Home » Istorie » Templul evreilor și războiul din Orientul Mijlociu

Templul evreilor și războiul din Orientul Mijlociu

Moscheile de pe muntele templului.

În 638, califul Omar ibn al-Khattab (prieten al lui Mahomed, care murise în 632) cucereşte Ierusalimul de sub stăpînirea Romeilor (aşa-zişii „Bizantini”) şi construieşte o „casă de rugăciune”: moscheea „Al-Masjid al-Aqsa”, („locul de rugăciune cel mai îndepărtat”). Apoi, în 691, califul ‘Abd al-Malik ibn Marwaan zi…

Moscheile de pe muntele templului.

În 638, califul Omar ibn al-Khattab (prieten al lui Mahomed, care murise în 632) cucereşte Ierusalimul de sub stăpînirea Romeilor (aşa-zişii „Bizantini”) şi construieşte o „casă de rugăciune”: moscheea „Al-Masjid al-Aqsa”, („locul de rugăciune cel mai îndepărtat”). Apoi, în 691, califul ‘Abd al-Malik ibn Marwaan zideşte ceea ce se cheamă „Cupola Stîncii”. Dar de ce au construit moscheile anume în acel loc, pe care s-a aflat biserica lui Solomon? Pentru că eresul musulmanilor zice că pe Muntele Moria, povăţuit de „Îngerul Gabriel”, Mohammed s-a înălţat la „tronul lui Dumnezeu”, după ce a fost purtat în călătoria sa minunată de la Mecca la Ierusalim (trecînd prin Sinai şi Bethleem), călare pe Al-Buraq („Fulgerul”), un cal magic cu cap de femeie, aripi de vultur, coadă de păun şi copite ajungînd pînă în zare. Apoi, şi-a legat calul la zidul de Apus al Muntelui Templului, şi a ajuns la stînca sfîntă care ar fi stat pe vremuri în biserica lui Solomon, aceea unde Avraam trebuia să-l jertfească pe Isaac. De acolo, s-a înălţat pînă la al şaptelea cer împreună cu „îngerul Gabriel”. Pe drum el s-ar fi întîlnit cu „profeţii” altor „religii” – paznici ai raiului: Adam, Isus, Sfîntul Ioan, Iosif, Idris (= Seth?), Aaron, Moisi şi Avraam – care l-au însoţit pe drumul său către Allah şi care l-au primit ca întîi-stătător al lor. Ajungînd în rai, s-a întîlnit cu Allah, care i-a descoperit rugăciunile ce trebuiau rostite de către urmaşii săi.

 

Urmaşii lui Avraam

 

Aşadar, de ce s-au luptat Musulmanii pentru Ierusalim? Ce a căutat acolo Mahomed? Nimic altceva decît să îşi ia înapoi moştenirea părintelui lor Avraam din mîna „necredincioşilor” Creştini, în dauna fraţilor lor Evrei. Aceasta a fost şi este judecata lor, care se cred şi ei fii ai patriarhului, fiind urmaşi ai lui Ismail, fiul lui Avraam din roaba Agar. Ca să înţelegem înşelarea în care se află (şi ei, şi Evreii), să ne amintim că în vremea lui Avraam, omenirea Îl uitase pe adevăratul Dumnezeu ca şi în vremea aceea a lui Noe, în afară de acest drept şi de soţia lui. De aceea, din sămînţa acestuia Îşi alege Dumnezeul a toate un norod „al Lui”, adică un norod care să se întoarcă la El din înşelarea închinării la idoli, zicîndu-i lui Avraam aşa: „Eu sînt Dumnezeul tău. Arată-te bine-plăcut înaintea Mea şi fii neprihănit!” (Facerea 17:1). Deci norod al lui Dumnezeu şi seminţie a lui Avraam sînt cei care cred în El şi urmează poruncile Lui. Pentru că acesta e legămîntul pe care îl face Dumnezeu cu Avraam, din neamul căruia alege să Se întrupeze, precum zice evanghelia: „…Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (Matei 1:1). (Căci cine este Dumnezeu care vorbeşte şi face legămîntul cu patriarhul? Este Dumnezeu-Cuvîntul Fiul lui Dumnezeu, prin Care s-a făcut lumea văzută şi cea nevăzută. Căci întîia Persoană a Dumnezeirii, Dumnezeu-Tatăl, nu Se arată.) Dar să ne amintim istoriile lui Ismail şi Isaac, aşa cum le citim la cartea Facerii.

