Home » Editoriale » Cetatea creștină » Sfântul Ioan Gură de Aur – Omila 1 la cartea Facerii și la începutul Postului Mare
Sfântul Ioan Gură de Aur – Omila 1 la cartea Facerii și la începutul Postului Mare

Sfântul Ioan Gură de Aur – Omila 1 la cartea Facerii și la începutul Postului Mare

martie 4, 2014 8:15 am by: Category: Cetatea creștină, Sfânta Tradiție Leave a comment A+ / A-

Al celui întru Sfinți Părintelui nostru Ioann Gură de Aur, arhiepiscopul cetății lui Constantin,
Cuvînt sfătuitor la intrarea și la începutul Sfîntului Post cel de patruzeci de zile

 

Mă bucur și mă veselesc văzînd astăzi Biserica lui Dumnezeu cu mulțimea fiilor săi împodobindu-se și cu prea multă dragoste pe voi pe toți împreună alergînd. Căci cînd caut și privesc la fețele voastre cele luminate, semn prea-mare am al dulceții celei din sufletul vostru, după cum și oarecare înțelept zicea „Inima veselindu-se, fața înflorește” [Paremii 15:13]. Pentru aceasta, dar și eu, cu mai multă osîrdie m-am sculat astăzi, și pentru ca să vă împărășesc pe voi în această vreme de această veselie duhovnicească, vrînd a mă face vouă și arătător și vestitor venirii Sfîntului Post cel de patruzeci de zile, zic adică a doctoriei sufletelor noastre. Că Stăpînul nostru cel de obște al tuturor, vrînd ca un Tată iubitor de fii să ne spele pe noi de păcatele cele greșite și făcute de noi peste tot anul, prin Sfîntul Post a izvodit nouă vindecarea.

Deci nimeni să nu se facă mîhnită, nimeni scîrbit să nu se arate, ci să salte și să se bucure și să slăvească pe Purtătorul de grijă al sufletelor noastre, Care ne-a deschis nouă această cale prea-aleasă și prea-bună și cu prea-multă osîrdie și bucurie să primească venirea acestuia. Rușinează-se ellinii, să se acopere de rușine iudeii, văzînd dragostea noastră, care cu sîrguință veselă o primim și îmbrățișăm sosirea acestuia și să se învețe prin cercarea lucrurilor cîtă deosebire este între noi și ei. Și aceia sărbători și praznice numesc beția și toată cealaltă desfrînare și grozăviile pe care singuri și le trag asupră-le de aici; iar Biserica lui Dumnezeu împotriva acelora să numească praznic pe post, pe trecerea cu vederea a pîntecelui și pe toată fapta bună care urmează acesteia. Că acesta este adevărat praznic, unde este mîntuirea sufletelor, acolo unde este pace și unire, unde toată nălucirea lumească s-a izgonit, unde nu este strigarea și tulburarea, trecerile și alergările bucătarilor și unde junghierile de dobitoace necuvîntătoare s-au ridicat din mijloc, și toată alinarea liniște și dragoste și bucurie și pace și blîndețe și nenumăratele bunătăți în locul acelora petrec. Deci veniți, mă rog, puține pentru aceasta să vorbim către dragostea voastră, aceea mai întîi rugîndu-vă pe voi: ca cu multă liniște și netulburare să primiți cuvintele noastre, ca cîștigînd ceva vreun lucru vrednic de aici la casele voastre să vă duceți. Pentru că nu prost și în zadar ne-am adunat aici, ca unul adică să spună cuvînt, iar altul să laude prost cele grăite și așa de aici să ieșiți, ci ca și noi să grăim vreun lucru de folos și din cele ce țin și cuprind mîntuirea noastră, și voi, cîștigînd din cele ce se cuvintează și grăiesc și mult folos culegînd, așa să ieșiți de aici. Pentru că doctorie duhovnicească este Biserica, și trebuie cei ce vin aici să ia doctorii potrivite și peste ale lor răni să le pună – așa să se întoarcă înapoi. Fiindcă numai ascultarea și auzirea, fără de arătarea prin lucruri, nimic nu vă va folosi, auzi pe Fericitul Pavel zicînd „pentru că nu auzitorii Legii sînt îndreptați la Dumnezeu, ci făcătorii Legii se vor îndrepta”; și Hristos iarăși grăind norodului zicea: „Nu tot cel ce zice Doamne, Doamne, va intra întru Împărăția cerurilor, ci cel ce va face voia Tatălui Meu cel din ceruri”. Deci știind, iubiților, că nimic mai mult folos nu ne este nouă din auzire, de nu va urma împlinirea cea prin lucruri, nu numai auzitori să ne facem, ci și făcători, ca lucrurile urmînd cuvintelor, să se facă nouă pricină de multă îndrăzneală.

