simte cel înfrânat este mai lămurită, mai îndelungată. Tu ai o plăcere câştigată în urma unei mulţămiri scurte şi care aproape nici nu s-a arătat, pe când acela o are de la conştiinţa sa, şi mai mare, mai îndelungată, mai dulce.» Nici împreunarea cu femeie nu poate să ţină sufletul netulburat şi să-l întraripeze ca filozofia celui înfrânat, fiindcă acesta, după cum am zis, ne arată lămurit plăcerea sa, pe când la tine văd numai dezgustul ce-l ai în urma învingerii ce ai suferit, şi de aş voi să îţi văd plăcerea, nu aş găsi-o nicăiri. Căci care timp voieşti a-ţi fi de mulţămire şi plăcere? Cel dinainte de împreunare? Dar acel timp este mai mult de nebunie, de smintire, căci a scrâşni din dinţi şi a-ţi pierde dreapta judecată nu vine de la plăcere, fiindcă dacă ar fi fost din plăcere, nu ţi-ar fi pricinuit de acelea pe care le suferă cei ce au dureri. Căci şi cei ce se luptă cu pumnul în stadion, şi cei loviţi scrâşnesc din dinţi, şi femeile ce sunt în facere sfârşindu-se de dureri acelaşi lucru îl fac. Astfel că aceasta nu este plăcere, ci mai mult un fel de ieşire din sine, o smintire, mai mult tulburare. Dar poate timpul de după împreunare? Nici acesta nu este de plăcere, fiindcă nici de femeia ce a născut nu zicem că este în plăcere, ci că s-a izbăvit de dureri. Aceasta deci nu este plăcere, ci mai degrabă boală şi moleşire, sau cel mult este mijlocia acestor două. Deci care este timpul plăcerii? Nu este nici unul sau, deşi este, apoi este atât de scurt încât mai că nici nu este. Deşi ne-am silit mult ca să găsim acel timp şi să punem stăpânire pe el, totuşi nu am putut. Nu aşa este şi cu timpul celui înfrânat, căci acesta este întins şi tuturor învederat, sau mai bine zis, întreaga lui viaţa este în plăcere, conştiinţa lui fiind liniştită, valurile fiindu-i alinate şi de nicăiri neavând nici o tulburare. Deci fiindcă mai ales acesta este în plăcere, pe când iubitorul de plăcere este veşnic în tulburare şi tristeţe, apoi să fugim de desfrânare şi să iubim cumpătarea, ca astfel să ne învrednicim şi bunătăţilor viitoare, cărora fie ca toţi să ne învrednicim”. (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, Omilia 37, pp. 401-402)

Cel mai bine îţi poţi da seama de valoarea unui om, o zic Sfinţii Părinţi şi mai ales cei filocalici, din gândurile pe care şi le-a agonisit în mintea lui. Cel ce s-a exercitat de mic copil, dacă a avut cine să-l înveţe acest lucru, să ia aminte la toate gândurile ce-i trec prin minte, ajunge cu timpul să ştie foarte precis ce duh îl atacă de la gândurile ce-i sunt şoptite în minte. Şi le va respinge cu uşurinţă prin gândurile contrare celor aduse de duhurile rele şi prin rugăciune. Ajuns astfel la o înaintare în despătimire şi în cunoaştere de sine, va şti şi ce aşezare duhovnicească au cei cu care vorbeşte. Iar când va înainta şi mai mult duhovniceşte îi va „citi” foarte bine şi din cele mai imperceptibile gesturi exterioare. De aceea un tânăr ce vrea să se căsătorească în vremurile acestea foarte grele, pentru a duce crucea aceasta, dacă el însuşi este foarte despătimit, va şti foarte bine măsura despătimirii la care a ajuns tânăra cu care vorbeşte. Va afla destul de repede de care patimă este ţinută mai tare şi în ce măsură. Azi se poate vedea şi din felul cum se îmbracă o femeie dacă este ţinută de patima desfrânării. Faptul că refuză să îmbrace portul femeiesc, arată clar că nu este conştientă de poftele desfrânate pe care le provoacă în mintea celor care o văd cum e îmbrăcată. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că o femeie care se poartă cât mai provocator îmbrăcată, mai ales în afara casei bărbatului ei, n-o face decât pentru că e ţinută de patima desfrânării. Şi chiar de ar părea că nu aşa stau lucrurile, faptul că refuză îmbrăcămintea cuviincioasă arată că fuge de mărturisirea Mântuitorului şi prin chipul acesta. Şi dacă acum, când nu are de suferit nimic (afară de ironizări, marginalizări, vorbiri de rău etc) face aşa, ce va face când va trebui să mărturisească în chip hotărât pe Mântuitorul? Dar cel mai bine poate fi văzută de este sau nu prinsă de patima desfrânării o femeie, din cuvintele şi îndrăzneala ei. De nu se deschide unui dialog care să-i scoată în evidenţă ceea ce are în minte înseamnă că se ascunde cum poate mai bine, spre a nu fi surprinsă patima de care e ţinută. De se va deschide dialogului, va arăta în ce măsură este pătimaşă sau nepătimaşă, în funcţie de mulţimea gândurilor despătimitoare ce şi le-a agonisit până atunci şi de cât de conştientă este că trebuie să înainteze în această agonisire a lor până la sfârşitul vieţii ei.

Este foarte important să avem mereu în vedere că, după Sfinţii Părinţi, patimile ţin întru totul de gândurile pe care la dezvoltăm cu mintea noastră. În funcţie de gânduri sunt şi sentimentele şi voirile sau vrerile noastre, cuvintele şi faptele noastre. Sfântul Teofan Zăvorâtul în Ce este viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi face des referire la faptul acesta. Numai că în traducerile româneşti ale cărţii acesteia, s-a optat mai mult pentru cuvântul dorinţă în loc de voire sau vrere, care scoate mai clar în evidenţă faptul că sentimentul şi voinţă noastră depind întru totul de gânduri. Gândurile au o atât de mare importanţă, încât Sfântul Macarie Egipteanul zice în unul din cuvintele sale că „toată bună plăcerea şi toată slujba de Dumnezeu, ţine de gânduri”. La Sfântul Macarie, ale cărui idei au fost dezvoltate şi de alţi Sfinţi Părinţi, găsim şi explicaţia la faptul că nu ne despătimim doar rugându-ne, ci şi dezvoltând cu mintea noastră gânduri contrare celor opt patimi mai generale. Iată ce ne spune acest Sfânt Părinte în unul din cele 50 de cuvinte (omilii) ale sale:

„Dacă cineva, căruia îi lipseşte rugăciunea, se forţează numai spre rugăciune, pentru ca să dobândească harul rugăciunii, dar nu se forţează şi spre blândeţe, smerenie, dragoste şi îndeplinirea celorlalte porunci ale Domnului, şi nu se îngrijeşte, osteneşte şi luptă ca să le îndeplinească, pe cât stă în puterea voii sale şi în libertatea voinţei lui, atunci la cererea să i se acordă lui, uneori harul rugăciunii în mulţumirea şi bucuria Duhului, numai în parte. În moravurile sale însă el este acelaşi, ce era şi mai înainte; nu este blând, căci nu s-a ostenit şi nici nu s-a pregătit să fie aşa. N-are smerenie, căci nu s-a rugat s-o aibă şi nu s-a trudit pentru ea. N-are dragoste faţă de toţi, căci nu i-a păsat de aceasta şi nu s-a luptat pentru aceasta, rugându-se fierbinte. Chiar în administrarea unei acţiuni n-are el credinţă, nici încredere în Dumnezeu, pentru că nu se cunoaşte pe sine, nu este convins de neputinţa sa, iar la strâmtorare nu şi-a dat osteneala să roage pe Domnul, ca să acorde credinţa tare şi încredere adevărată”.

Referitor la cele spuse mai sus de Sfântul Macarie poate e bine să luăm aminte la ce zice şi Părintele Stăniloae într-una din notele pe care le face la Filocalie şi anume că, atunci când am mai înaintat duhovniceşte, nu trebuie să renunţăm la cugetări despătimitoare pentru rugăciune, ci să luăm rugăciunea în ajutorul unor cugetări despătimitoare. Sigur că e nevoie ca atunci când năvălesc asupra noastră gândurile pătimaşe, dacă nu suntem întăriţi să le răspundem împotrivă prin gânduri despătimitoare, să ne refugiem doar în rugăciunea către Dumnezeu. Însă să nu uităm că o rugăciune cât mai trăită, este cea care trezeşte în noi sentimente evlavioase şi smerite, după Sfântul Teofan Zăvorâtul. Iar aceste sentimente nu sunt născute de altceva decât de gânduri de aceeaşi natură. Deci agonisirea gândurilor despătimitoare dau cu adevărat conţinut rugăciunilor noastre. Poate din această cauză şi Sfântul Teofan Zăvorâtul în scrierile sale îndeamnă adesea la rugăciuni făcute cu propriile noastre cuvinte. Tocmai pentru că sunt mai angajante pentru toate cele trei puteri ale sufletului nostru: raţiune, sentiment şi voinţă.

Sfântul Teofan Zavorâtul ne arată şi deosebita importanţă a vorbirii sufletului cu el însuşi şi cu Dumnezeu pentru a se izbăvi de nesimţirea duhovnicească. Dar poate că e mai potrivit să-l cităm pe Sfântul Teofan Zavorâtul pentru a înţelege toţi cei moleşiţi duhovniceşte cum ar putea să-şi mobilizeze mai bine voinţa şi să meargă înainte pe calea mântuirii:

„Şi iată ce aveţi acum de făcut cu sufletul vostru: să-l treziţi din somnul păcatului, să-l faceţi să vadă primejdia păcatului, să simtă această primejdie şi să se îngrijească a se izbăvi de ea. Veţi întreba: „Şi cum să facem asta?” Răspunsul meu este acesta: „Nimeni nu poate face acest lucru pentru voi, afară de voi înşivă”. Trebuie să intraţi voi înşivă înăuntrul vostru şi, stând înaintea sufletului adormit de păcat, să-l treziţi din acest somn, fiecare aşa cum poate şi cum se pricepe, în această sfântă a sfintelor din voi nu poate pătrunde altcineva şi ceea ce trebuie să se înfăptuiască acolo nu se poate înfăptui prin nici o faptă şi nevoinţă exterioară: totul se săvârşeşte acolo prin împreună-vorbirea tainică ce are loc între voi şi sufletul vostru înaintea numai a feţei Domnului, de Care nimic nu e ascuns. Împreună-grăirea cu sine, înduplecarea sufletului este mijlocul de căpetenie pentru a-l trezi din somnul păcatului.

Intraţi, deci, în voi înşivă şi începeţi să lucraţi cu conştiinţă bună! Toate, doar, vă sunt cunoscute: vă sunt cunoscute patimile şi păcatele voastre. Toate acestea îi sunt cunoscute şi Domnului, pe Care nu puteţi să nu-L vedeţi din inima voastră. N-aveţi ce să ascundeţi. De oameni, care sunt în afara noastră, putem să ne ascundem: dar de noi înşine şi de Domnul unde să ne ascundem? Iată, luaţi tocmai această limpede vedere de sine înaintea Domnului ca punct de plecare în împreună-vorbirea cu sufletul vostru. Spuneţi-i: „Nu te mai ascunde după deget, suflete: şi patima asta e urată, şi păcatul ăsta este cumplit, şi obiceiul ăsta este prost”! Poruncile limpezi şi bine statornicite au fost călcate, şi judecata pentru călcarea lor este limpede şi bine statornicită. Iată, înaintea conştiinţei noastre este şi Domnul, Care a dat poruncile şi a statornicit judecata! Nu avem încotro să ne mai întoarcem: rămâne fie să pierim împreuna cu osândiţii, fie să ne grăbim a ieşi din starea aceasta pierzătoare. Luând aminte cu conştiinţă bună la această împreună-vorbire înaintea feţei Domnului, vă veţi pune în starea cea întru mântuire fără ieşire, cu totul potrivnică stării fără ieşire în care vă ţine, spre pierzania voastră, iubirea de păcat. Temerea pentru voi înşivă, pentru soarta voastră veşnică, va fi în mâinile voastre pârghie, cu care veţi răsturna toate cele dinăuntru vostru şi veţi pricinui acolo o prefacere mântuitoare.