„Sarai, femeia lui Avram, nu-i năştea. Dar ea avea o slujnică Egipteancă, al cărei nume era «Agar». Atunci, Sarai a zis către Avram: «Iată m-a închis Domnul ca să nu nasc. Intră dar la slujnica mea; poate vei dobîndi copii de la ea!» Şi a ascultat Avram vorba Saraii. A luat deci Sarai, femeia lui Avram, pe slujnica sa Agar Egipteanca, la zece ani după venirea lui Avram în pămîntul Hanaan, şi a dat-o de femeie lui Avram, bărbatul său. Şi a intrat acesta la Agar, şi ea a zămislit. Şi, văzînd că a zămislit, ea a început a o dispreţui pe stăpîna sa. Atunci, Sarai a zis către Avram: «Nedreptate mi se face de către tine. Eu ţi-am dat pe slujnica mea la sîn, iar ea, văzînd că a zămislit, a început să mă dispreţuiască. Dumnezeu să judece între mine şi între tine!» Iar Avram a zis către Sarai: «Iată slujnica ta e în mîinile tale, fă cu ea ce-ţi place!» Şi Sarai a necăjit-o, şi ea a fugit de la faţa ei. Şi a găsit-o îngerul Domnului la un izvor de apă în pustiu, la izvorul de lîngă calea ce duce spre Sur. Şi i-a zis îngerul Domnului: «Agar, slujnica Saraii, de unde vii şi unde te duci?» Iar ea a răspuns: «Fug de la faţa Saraii, stăpîna mea.» Şi îngerul Domnului i-a zis iarăşi: «Întoarce-te la stăpîna ta şi te supune sub mîna ei!» Apoi, îngerul Domnului i-a mai zis: «Voi înmulţi pe urmaşii tăi foarte tare, încît nu se vor putea număra din pricina mulţimii. Iată tu ai rămas grea – îi zise îngerul Domnului – şi vei naşte un fiu şi-i vei pune numele ‚Ismail’, pentru că a auzit Domnul suferinţa ta. Acela va fi ca un asin sălbatic între oameni; mîinile lui vor fi asupra tuturor şi mîinile tuturor asupra lui, dar el va sta dîrz în faţa tuturor fraţilor lui.» Şi a numit Agar pe Domnul, Cel ce-i grăise, cu numele acesta: «Ata-El-Roi» (care se tîlcuieşte: «Tu eşti Dumnezeu atot-văzător»), căci zicea ea: «N-am văzut eu oare în faţă pe Cel ce m-a văzut?» De aceea se numeşte fîntîna aceasta «Beer-Lahai-Roi» (care se tîlcuieşte: «Izvorul Celui viu, Care m-a văzut»); şi se află între Cadeş şi Bared. După aceea, a născut Agar lui Avram un fiu, şi Avram a pus fiului său pe care i-l născuse Agar numele «Ismail»” (Facerea 16:1-15).
Apoi: „Cînd era Avram de nouăzeci şi nouă de ani, i S-a arătat Dumnezeu şi i-a zis: «Eu sînt Dumnezeul tău; fă ce este plăcut înaintea Mea şi fii fără prihană; şi voi pune legămîntul Meu între Mine şi tine şi te voi înmulţi foarte»” (Facerea 17:1). Şi: „Dumnezeu a răspuns lui Avraam: «Adevărat, însăşi Sarra, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele ‚Isaac’ şi Eu voi încheia cu el legămîntul Meu, legămînt veşnic: să-i fiu Dumnezeu lui şi urmaşilor lui. Iată, te-am ascultat şi pentru Ismail, şi iată îl voi binecuvînta, îl voi creşte şi-l voi înmulţi foarte, foarte tare; doisprezece voievozi se vor naşte din el şi voi face din el popor mare. Dar legămîntul Meu îl voi încheia cu Isaac, pe care-l va naşte Sarra la anul pe vremea aceasta!»” (Facerea 17:19-21).