Deci întinzînd și lărgind sînurile minții noastre, așa să primiți cuvintele cele pentru post. Și precum cei ce vor să ia vreo femeie înțeleaptă și împodobită și de bun neam despre toate părțile împodobind cu perdele cămările și curățind casa și făcînd-o neumblată tuturor slujnicilor celor leneșe și negrijitoare, așa o bagă pe aceasta în cămări, într-acest chip, dar, și pe voi vă voiesc să vă curățați gîndul vostru: desfătarea și pe multa mîncare și săturarea să o defăimați. Așa și pe maica tuturor bunătăților și pe dascălul întregii înțelepciuni și a toată cealaltă faptă bună, postul, zic, cu sînurile deschise să-l primiți, ca și voi să vă împărtășiți de mai multă dulceață, și el singur să vă dea vouă doctoria cea potrivită și cuviincioasă. Căci dacă doctorii, cînd vor să dea doctorii celor ce voiesc să se curățească de umoarea cea putredă și stricată le poruncesc ca să se depărteze de însăși hrana cea trupească, ca să nu se facă oprire și împiedicare puterii doctoriei, ci să lucreze și să-și arate lucrul, cu mult mai vîrtos ni se cuvine nouă, care voim să primim doctoria aceasta duhovnicească, pe folosul care vine din post, zic adică pe dietă, să curățim gîndul nostru și mai ușoară să lucrăm mintea, ca nu de beție fiind scufundată, netrebnic și nefolositor să ni-l facă nouă pe folosul cel dintru aceasta [din dietă].

Și știu că multora se arată de mirare cuvintele cele ce se grăiesc astăzi de noi; ci mă rog nu cu obiceiul să slujim prost, ci cu gîndul pe cele ale fiecăruia să le iconomisim. Căci nu ne va fi nouă vreun cîștig din multa mîncare cea din fiecare zi și din multa beție. Și ce zic cîștig? Încă și multă pagubă și vătămare nesuferită! Căci cînd gîndul se va scufunda de tot sub multa băutură de vin, îndată din început și din pornire se va lepăda afară cîștigul care vine din post. Că ce este mai grețos, spune-mi mie, și ce este mai grozav, cînd pînă la miezul nopții sorbind vinul cel neamestecat, înspre zori de razele soarelui slăbănogindu-se, ca unii ce sînt sătui și ghiftuiți de vinul cel proaspăt, astfel miros, și se arată grețos celor pe care îi întîlnesc, și lesne defăimați pînă și robilor, și se rîd și se batjocoresc de toți cei ce pricep cuviința cîtuși de puțin, și mai-nainte de toate acestea, cînd pentru această multă desfrînare, și pentru lipsa de măsură cea fără vreme și nefolositoare trag asupră-le și pe mînia de la Dumnezeu? Pentru că zice: „bețivii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu” [1Cor 6:10]. Deci ce alt lucru ar fi fost mai ticălos decît aceștia, care pentru o puțină dulceață și vătămare se scot afară dinaintea ușilor Împărăției? Ci să nu fie ca să se robească de această patimă cineva din cei ce s-au adunat aici, ci cu toată filosofia și cu întreaga înțelepciune și în ziua de astăzi ospătîndu-ne, și de vifor, și de furtună, pe care beția se obișnuiește a o lucra, slobozindu-ne la limanul sufletelor noastre să ajungem, zic adică de post, ca să putem a dobîndi cu îndestulare bunătățile cele dintru acesta. Căci precum multa mîncare se face începătură și pricină de nenumărate răutăți neamului omenesc, așa și postul și trecerea cu vederea a pîntecelui ni s-a făcut nouă pricină de negrăite bunătăți. Pentru că, plăsmuind Dumnezeu din început pe om și știind că îi este trebuincță lui mai ales de această doctorie către mîntuirea sufletului, îndată și din început celui întîi zidit pe această poruncă i-a dat-o, zicînd: „Din tot pomul cel ce este în rai să mîncați cu mîncare, iar din pomul cunoașterii binelui și a răului să nu mîncați”. [Facere 2:19]. Iar a zice „aceasta să mănînci și aceasta să nu mănînci” a fost chip al postului. Dar fiind trebuință să se păzească porunca, aceasta nu a făcut-o, și biruindu-se de înfrînarea pîntecelui și lucrînd neascultarea, cu moarte se osîndea. Căci cînd a văzut vicleanul acela drac și vrăjmașul firii noastre traiul și petrecerea cea din rai a celui întîi zidit și viața aceea neticăloasă, și că petrecea pe pămînt ca un înger, așa fiind cu trupul împreună alcătuit, vrînd diavolul să-l împiedice pe dînsul și să-l surpe cu nădejdea făgăduințelor celor mai mari și mai înalte, l-a scos pe dînsul și din acelea pe care le avea în mîinile lui. Astfel este a nu rămînea întru ale sale hotare, ci a pofti și a dori cele mai mari și mai înalte. Și însăși singură aceasta vrînd să o arate un înțelept, zicea: „Iar prin zavistia diavolului moartea a intrat în lume”. [Înț.Sol. 2:24]