Iarăşi repet că acest lucru trebuie să-l săvârşiţi chiar voi înăuntrul vostru: nimeni din afară nu-l poate face în locul vostru. Sufletul fiecăruia este acoperit de întuneric în faţa altcuiva. El devine limpede doar pentru omul însuşi, atunci când el intră în sine însuşi şi începe a ţine sfat cu sine despre felul în care trebuie să fie şi despre ceea ce trebuie să întreprindă. Deci, intraţi acum în voi înşivă şi acolo, împreună cu sufletul vostru, în sfatul vostru cel de taină, spuneţi: „Dar ce, suflete, să ne tot tăvălim în păcat? Să ne sculăm şi să mergem cu picioare neşovăielnice la Domnul, Care e gata să ne primească!” Pentru a lucra în această privinţă mai cu izbândă asupra voastră, înconjuraţi-vă cu gânduri însufleţitoare despre scârboşenia păcatului, despre cât de mult îl jigneşte el pe Domnul, Care este atât de milostiv faţă de noi, despre cât de mult ne înjoseşte el pe noi, care am fost meniţi asemănării cu Dumnezeu, şi despre necazul în care el ne aruncă, aici lipsindu-ne de odihnă şi dincolo gătindu-ne muncile cele veşnice. Adăugaţi la aceasta închipuirea că muriţi sau aţi murit deja şi că staţi înaintea nefăţarnicei judecăţi a lui Dumnezeu. Închipuindu-vă toate acestea, purtaţi o discuţie cât se poate de vie cu sufletul vostru: „Ei, ce o să facem acum, suflete, şi cum o să hotărâm? Ştii că toate acestea adevărate sunt. Întocmai, păcatul e scârbos înaintea lui Dumnezeu şi a tuturor Sfinţilor, precum şi înaintea conştiinţei noastre; şi chiar această soartă amară aşteaptă în veşnicie ca plată pentru el, dacă nu ne vom despărţi de el. Şi de ce să ne pierdem eu şi cu tine pe noi înşine? Dulceaţa păcatului este mică şi trecătoare, iar amărăciunea lui fără de măsură şi veşnică: s-o lepădam!” […]

Aşa să staţi de vorbă cu sufletul vostru şi să-l înduplecaţi: poate îşi va veni în fire, se va simţi şi se va însufleţi ca să îşi schimbe, în sfârşit, viaţa cea rea şi năravul cel neplăcut lui Dumnezeu. Îmbărbătaţi-vă! Domnul este aproape! El urmăreşte mişcările lucrării noastre de taină şi este gata să ne ajute, îndată ce va vedea că înclinaţi spre bine, va întări în voi prin harul Său această aplecare. Fără Domnul nimic nu putem face – însă El aşteaptă totdeauna propria noastră încordare spre bine, şi doar atunci când o vede este gata îndată să ne ajute. Ca atare, sfătuindu-vă cu sufletul vostru şi încordându-vă să daţi naştere în el unor mişcări bune, întoarceţi-vă mereu spre Domnul în rugăciune – toate acestea în cămara cea de taină a inimii voastre. Vorbiţi cu sufletul şi cădeţi la Domnul cu strigare îndurerată ca să vă înmoaie sufletul şi să lucreze spre schimbarea lui. După aceea, începeţi iarăşi să vorbiţi cu sufletul şi iarăşi întoarceţi-vă către Domnul. Chemaţi în ajutor pe Stăpâna de Dumnezeu Născătoare, pe Îngerul vostru păzitor, pe Sfântul al cărui nume îl purtaţi şi pe toţi Sfinţii. Faceţi aşa mereu, fie că staţi în biserică, fie că va rugaţi şi meditaţi acasă, având în minte un singur lucru: cum să vă frângeţi, în cele din urmă, sufletul împietrit şi să-l îndreptaţi la bine. Osteniţi-vă! Căutaţi ajutor! Sculaţi-vă din cursa diavolului şi spuneţi cu îndrăznire, asemenea fiului risipitor: „Sculându-mă, voi merge!”

Şi mergeţi deja, fără a vă uita înapoi şi fără a da ascultare nici unor insuflări pe care la va semăna atunci în voi vicleanul. El va începe să aţâţe compătimirea de sine ori să vă insufle fie frica pentru viaţa voastră, fie temerea că vă veţi da peste cap felul de trai, fie că piedicile în calea înstăpânirii noilor rânduieli de viaţa sunt de netrecut – doar – doar vă va abate de la buna voastră hotărâre. Nu luaţi aminte şi rostiţi cu hotărâre în sinea voastră: „Toate le voi jertfi Domnului: şi starea materială, şi toate ostenelile, şi însăşi viaţa. Nu mă voi abate de la hotărârea mea chiar dacă viaţa mi-ar fi ca mersul pe ace. O astfel de hotărâre necruţătoare va risipi îndată tot norul de gânduri tulburătoare şi va pune capăt tuturor încercărilor vrăjmaşului. El e neputincios să se lupte cu cei care sunt gata să moară pentru a urma Domnului, Care de dragul nostru S-a răstignit”. (Pregătirea pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie)

Atunci când sufletul cuiva vieţuieşte bine duhovniceşte, se îmbogăţeşte neîncetat cu gânduri contrare celor opt patimi mai generale, nimicind prin ele şi prin rugăciune „noutatea” gândurilor pătimaşe aduse de diavoli. Iar atunci când vieţuieşte rău, i se înmulţesc sentimentele şi vrerile pătimaşe însoţite de gânduri cu bătaie scurtă, absurde, fără sens. Adică ele nu se referă decât la plăcerea trupească de scurtă durată ce o aduc patimile şi la altceva nimic. Gândurile cu privire la chinurile veşnice ce vor urma acestor plăceri trupeşti nepărăsite, lipsesc cu totul din mintea pătimaşilor. Să căutăm în vorbirea cu o persoana desfrânată, oricât de inteligentă ar fi ea, să găsim analize ale acestei patimi, aşa cum i le face Sfântul Ioan Gură de Aur şi vom vedea că nu vom găsi. Sau de există oarecare vagi gânduri despre absurdul patimii desfrânării la unele persoane, ele sunt doar cu statutul de abstracţii şi nu de gânduri reale, superioare şi foarte raţionale, contrare celor absurde şi înguste ce ţin de patima aceasta.