Şi făgăduinţele Dumnezeului celui nemincinos s-au împlinit întocmai, doar că şi urmaşii lui Ismail, şi aceia ai lui Isaac şi Iacov-Israil le-au înţeles doar în chip trupesc, vrînd să creadă că li s-a dat stăpînirea veşnică a acestui pămînt şi asupra tuturor celorlalte neamuri, care nu ar fi norod al lui Dumnezeu. Cu adevărat însă, „Dumnezeu făgăduia seminţiei lui Avraam îndoite făgăduinţe şi blagoslovenii: una lumească, iar alta mai presus de lume. Pe prima o făgăduia trupurilor celor din lume, adică lui Ismail şi celor şase fii născuţi după legea firii din Hetura. Iar pe a doua a dat-o adevăratei lui seminţii, adică celor născuţi din făgăduinţă, duhovniceşte, după chipul în care s-a născut Isaac. Şi făgăduinţa cea lumească, adică cea despre pămîntul Hanaan, şi înmulţirea cea numeroasă ca stelele cerului s-au împlinit mai înainte de venirea lui Hristos. Iar blagoslovenia duhovnicească şi făgăduinţa cea mai presus de lume s-au împlinit cînd a venit Hristos, împărtăşindu-se de ea neamurile care s-au făcut fii ai lui Avraam după credinţă” (Cuviosul Nicodim Aghioritul, în subînsemnările tîlcuirii lui Teofilact la epistolele lui Pavel).
Iată ce zice şi Sfîntul Apostol Pavel Evreilor:
„«Nu toţi cei din Israil sînt şi Israiliteni; nici pentru că sînt sămînţa lui Avraam sînt toţi fii,» Dumnezeu – tîlcuieşte Sfinţitul Teofilact – Şi-a împlinit făgăduiala, adică ceea ce i-a zis lui Avraam: «Ţie îţi voi da (pămîntul Palestinei) şi seminţiei tale, în veac» (Facerea 13:15). Să vedem aşadar care este seminţia aceasta, pentru că nu toţi cîţi s-au născut din Avraam sînt curat seminţie şi fii ai lui Avraam, precum nici toţi cei din Israil, adică cei ce s-au născut din Iacov, sînt Israiliteni. Ci sămînţă şi fii ai lui Avraam şi ai lui Israil sînt cei născuţi din Avraam după asemănarea lui Isaac şi cei vrednici de fapta bună a lui Iacov-Israil, prin care el s-a învrednicit a vedea pe Dumnezeu. Fiindcă Pavel înadins nu a zis: «cei din Iacov», ci: «cei din Israil», ca să arate cinstitul nume pe care l-a luat Iacov de la Dumnezeu cînd s-a luptat cu El şi a fost numit «Israil», ceea ce însemnează «minte văzătoare de Dumnezeu». Căci aşa zice Sfînta Scriptură: «Nu se va mai chema numele tău Iacov, ci Israil te vei numi» (Facerea 32:28). Deci, dacă tu – o cititorule! – vei înţelege cine sînt cei ce se nasc după asemănarea naşterii lui Isaac, atunci vei afla adevărată şi nemincinoasă făgăduinţa lui Dumnezeu, fiindcă acelora s-au dat făgăduinţele. De aceea, nu se cuvine a fi hulit Dumnezeu, pentru că El a făcut ceea ce a zis, deşi unii nu înţeleg.
