Statutul nostru de oameni culturali – intelectuali sau nu, oricum moderni – este unul incomplet, ca urmare a faptului simplu că toată cultura este doar un instrument de exprimare a trăirii. Adică un fel de vorbire – prin rostire, imagine sau literă – despre trăire. Mântuitoare este trăirea lui Dumnezeu şi nu cunoaşterea culturală despre Dumnezeu fiindcă, în istoria omenirii nimeni nu s-a mântuit prin cultură, cel puţin, până acum.
Orice monah, cu siguranţă, poate cita din mult mai multe „lucrări”, cu adevărat importante. Însă n-o face, pentru că el a acumulat prin cultură şi prin trăire, pentru a valorifica prin trăirea supremă. El are drumul lui, pe care-l face mai ales pentru noi, şi care trece pe deasupra istoriei. El este călătorul, prin lume şi, mai ales, dincolo de lume.
De multe ori, vedem pe bulevard oameni îmbrăcaţi în negru ce par că vor să treacă nevăzuţi şi auzim, în jurul nostru, măcar o voce: „uite-un popă!”. Unii spun că „asta e de bine”, alţii că „o să le meargă rău”, alţii se întreabă „o fi bine, o fi rău?”. Cei mai mulţi, suficienţi, trec mai departe fără să se preocupe – fiindcă, desigur, îi aşteaptă lucruri cu adevărat importante. „Popii” la care se referă – şi care „sunt prea mulţi” pentru atei şi nebotezaţi – sunt fie preoţii mireni – cei care ne împărtăşesc, cei care ni-L aduc mai aproape pe Dumnezeu –, fie, mai rar, călugării, monahii.
Priviţi-i: rasa nu tocmai îngrijită, merg repede, păşesc cu grijă, uşor de parcă s-ar strecura prin mulţime, cu dorinţa de a nu fi observaţi sau cu teama de a deranja. Aceasta se întâmplă când sunt în lume. În ciuda acestei apariţii blajine, atunci când sunt în mănăstire, monahii sunt ostaşi. Monahul este luptătorul prin excelenţă. Toată viaţa este cea a soldatului exemplar. Soldat în Armata lui Hristos, cea mai importantă armată care există – acesta este monahul.
Bulevardele sunt o junglă pentru cei care văd. Astfel că monahii fac incursiuni în lume rar, doar dacă trebuie neapărat, fiindcă pentru ei aceasta este un fel de aventură printre fiarele umane – acum şi aici, eu vorbesc despre noi -, pentru care, totodată, se roagă neîncetat în chiliile lor, plângând lacrimi de căinţă, în faţa Mântuitorului. Pentru noi şi neamul nostru. Lupta unui călugăr este spre mântuirea neamului, adică şi a noastră. Aşa că, dacă vreodată se întâmplă să simţiţi că v-aţi apropiat, chiar pentru un moment, de dumnezeire, să vă gândiţi că acest lucru se datorează şi rugăciunii neobosite a „oamenilor în negru”, a „popilor”.
Iar faptul că noi reacţionăm, aşa cum am spus mai sus, arată depărtarea noastră de Biserică şi – ceea ce-i mai trist – opoziţia noastră, chiar dacă fără să o vrem, faţă de Hristos.