Ai văzut, iubitule, cum din început, din multa mîncare, a avut moartea intrarea? Și vezi, iarăși, și după aceasta pe Dumnezeiasca Scriptură care grăiește și prihănește adeseori desfătarea, și zicînd uneori că „A șezut norodul să mănînce și să bea și s-a sculat să joace” [Ieș 32:6], iar alteori „a mîncat și a băut și s-a îngrășat și s-a îngroșat și cel iubit a dat cu piciorul” [Deut 32:15]. Încă și cei ce locuiau în Sodoma împreună cu alte răutăți de aici acea netrecută mînie și urgie au tras-o asupră-le. Căci auzi-l pe Prorocul care zice: „Aceasta este fărădelegea sodomenilor, că întru săturarea pîinilor se desfătau” [Iez 16:49]. Căci este ca un izvor și rădăcină a tuturor răutăților.

Ai văzut vătămarea pe care o pricinuiește multa mîncare? Vezi-mi, iarăși, isprăvile postului! Arătînd post de patruzeci de zile Marele Moisi a putut lua lespezile punerii de Lege [Ieș 24:8, 31:17]; și de vreme ce pogorîndu-se a văzut fărădelegea norodului, a azvîrlit pe pămînt și a zdrobit pe acelea pe care cu atîta așteptare și stăruire a putut să le ia, necuvios lucru socotind a fi ca norodul cel beat și care făcea fărădelege să primească punerea de lege a Stăpînului [Ieș 34:28]. Pentru aceea și iarăși de postul altor patruzeci de zile a avut trebuință minunatul acela Proroc, ca să poată iarăși să pogoare, primindu-le de sus, lespezile cele zdrobite pentru fărădelegea lor. Încă și Marele Ilie a arătat iarăși post de atîtea zile și a scăpat de tirania morții și în car de foc s-a suit ca spre cer, și încă nu a luat pînă astăzi ispita morții [3Împ 19:8]. Încă și [Daniil] bărbatul doririlor, multe zile postind, astfel s-a învrednicit de acea minunată vedenie, care pe mînia leilor a alinat-o și întru blîndețea oilor a schimbat-o, nu firea prefăcînd-o, ci schimbînd voirea sălbăticiei lor care era întru dînsele. Pe acest post și ninivitenii folosindu-l, au întors înapoi hotărîrea Stăpînului, făcînd și pe neamul celor necuvîntătoare să arate acest post împreună cu oamenii, și așa depărtîndu-se fiecare de la izvodirile lor cele rele și viclene, spre iubirea de oameni L-au tras pe Stăpînul tuturor.