«…‚numai cei din Isaac – zice – se vor chema seminţie a ta’, adică: nu fiii trupului sînt fii ai lui Dumnezeu, ci fiii făgăduinţei se socotesc drept seminţie. Căci al făgăduinţei este cuvîntul acesta: ‚La anul întru această vreme, voi veni şi Sara va avea un fiu’ (Facerea 18:10)» (Romani 9:7-9). Nu eu – zice – îţi tîlcuiesc care este adevărata seminţie a lui Avraam, ci Scriptura cea Veche, ce zice: «(…) numai cei din Isaac se vor chema seminţie a ta» (Facerea 21:12). De aceea, cîţi s-au născut după asemănarea naşterii lui Isaac, adică din făgăduinţă, aceştia sînt adevăraţii fii ai lui Avraam, ori – mai bine a zice – adevăraţii fii ai lui Dumnezeu. Pentru că Isaac nu s-a născut cu legea şi puterea firii, ci cu puterea dumnezeieştii făgăduinţe: «La anul, întru această vreme, voi veni – a zis Dumnezeu către Avraam – şi Sara va avea un fiu.» Deci cuvîntul acesta al lui Dumnezeu l-a plăsmuit în pîntecele Sarei pe Isaac şi l-a născut. Iar aceasta se întîmplă şi cu noi, Creştinii, care sîntem fiii lui Dumnezeu fiindcă, pe cînd ne aflăm în scăldătoarea Sfîntului Botez ca în pîntece de maică, sînt spuse cuvinte dumnezeieşti care ne plăsmuiesc din nou. Căci, botezîndu-ne în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, ne naştem a doua oară, duhovniceşte. Şi, precum atunci Dumnezeu a făgăduit naşterea lui Isaac şi a împlinit-o, aşa şi la a doua naştere a noastră, cea duhovnicească, mai întîi El a făgăduit-o prin Prooroci, şi apoi a împlinit-o. De aceea, zicerea «numai cei din Isaac se vor chema seminţie a ta» trebuie a se înţelege în loc de: Aceia sînt sămînţa lui Avraam, care s-au născut după chipul naşterii lui Isaac – adică prin cuvîntul dumnezeiesc. Deci cuvîntul lui Dumnezeu nu a căzut, nici n-a minţit, ci a dat ceea ce a făgăduit. Cui? Adevăratei seminţii a lui Avraam, anume credincioşilor din «neamuri», care s-au făcut fii ai lui Dumnezeu asemenea cu Isaac, fiindcă şi aceştia s-au născut din făgăduinţă şi prin cuvîntul lui Dumnezeu. Iar la ceea ce zic Evreii – anume că zicerea aceasta: «numai cei din Isaac se vor chema seminţie a ta», arată că doar cei ce se nasc trupeşte din Isaac sînt socotiţi seminţie a lui Avraam – răspundem că, dacă această înţelegere ar fi fost adevărată, trebuia să se socotească seminţie a lui Avraam şi Idumeii şi toţi cei născuţi dintru aceia. Pentru că strămoşul Idumeilor, Isav, a fost fiu al lui Isaac, dar acum Idumeii nu mai sînt şi nici nu se socotesc fii ai lui Avraam, ci sînt foarte despărţiţi de neamul lui Avraam şi se numesc «de altă seminţie»” (Sfinţitul Teofilact, în tîlcuirea epistolelor lui Pavel).