Ce prietenie poţi lega cu cineva, dacă el nu şi-a agonisit din scrierile Sfinţilor Părinţi şi nu a dezvoltat cu mintea sa pe baza lor, nenumărate gânduri despătimitoare? Asta pentru a putea răspunde oricând gândurilor pătimaşe aduse de diavoli, oricât de subtil le-ar formula şi le-ar şopti aceştia. Faptul că patimile cresc pe măsură ce le alimentăm cu noi gânduri pătimaşe, o putem vedea fiecare dintre noi înşine. Să luăm spre exemplu un om care se pregăteşte să mănânce ceva şi vom vedea că pofta îi creşte pe măsură ce se gândeşte că are la dispoziţie alimentele preferate, că ele vor fi gătite de o persoana ce ştie să gătească gustos, că a făcut rost şi de băuturile preferate, apoi că se poate desfăta de ele într-un loc preferat cu anume persoane şamd. Dacă s-ar gândi în chip contrar gândurilor pătimaşe care făceau să-i crească pofta, pe măsură ce se derulau, va vedea că în scurt timp, pofta îi slăbeşte şi reuşeşte să o alunge din sufletul său. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată cum să gândim în cazuri de acestea ca să slăbim pofta, şi anume să ne gândim că vom da socoteală dacă vom face tot ce ne stă în putinţă să mâncăm şi să bem cele mai selecte mâncăruri atât timp cât alţii nu au nici o bucată de pâine, că bucatele mai gustoase făcându-ne să le mâncăm peste măsură duc la îmbolnăvirea trupurilor noastre, că deşi credem că ne simţim mai bine servindu-le în compania persoanelor bogate, în realitate ne jenăm mai tare şi mâncăm chinuindu-ne să nu ne facem de râs la masa lor şamd. Iar în cazul în care vom gândi aşa atunci când mâncăm, vom putea ţine sub controlul raţiunii, raportată mereu la scrierile Sfinţilor Părinţi, poftele cele rele.

Dacă ar fi să gândim cum ar cugeta un om foarte mândru, urâtor şi mânios ca o fiară pe cei care îi urăşte, vom vedea că cele ce le gândeşte nu duc decât la întreţinerea patimii sale şi intensificarea lor. Dacă s-ar sili atunci când este mai liniştit să analizeze efectele patimilor sale, chinurile de care va avea parte dacă nu se va izbăvi de ele, cât de netrebnice şi nejustificate au fost gândurile care l-au făcut să se mânie fără rost, dacă s-ar vedea pe sine foarte păcătos şi pe cel care-l urăşte mai despătimit decât pe sine şi va cugeta şi alte multe gânduri de felul acestora, în timp, ar scăpa de patima mâniei ce-l stăpâneşte. La fel stă situaţia cu gândurile minţii unui om desfrânat. De multe ori gândurile se derulează cam în felul următor: vede o femeie ce-l provoacă la a o pofti spre a păcătui, gândurile aduse de diavol oarecum în chip vag îi trezesc pofta şi mânia cu putere, îi justifică desfrânarea, el nu se opune deloc, pentru că nu a cugetat niciodată la gânduri contrare desfrânării şi astfel pofta desfrânată crescând în intensitate, îl duce la săvârşirea păcatului. Fie la nivel de gânduri şi imaginaţie, fie şi cu fapta dacă găseşte locul potrivit. Dacă ar citi în scrierile Sfinţilor Părinţi despre destule argumente împotriva patimii acesteia, iar când ar fi luptat de gândurile pătimaşe şi le-ar aminti şi ar dezvolta el însuşi şi altele pe baza lor, şi dacă s-ar ruga cu smerenie să fie scăpat de desfrânare, cu timpul s-ar izbăvi de ea. Când nu gândim mereu şi cu repeziciunea cu care trebuie gânduri despătimitoare, ci stăm pasivi, lăsându-ne pradă visărilor noastre, vrăjmaşul foarte uşor şi neperceput de noi poate să se substituie minţii noastre să ne facă să gândim cum vrea el. Mintea nu poate sta nici o clipă inactivă, însă pentru că nu e atentă la gândurile ce-i trec prin ea, spre a vedea care sunt ale sale şi care sunt demonice, ea derulează aceste gânduri deodată cu diavolul şi astfel îi face voia sa. Dacă o să privim în urmă în trecutul vieţii noastre, vom vedea că atunci când am luat cele mai proaste hotărâri pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp, n-am gândit chiar deloc la cele ce am făcut. Pur şi simplu ceea ce ne-a trecut prin minte aceea am scos afară prin cuvinte şi le-am pus în lucrare prin fapte. La cei foarte împătimiţi starea aceasta de a face totul fără a gândi deloc sau rareori prea puţin, le este proprie pentru mulţi ani sau chiar pentru toată viaţa, mai ales atunci când se adâncesc în patimi până le devin a doua natură şi aşa ies din viaţa aceasta. Poate că aşa s-ar putea explica şi cauza principală pentru care divorţurile au ajuns azi o modă. Bărbatul şi femeia care se căsătoresc azi sunt într-o mare măsură împătimiţi, însă nu-şi văd împătimirea lor şi de aceea nici nu luptă împotriva patimilor. Iar atât timp cât nu vor să lupte împotriva patimilor, sunt ca nişte păpuşi în mână înţeleptului întru răutate, diavolul. Şi oricând vrea acesta, pentru că sunt în stăpânirea lui, îi poate face uşor să divorţeze, de obicei când ravagiile provocate de divorţ sunt dintre cele mai mari. Însă de le-ar spune cineva cum s-ar derula căsnicia lor pe viitor datorită împătimirii lor, n-ar vrea să audă, pentru că ei nu înţeleg că în cea mai mare parte a timpului lor gândesc, simt şi voiesc cum o vrea vrăjmaşul. Sfântul Macarie Egipteanul spunea despre Adam că atât timp cât nu a călcat porunca în Rai, el era stăpân pe gândurile sale. După călcarea poruncii însă, gândurile răutăţii se amestecară cu ale lui şi s-au făcut ca şi cum ar fi ale sale proprii. Cu toate acestea nici unul singur nu era al lui propriu, pentru că gândurile sale erau în stăpânirea răutăţii. Cam aşa poate fi situaţia şi cu cei foarte împătimiţi. Nu-i de mirare dacă oricât ai încerca să-i recuperezi pentru o viaţă curată nu reuşeşti. Nu-ţi mai rămâne altceva de făcut decât să te rogi pentru ei ca şi Sfânta Monica pentru Fericitul Augustin şi să aştepţi ca Dumnezeu să-i întoarcă cum va şti El pe calea cea bună, dacă se vor lăsa până la sfârşitul vieţii lor să fie ajutaţi. Cum să te împrieteneşti cu o persoană sau să te căsătoreşti cu cineva, dacă nu te-ai convins din discuţiile avute cu ea, că de mulţi ani cel mai mult timp activ din 24 ore, l-a dat rugăciunii şi agonisirii gândurilor despătimitoare? Cum să fie unitate de gândire, simţire şi voire sau „un suflet în două trupuri” situaţia ideală de însoţire de care vorbeau Sfinţii Părinţi, dacă două persoane n-au aceeaşi aşezare duhovnicească raportându-se necurmat la voia lui Dumnezeu şi cu aceeaşi intensitate? Nu o să ajungem niciodată la situaţii de acestea ideale atât timp cât nu vom gândi ceea ce trebuie tot timpul şi nu ceea ce ne face să gândim vrăjmaşul. Noi luăm cunoştinţă de însuşirile materiei şi de cele duhovniceşti prin cele cinci simţuri şi prin lucrarea celor trei puteri sufleteşti şi mai ales a minţii. Totdeauna când percepem vreun lucru sau vreo persoană cu cele cinci simţuri, percepţiile aduse în suflet fac ca mintea să cugete diverse gânduri cu privire la aspectul exterior al lucrurilor sau persoanelor când e vorba de simţul văzului, apoi cu privire la sunete şi intensitatea lor, când e vorba de simţul auzului şi la fel stă situaţia şi cu celelalte simţuri. Pe baza gândurilor aduse în minte de cele cinci simţuri, aceasta dezvoltă şi alte gânduri, care la rândul lor nasc în sufletul nostru noi sentimente şi voiri sau vreri. Atât faţă de lucruri, cât şi faţă de persoane, sentimentele şi vrerile noastre pot fi pătimaşe sau nepătimaşă, în funcţie de gândurile ce stau la baza lor. În funcţie deci de felul cum dezvoltăm gândurile noastre, pătimaş sau în chip despătimitor, ne sărăcim sau ne îmbogăţim mintea şi ne intensificăm sentimentele şi vrerile noastre. Deci totul ţine de gânduri. Dar ce nu face diavolul, având în vedere că toată realitatea are la bază gândurile, pentru a ne împiedica să agonisim un depozit imens de gânduri despătimitoare, pe care să ni-l dorim să fie în continuă creştere până la sfârşitul vieţii noastre. Ne pune în faţă o grămadă de „gânduri bune” ce trebuie agonisite mai întâi din literatura laică pentru a avea o cultură generală cât mai întinsă. Concomitent cu asta ne tentează cu „gânduri bune” care ne pot veni din informaţiile aduse de tehnica tot mai avansată şi de la TV, calculator, internet şi din toată mass-media în general. Apoi vine cu neapărata nevoie de a agonisi „gândurile bune” din literatura duhovnicească, mai bine zis maculatura religioasă de care nu avem nevoie, căci de puţine cărţi ne putem folosi pentru a ne ajuta la mântuire numai să ştim să le alegem mai mult pe cele care ne vorbesc despre despătimire şi doar ale Sfinţilor Părinţi şi să ne silim să le punem în faptă. De asemenea, ne fură timpul mântuirii cu gândurile ce trebuie agonisite pentru a putea lucra o meserie necesară susţinerii vieţii, iar pe cei ce îi poate înşela mai tare îi face să facă mai multe facultaţi, masterate şi doctorate care-i umplu de mândrie şi nu-i lasă să se cunoască pe sine şi să lupte pentru despătimire şamd. De fapt, orice gând care nu ne ajută la despătimire şi în final la mântuire, face parte tot din categoria gândurilor nefolositoare.