Și pentru ce mă întorc încă spre robi (pentru că avem și pe alți mulți să-i numărăm, și în Scriptura cea Veche, și în cea Nouă, pe cei ce s-au făcut vestiți prin acesta), trebuință fiind să venim către Stăpînul nostru cel de obște al tuturor? Pentru că Domnul nostru Iisus Hrisos și El arătînd post de patruzeci de zile, așa S-a apucat de lupta cea către diavol [Mat 4:2], nouă tuturor dîndu-ne chip și pildă, ca să ne într-armăm cu acesta și luînd tăria care se pricinuiește dintru acesta așa să tăbărîm spre lupta cu acela. Dar de aici poate ar fi zis cineva dintre cei pătrunzători cu vederea și străbătători la minte: Deci pentru ce se arată că Stăpînul a postit aceste zile de post pe care și robii le-au postit și nu a întrecut numărul? Nu simplu, nici în zadar s-a făcut aceasta, ci și aceasta cu înțelepciune și după negrăita Sa iubire de oameni. Căci ca să nu socotească oamenii că părut a venit și că nu a luat trup, sau că a fost afară de firea omenească, pentru aceasta același număr îl postește și nu adaugă zilele, ca să astupe gurile celor ce vor să aibă pricire cu obrăznicie. Căci dacă și aceasta făcîndu-se încă și acum mai sînt unii care îndrăznesc să grăiască acestea, de nu ar fi tăiat cu a Sa mai-nainte cunoștință acest prilej al lor, ce nu s-ar fi apucat a spune? Pentru aceasta nu suferă a posti mai multe zile, ci atîtea cîte și robii au postit, ca prin aceleași lucruri pe noi să ne învețe, că și El cu același trup s-a îmbrăcat, și nu a fost afară de firea noastră.

Dar fiindcă mare este tăria postului, și fiindcă mult este cîștigul cel ce din acesta se pricinuiește sufletului, și arătat s-a făcut nouă și de la robi și de la Stăpînul, deci rog pe dragostea voastră, știind cîștigul lui, să nu lepădați prin trîndăvire folosul cel dintr-însul, nici să vă îngreuiați de venirea și arătarea acestuia, ci să vă bucurați și să vă veseliți, după cum zice Fericitul Pavel: „Pentru că cu cît se strică omul nostru cel din afară, cu atîta cel din lăuntru se înnoiește” [2Cor 4:16]. Căci postul este hrană a sufletului, și precum aceasta – hrana cea trupească – îngrașă trupul, așa și postul mai tare lucrează pe suflet, ușoară îi face și îi pregătește lui aripa, înalt îl face pe dînsul, pe cele de sus îi pricinuiește a le închipui, mai sus decît dulcețile și veseliile traiului vieții celui de acum lucrîndu-l pe el. Și precum corăbiile cele ușoare mai iute trec noianurile, iar cele cu multă povară îngreuiate se fac sub apă, așa postul mai ușor lucrînd gîndul, îl face să treacă cu lesnire noianul vieții acesteia și către cer și către din ceruri să se uimească și nimic să le socotească pe cele ce sînt de față, ci decît umbra și decît visurile mai de nimic să le treacă pe ele cu vederea. Iar beția și multa mîncare îngreuind gîndul și îngrășînd trupul, robit îl face pe suflet, de pretudindeni îl înconjoară pe dînsul, și nelăsînd să aibă sănătos divanul gîndului, prin prăpăstii îl face să alerge, și să le lucreze pe toate împotriva mîntuirii sale.