Iar de ne vom lăsa prinşi de el printr-un şiretlic descris mai sus, ne va face să fim departe de mântuire sau chiar să ne-o pierdem de cele mai multe ori. Ori dacă ne gândim bine, observăm că nici unul dintre cei ce s-au mântuit n-au dat deloc importanţă „necesităţii” însuşirii unor astfel de gânduri, dat fiind că toată realitatea are la bază gândurile, cum s-a spus, ci doar gândurilor despătimitoare şi sfinţitoare ale vieţii lor. Sfinţi Părinţi ale căror sfaturi înţelepte sunt cuprinse în Patericul Egiptean, au ajuns la măsură sfinţeniei doar rugându-se şi cugetând la scrierile Sfintei Scripturi şi în urma pazei minţii, a observării felului în care erau atacaţi de diavoli cu gânduri rele şi a metodelor mai potrivite pentru a-i birui şi aşa şi-au sfinţit viaţa lor. Noi cei de azi, deşi avem la îndemână cele mai importante scrieri despre despătimire, Filocaliile, nu vrem să ni le însuşim cât mai bine prin citirea lor de zeci de ori în locul tuturor celorlalte scrieri oricât de duhovniceşti ar fi ele şi de aceea, nici nu ştim şi nici nu ne nevoim pentru despătimirea noastră. Când citim scrierile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi e foarte important să le vedem pe toate cu referire la noi înşine. Adică să ne lăsăm influenţaţi de sfaturile din ele fără comentarii şi să ne silim mintea a gândi la fel cum au gândit Sfinţii Părinţi. Ca şi la nişte boli trupeşti greu de vindecat, dacă nu vom găsi medicamentul cel mai potrivit pentru ele nu ne vom vindeca, tot aşa nici de patimi nu ne vom putea izbăvi, dacă nu ne vom folosi de gândurile cele mai precise care pot să le alunge şi să le distrugă folosindu-ne în acelaşi timp şi de rugăciune.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca şi Sfântul Teofan Zăvorâtul care dezvoltă anumite învăţături ale sale, ne spune în Filocalia II, că este nevoie să ucidem pofta (sentimentul) şi mânia (voinţa). În sensul că nu trebuie să ne lăsăm niciodată conduşi de impulsurile sentimentelor şi vrerilor noastre până nu am întors pe toate feţele gândurile cu care ne presează ele. Numai aşa nu vom putea fi prinşi cu uşurinţă de gândurile diavoleşti care ne presează să luăm hotărâri tot mai grăbite, tocmai pentru a nu avea timp să surprindem gândurile pătimaşe ce stau la baza acestor hotărâri şi astfel să putem cădea cu uşurinţă în capcanele diavolului. De aceea tot timpul înainte de a face ceva e bine să ne silim mintea odată cu rugăciunea făcută către Dumnezeu, pentru a găsi cât mai multe alternative bune, ca în final să o alegem pe cea mai bună. Şi chiar de am fi făcut un anumit lucru bine, după o îndelungă reflectare, dacă în timp va fi nevoie să-l refacem, tot trebuie să ne gândim şi la alte soluţii mai bune, dat fiind noul context. Să nu uităm niciodată că nu există gânduri neutre. Întotdeauna ele susţin şi întăresc fie patimile, fie virtuţile în noi. Cele ce ar părea neutre moral, ca de exemplu agonisirea cunoştinţelor necesare practicării unei profesii sau a sporirii culturii generale sau a înaintării în carieră sau a umplerii timpului liber, nu sunt niciodată neutre. Căci atât timp cât nu ne-au ajutat la despătimire, vom vedea la sfârşitul vieţii cât de nefolositoare ne-au fost. Căci ce i-ar folosi cuiva, dacă în viaţă a fost un bun profesionist sau om de cultură sau cu multe realizări şi o carieră strălucită, dacă şi-a pierdut mântuirea?

Să nu uităm că după Sfinţii Părinţi, dacă vieţuim bine duhovniceşte, ar trebui să avem ispite, fie înainte, fie după ce facem anumite lucruri bune. Şi dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că e bine de acei părinţi când sunt tot mai des criticaţi sau au parte de necazuri pentru că: îi pun pe copii să postească şi să se roage de la cele mai fragede vârste; să citească mai mult scrierile sfinte; că-i privează de „drepturi ” de a se uita la TV, calculator şi pe net cât vor şi la ce vor; că le cenzurează prieteniile pe motive duhovniceşti şi-i predispun pe fiii lor la discriminare; că le vorbesc mereu despre patimi şi despre cum trebuie dusă lupta cu ele şi mai ales despre desfrânare şi aşa mai departe. De asemenea e bine de acei oameni care au necazuri pentru că: la serviciu au refuzat să facă anumite lucruri pentru că erau puşi să calce astfel poruncile dumnezeieşti, ba chiar au înnebunit cu totul şi au pierdut serviciul pentru nişte motive „neînsemnate” ca acestea; că tot timpul la serviciu sunt interiorizaţi şi tăcuţi şamd. Iar când e vorba de un preot ortodox e bine dacă e criticat şi i se fac necazuri pentru că: vorbeşte prea îndrăzneţ împotriva provocărilor grave pentru Biserica (ecumenism, cipuri) ieşind din linia tăcerii totale oficial acceptată de către toţi clericii; că mereu vorbeşte despre păcate şi cum să te izbăveşti de ele; că le spune oamenilor să nu se spovedească oricărui duhovnic, ci doar la care ţin cât pot de tare la canoanele şi învăţătura Sfinţilor Părinţi dacă vor mântuire; că prea ţine morţiş de canoanele (hotărârile) Sfinţilor Părinţi şi opreşte de la împărtăşire pentru prea mult timp pentru păcate, e adevărat grele, dar făcute azi „din neputinţa omenească” ; că nu trebuie să alerge la împărtăşire deasă cum se vrea a se încetăţeni moda de către toţi cei înşelaţi de azi, fie ei clerici sau mireni şamd.

În încheiere îl cităm iarăşi pe Sf. Teofan Zăvorâtul, unul dintre Sfinţii Părinţi care a vorbit cel mai pe înţeles şi mai nuanţat despre patimi şi cum ne putem izbăvi de ele, descriind foarte bine rolul decisiv a celor ce stau la baza întregii realităţi: gândurile.

„Arătarea în noi a patimilor nu vesteşte încă o primejdie inevitabilă. Înseamnă că suntem necuraţi, dar aceasta nu ne învinovăţeşte. Vinovăţia începe atunci când privim cu bunăvoinţă către patima ob­servată, adică nu ne grăbim să o recunoaştem vrăj­maşă şi nu ne înarmăm cu mânie împotriva ei, ci, dimpotrivă, o primim şi ne încântăm de ea, desfătându-ne de gestul sau mişcarea în care s-a arătat. Aceasta arată că nu avem nimic împotrivă să fim prieteni cu patima, aşadar duşmani ai lui Dumne­zeu. Căci „dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8:7).

Unde începe bunul plac, acolo începe vinovăţia, care creşte pe măsura adâncirii în patimă. Voi de­scrie cum se produce aceasta. În starea noastră obişnuită, gândurile hoinăresc de colo-colo, simţiri­le şi dorinţele se agită, fără însă o orientare anume. Aceasta se întâmplă la tot pasul. Uneori trec zile în­tregi în această stare. Aceste gânduri sunt de cele mai multe ori deşarte, legate de treburile de zi cu zi şi de diferite ocupaţii mărunte. Între ele se strecoară deseori gândurile deşarte şi visarea la cai verzi pe pereţi. Gândurile cele deşarte se înghesuie de obi­cei la suprafaţa sufletului. Cum să ţinem sub control şi să facem ordine în acest vălmăşag de gânduri care împiedică aducerea-aminte de Dumnezeu şi de lucrurile dumnezeieşti, aceasta v-am explicat nu o singură dată.

Observaţi însă cum s-a instalat patima între alte lucruri? Cerşind atenţie! Reţineţi acest aspect. Nu lăsaţi niciodată lucrul pătimaş să treacă fără să-i acordaţi atenţie. Întrebaţi-vă imediat: ce este, de unde vine, şi ce vrea. Să presupunem că este vorba despre un om care v-a jignit cândva. Este clar că cineva vrea ca, ocupându-vă atenţia cu această per­soană, să vă indigneze, să vă supere sau chiar să vă facă să doriţi răzbunarea. Aşa se va întâmpla dacă nu veţi lua măsurile necesare. Ce măsuri trebuie să luaţi pentru a izgoni această stare? Ea vrea să vă aducă într-o situaţie păgubitoare, deci vă este duş­mană. Trataţi-o ca atare, adică daţi-o afară dar nu cu cinste, ci cu respingere şi cu mânie.