Deci să nu le iconomisim cu trîndăvie, iubiților, pe cele ce sînt pentru mîntuirea noastră, ci știind cîte rele se nasc de aici, să fugim de vătămarea cea dintr-însa. Pentru că nici nu numai în Scriptura cea Nouă – unde este mai multă întindere a filosofiei, și mai mari sînt luptele și mari sînt sudorile și multe răsplățile și negrăite cununile – cele ale desfătării erau oprite, ci și în cea Veche, cînd [iudeii] ședeau încă în umbră și erau lipiți și pironiți de făclie și ca niște copii hrăniți cu lapte, așa puțin cîte puțin se creșteau, nici atunci nu iertau desfătarea. Și ca să nu socotiți că așa prost defăimînd noi desfătarea și îmbuibarea le zicem pe acestea, auziți pe Prorocul zicînd „Vai de cei ce vin în ziua cea rea, de cei ce dorm pe paturi de elefant și se ospătează pe așternuturile lor, de cei ce mănîncă iezi din turme și vițeii cei sugători de lapte din cirezi, de cei ce beau vinul cel curat și se ung cu mirurile cele mai scumpe! Ca pe niște statornice le-au socotit și nu ca pe cele ce fug și trec” [Amos 6:3] Vedeți cîtă prihănire și defăimare a făcut Prorocul desfătării? Și acestea le vorbea iudeilor celor nesimțitori, celor necunoscători, celor ce se ghiftuiau în fiecare zi. Căci socotiți amănunțimea graiurilor; prihănind și ocărînd multa lor mîncare și multa beție de vin, atunci a adăugat zicînd „ca pe niște statornice le-au socotit și nu ca pe cele ce fug și trec”, ca și cum arătînd că pînă la gîtlej și la buze este îndulcirea și mai departe nu se duc.

Însă dulceața este scurtă și vremelnică, iar chinuirea este necurmată și neavînd margini. Și acestea, zice, prin cercare deprinzîndu-le pe toate „ca pe niște statornice pe toate le-au socotit, și nu ca pe unele ce fug”, adică zburătoare și poate nici rămînînd. Căci ca unele ca acestea sînt toate cele omenești și trupești: încă nu au sosit bine și au zburat; una ca aceasta este desfătarea, una ca aceasta este slava omenească și stăpînirea și puterea, una ca aceasta este bogăția, una ca aceasta este toată bună norocirea vieții de față, nimic temeinic avînd, nimic statornic, nimic stătător, nimic înfipt, ci decît rîurile cele curgătoare mai degrabă trec pe lîngă și lasă pustii și goi pe cei ce se uimesc de acestea. Dar cele duhovnicești nu sînt astfel, ci cu totul împotriva acestora, adică întemeiate și nemișcate, neprimind schimbare și prefacere, întru tot veacul întinzîndu-se. Deci de cîtă nebunie n-ar fi să schimbăm cele nemișcate pe cele ce se clatină, cele înveșnicindu-se pe cele vremelnice, cele ce de-a pururea rămîn pe cele ce zboară, cele ce pricinuiesc multă îndulcire în veacul care va să fie pe cele ce ne gătesc nouă acolo multă muncă? Deci acestea toate luîndu-le în minte, iubiților, și mult cuvînt făcînd pentru mîntuirea noastră, să defăimăm desfătarea cea nefolositoare și vătămătoare, să îmbrățișăm postul, și toată cealaltă filosofie și multa schimbare a vieții să o arătăm, și în fiecare zi către fapta lucrurilor celor bune să ne sîrguim, ca toată vremea sfintei patruzecimi negustorind duhovniceasca neguțătorie, și multă bogăție a faptei bune adunînd și strîngînd, așa să ne învrednicim a veni și la ziua cea domnească și cu îndrăzneală a ne apropia de masa cea înfricoșată și duhovnicească, și de acele bunătăți negrăite și fără de moarte a ne împărtăși cu conștiință curată, și de darul cel de acolo a ne umple și a ne sătura, cu rugăciunile și cu solirile celor ce bine au plăcut lui Hristos Iubitorul de oameni Dumnezeul nostru, împreună cu Care Tatălui și deopotrivă Sfîntului Duh I se cuvine slavă, stăpînire, cinste, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

Diortosire de monahul Filotheu, cuvânt extras din Biblioteca Mănăstirii Neamț, ms. rom. 182.

Sfântul Ioan Gură de Aur – Omila 1 la cartea Facerii și la începutul Postului Mare Reviewed by on . Al celui întru Sfinți Părintelui nostru Ioann Gură de Aur, arhiepiscopul cetății lui Constantin, Cuvînt sfătuitor la intrarea și la începutul Sfîntului Post cel Al celui întru Sfinți Părintelui nostru Ioann Gură de Aur, arhiepiscopul cetății lui Constantin, Cuvînt sfătuitor la intrarea și la începutul Sfîntului Post cel Rating: 0

About Monahul Filotheu

Lasă un comentariu

scroll to top