Dacă veţi face aşa, veţi desfiinţa cu totul cursa vrăjmaşului. Dacă, dimpotrivă, vă veţi îndrepta aten­ţia asupra persoanei apărute, atunci aceasta, iniţial singură şi izolată, se va înconjura de o mulţime de alte gânduri şi închipuiri care vor desena în imagi­naţia dumneavoastră un tablou foarte clar: cum v-a jignit acea persoană, cu toate elementele care au în­soţit situaţia respectivă. O dată cu acestea va învia în inimă şi trecutul sentiment al jignirii, indignării şi mâniei. Obiectul patimii sau gândul la el a născut un nou sentiment pătimaş. Astfel, patima a pătruns mai adânc. Dacă vă veţi veni în fire şi veţi înţelege că nu faceţi bine permiţându-vă să vă aprindeţi de patimă, atunci bineînţeles că veţi descoperi în aceasta duşmanul şi o veţi trata ca atare, izgonind din inimă sentimentul păgubos şi alungând din minte însuşi obiectul care a născut patima. Tulbu­rarea va trece şi pacea sufletească va reveni.

Dacă însă nu veţi proceda aşa, atunci simţămân­tului pătimaş apărut i se vor adăuga şi altele, zgândărindu-l şi mai tare. Ele vor începe să vă şop­tească: „Cum de şi-a permis? Cine se crede el? Sunt eu mai rea decât el? Nu, lucrurile nu pot fi lăsate aşa. Nici nu ştiu cum de le-am trecut atunci cu ve­derea. Dacă le-am permite tuturor să facă la fel, nu am mai putea trăi. Trebuie să-i demonstrez imediat că nu poate să se comporte astfel nepedepsit”. Ast­fel, dorinţa de răzbunare este gata. Că este vorba de o răzbunare mare sau măruntă, tot una este. Pa­tima a pătruns şi mai adânc. Este al treilea stadiu.

Dacă vă veţi veni în fire, puteţi şi acum să înde­părtaţi dorinţa de răzbunare. Căci dorinţa încă nu înseamnă hotărâre. Ea a sosit într-o clipă şi poate la fel să şi plece. Dacă veţi face aşa, bine veţi face; alt­fel, împătimirea va merge mai departe.

Observaţi cum gândul a născut simţământul, iar acestea două au născut dorinţa. Toate acestea însă nu sunt decât greşeli şi necuraţii ale minţii. Până la fapte mai este. Între dorinţă şi fapte stă întotdeauna hotărârea (de a împlini dorinţa), cu chibzuirea pla­nului de acţiune. Cum anume se formează hotărâ­rea, aceasta nu se vede întotdeauna. Ea se află deja în dorinţă, sub o formă uşoară, apoi creşte o dată cu chibzuirea faptei, adică cu alegerea mijloacelor şi stabilirea metodelor şi a împrejurărilor de acţiune. Când toate acestea au fost stabilite, hotărârea este gata. Atunci fapta e deja săvârşită în minte. Păcatul este deja făptuit în faţa lui Dumnezeu şi a conşti­inţei: poruncile sunt nesocotite, conştiinţa este căl­cată în picioare. De la dorinţă până la hotărâre şi chibzuirea faptei trece uneori nu puţin timp. Ne ajunge din urmă frica de Dumnezeu, ne amintim şi poruncile, nici conştiinţa nu tace. Dar toate sfaturile lor salvatoare sunt respinse cu dispreţ. Din acest motiv hotărârea conţine deja păcatul şi crima (nele­giuirea). Gândul, simţământul şi dorinţa, cu toate că pătrund întregul suflet, se petrec parcă numai la suprafaţa acestuia. Nu există încă pornirea spre pă­cat, ci numai chemarea spre el. Pornirea începe din clipa în care sufletul începe să chibzuiască dacă va fi în stare să-şi satisfacă patima şi cum anume o va face. În acest moment, sufletul păşeşte deja pe calea păcatului.

Când hotărârea s-a închegat, libertatea este le­gată şi sufletul se simte parcă obligat să facă ceea ce şi-a propus. Dar de fapt el nu are nici o obligaţie în acest sens! Se produce un fel de amăgire lăun­trică. Fapta hotărâtă poate rămâne neîmplinită în urma întâlnirii unor piedici neaşteptate. Poate de asemeni rămâne nesăvârşită şi datorită faptului că omul se răzgândeşte din diferite motive ori din pri­cina conştiinţei şi a fricii de Dumnezeu, dacă aces­tea se vor ridica cu toată puterea lor.

Să presupunem că în sfârşit treaba a fost făcută: v-aţi răzbunat aşa cum v-aţi propus. Patima a fost satisfăcută, păcatul s-a făptuit definitiv. Ce s-a mai adăugat aici hotărârii care fusese luată? În aparenţă nimic, pentru că doar se împlinea planul dinainte stabilit. Dar, de fapt, criminalitatea creşte până la cel mai înalt grad al său.

În primul rând: până acum, frica de Dumnezeu şi conştiinţa erau numai respinse şi nerespectate, pe când acum sunt călcate în picioare. Până acum lu­crarea se asemăna cu o mamă care îşi imploră fiul să nu facă rău, iar el o respinge cu mâinile ori fuge de ea; acum se aseamănă cu fiul care, la implorările mamei sale, îi răspunde lovind-o cu pumnii în piept sau peste faţă.

În al doilea rând: de acum, lucrarea lăuntrică este cuprinsă în curgerea evenimentelor din afară şi urmează să fie însoţită de consecinţele ei, care sunt tot ale vieţii exterioare. Ea nu mai poate fi ştearsă cu pana de scris sau cu un cuvânt dezaprobator din mulţimea evenimentelor. Ea va rămâne pentru totdeauna fixată în realitate şi va fi mereu legată de persoana care a făptuit-o, obli­gând-o să-i guste şi roadele.

În al treilea rând: harul lui Dumnezeu se retrage şi omul iese din vecină­tatea lui Dumnezeu, intrând în vecinătatea vrăj­maşului lui Dumnezeu şi al său. Omul îşi pleacă ca­pul, se simte împovărat şi apăsat de o greutate necunoscută. Prin el se împlineşte pilda cu diavolul care se întoarce însoţit de alţii şapte. Întunericul, neliniştea, povara – toate acestea sunt răsplata oricărei patimi satisfăcute. Şi iată surpriza: până când patima nu este satisfăcută prin faptă, de la îm­plinirea ei se aşteaptă raiul: „Veţi fi ca dumnezeii!”. Din clipa însă când a fost satisfăcută, vălul cade de pe ochi, fantasma se risipeşte şi nu lasă în locul ei decât pustiu, împovărare, nemulţumire şi greutate: îţi vezi goliciunea cu ochii. Te-ai răzbunat pe vrăj­maş, ai vrea să te bucuri după cum ai nădăjduit, dar a ieşit cu totul altceva.

Vedeţi care este drumul de la împătimirea cu o oarecare patimă la căderea în păcat? Să ne referim acum la dumneavoastră, să vedem câte din cele spuse vi se pot întâmpla. Dacă hotărârea dumnea­voastră de a lucra pentru Dumnezeu este sinceră, dacă luând această hotărâre, aţi urmat sfaturile pe care vi le-am dat de a vă aduce aminte totdeauna de Dumnezeu cu frică şi cu evlavie, dacă sunteţi severă cu dumneavoastră, atunci tendinţa satisfa­cerii dorinţei pătimaşe şi cu tot ce urmează acesteia nu-şi vor găsi locul în dumneavoastră. Dar sunt posibile gânduri, simţăminte şi dorinţe pătimaşe. Ele sunt ţinta luptei dumneavoastră lăuntrice.

Gândurile, simţirile şi dorinţele pătimaşe stră­pung uneori sufletul într-o clipită, nelăsându-i timp să-şi vină în fire. În această situaţie nu suntem vino­vaţi dacă, imediat ce ne venim în fire, vom respinge dorinţa şi toate celelalte cu mânie indignată. Vi­novăţia noastră în gânduri, ca şi în simţiri şi dorinţe, depinde de zăbovirea noastră asupra lor după ce le vom fi observat, neizgonindu-le, ci întârziind asu­pra lor. Dacă vei goni gândul, nu vor apărea nici sentimentul, nici simpatia. De vei goni atât senti­mentul, cât şi gândul, nu va apărea dorinţa. De vei goni dorinţa, nu vor apărea primejdia de a stârni patima şi de a o încuraja.

Dacă, observând o intenţie pătimaşă, vă veţi opri înadins asupra ei cu atenţie, sunteţi vinovată: de ce v-aţi legat de ea, ştiind că este vrăjmaşă Domnului şi dumneavoastră?

Dacă însă atenţia se lipeşte de gând fără voie, nu sunteţi vinovată, cu condiţia să începeţi imediat să vă îndepărtaţi atenţia de la acest gând şi să îl res­pingeţi.

Dacă în urma atenţiei îndreptate înadins asupra gândului pătimaş se va naşte în dumneavoastră un simţământ pătimaş, atunci vinovăţia dumneavoastră creşte puţin.

Dacă însă, observând continuarea simţământului pătimaş, veţi continua să vă ocupaţi de gândul care l-a pricinuit, sporind astfel simţământul cu bună şti­inţă, atunci păcatul dumneavoastră va creşte de două ori.

Dacă, observând simţământul pătimaş, vă veţi trezi şi îl veţi izgoni împreună cu gândul, atunci veţi fi vinovată numai pentru că v-aţi aplecat de bună­voie asupra gândului pătimaş, nu însă şi de senti­ment, căci acesta se naşte involuntar sub acţiunea gândurilor.

Dacă, sub acţiunea gândului şi a sentimentului pătimaş pe care vi le-aţi permis de bunăvoie, s-a născut în dumneavoastră dorinţa faptei pătimaşe (de pildă, a răzbunării), atunci vinovăţia dumnea­voastră iarăşi creşte puţin, căci din gânduri şi simţiri se naşte fără voie dorinţa. Vina vă rămâne aceeaşi: de ce v-aţi aplecat asupra lucrului pătimaş? Iar atunci când acesta a născut simţământul pătimaş, de ce i-aţi permis să zăbovească în dumneavoastră, împreună cu gândul care l-a născut? Adică vina este dublă.

Dar dacă, observând dorinţa pătimaşă, îi îngă­duiţi să zăbovească în dumneavoastră, în loc să vă înarmaţi imediat împotriva ei, atunci vina vă creşte cu încă o măsură: va fi triplă. Mai departe nu merg, deoarece consider că numai până aici poate ajunge împătimirea în dumneavoastră.

Vedeţi aşadar că, dacă veţi izgoni imediat gândul pătimaş, veţi pune dintru bun început capăt întregii lupte. Nu vor mai fi atunci nici simţăminte pătimaşe şi cu atât mai puţin dorinţe. Aşa să vă propuneţi să faceţi. De ce să vă împovăraţi cu efortul suplimen­tar al luptei, iar uneori şi cu primejdie, de vreme ce deja v-aţi propus să nu vă permiteţi nimic pătimaş, ca fiind împotriva lui Dumnezeu?

Dacă în mod involuntar, împreună cu gândul, se va mişca şi simţirea, goniţi-le pe amândouă. Dacă tot fără voie li se va alătura şi dorinţa, goniţi-o şi pe ea împreună cu celelalte. În ce veţi găsi mişcarea patimii, din aceea să o izgoniţi. Statorniciţi-vă ca literă de lege să nu le faceţi pe plac înadins nici gândului, nici simţurilor, nici dorinţei pătimaşe, ci să le alungaţi cu mânie imediat ce le băgaţi de seamă. Astfel, veţi fi mereu nevinovată în faţa lui Dumnezeu şi a propriei conştiinţe. Vor exista în dumneavoastră şi necurăţia patimilor, dar şi nevi­novăţia. Veţi împlini treaba spălătoresei care albeşte rufele, muncind cu sârguinţă la înălbirea sufletului dumneavoastră. Domnul să vă binecuvânteze!”

Din acest fragment citat din cartea Ce este viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi cred că vom înţelege cu toţii când şi cât de tare păcătuim cu cele trei puteri ale sufletului omenesc: raţiunea, sentimentul şi voinţa şi vom şti cum trebuie să ducem lupta cea duhovnicească. Toată viaţa ar trebui petrecută într-o continuă dezvoltare a gândurilor despătimitoare, mai ales a celor smerite şi în rugăciune pentru noi înşine şi pentru lume.

Toată bună plăcerea și toată slujba de Dumnezeu, ține de gânduri Reviewed by on . Cât de mare e decadenţa duhovnicească a creştinilor zilelor noastre o mai văd unii. Puţini însă mai vorbesc despre asta şi mai ales despre despătimire. Despre s Cât de mare e decadenţa duhovnicească a creştinilor zilelor noastre o mai văd unii. Puţini însă mai vorbesc despre asta şi mai ales despre despătimire. Despre s Rating: 0

About Ieromonahul Artemie Popa

Lasă un comentariu

scroll to top