Războiul lui Iuda şi al Creştinilor celor mincinoşi împotriva lui Ismail

De mai bine de o jumătate de veac, „Iuda” şi „Ismail” se află într-un război necurmat, pe care cel din urmă îl pierde pe toate cîmpurile de luptă. Şi asta din două pricini. O dată, pentru că statul Israel s-a înarmat într-atît încît a ajuns să fie acum a cincea putere militară a lumii. Cum a izbutit aceasta? Căpătînd, prin felurite mijloace tainice şi mai puţin tainice, cele mai noi arme şi cea mai nouă tehnologie militară din Statele Unite.
A doua pricină a „miraculoaselor” biruinţe ale lui „Iuda” împotriva lui „Ismail” e aceea că Israelul se foloseşte în acest război de însăşi armata americană (şi de altele, dar în mai mică măsură), a cărei politică este dictată de la Tel Aviv şi Ierusalim. Iarăşi, cum este cu putinţă? Se va zice că aceasta se datorează finanţei şi mass-mediei evreieşti din Statele Unite, care înrîuresc hotărîtor politica americană. Într-adevăr, proprietarii mass-mediei americane, industriaşii, bancherii şi politicienii Evrei din America contribuie cu o sumă între o treime şi o jumătate din toţi banii care intră în campaniile politice din Statele Unite. Dar aceasta nu lămureşte totul, căci cum ar putea fi atras cetăţeanul American să moară într-un război care nu e al lui? Răspunsul e că nenumăraţi Americani doresc acest război din pricini aşa-zis teologice. E vorba de „Creştinii” sionişti, o mişcare din care fac parte credincioşi ai tuturor „creştinismelor” americane – evanghelici, baptişti, metodişti şi aşa mai departe – urmaşi ai protestanţilor luterani şi ai neo-protestanţilor. Iar toţi aceştia fac parte, după adevăratele dogme creştine, dintr-o veche erezie, numită „hiliasm” sau „milenarism”, despre care e nevoie să zicem cîteva cuvinte.

VECHIUL MILENARISM

S-a întemeiat pe înţelegerea greşită a cîtorva locuri din Cartea Apocalipsei, unde se zice aşa:
„Apoi, am văzut un înger coborîndu-se din cer, avînd cheia adîncului şi un lanţ mare în mîna lui. Şi l-a prins pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe o mie de ani. Şi l-a aruncat în adinc, şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească noroadele, pînă ce se vor sfîrşi cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat cîtăva vreme” (Apocalipsa 20:1-3).
Stihuri al căror adevărat înţeles, după Sfinţii Părinţi ai Bisericii, este acesta:
„Aici – tîlcuieşte Sfîntul Andrei al Neochesariei – Sfîntul Ioan Evanghelistul vorbeşte de surparea şi pierderea diavolului care s-a făcut în vremea patimilor Stăpînului, cînd Hristos l-a judecat pe diavolul, ce se socotea a fi tare, ca să nu mai arunce pe nimeni în prăpastie. Şi aceasta se vede de la dracii care-L rugau pe Iisus să nu-i trimită «în adînc». (Scolie: Gheena le este înfricoşată şi dracilor. Iar că «diavolul s-a legat» însemnează pierderea slujirii idolilor, sfărîmarea capiştilor idoleşti, încetarea jertfelor sîngeroase şi plinirea voii lui Dumnezeu şi cunoaşterea Lui de către toată lumea.) Iar marele Justin [Mucenicul şi Filosoful] zice că diavolul ştia de la început că a fost judecat să meargă în prăpastie şi în focul gheenii la vremea întrupării lui Hristos. Şi porunca de pierzare asupra diavolului este de la Hristos, dar acelei porunci i-a slujit un înger, ca să arate că diavolul este mai slab în putere decît Puterile cereşti şi că în zadar îndrăzneşte el asupra stăpînirii care le stăpîneşte pe toate. Iar «lanţ», după cunoştinţa noastră, numeşte puterea cu care l-a legat şi a prins puterea lui cea vicleană. Iar «mia de ani» cît va fi legat nu putem şti cît este cu numărul. Tot aşa, şi cuvîntul poruncit «într-o mie de noroade» spus de David nu putem zice că înseamnă zece sute, ci mulţime multă. Aşa şi aici, socotim că acest număr este însemnare a mulţi ani. Însă mulţimea aceasta a anilor se înţelege că va dura pînă cînd se va propovădui pretutindeni evanghelia şi se va înrădăcina în lume sămînţa bunei credinţe. «O mie de ani» este şi vremea de la întruparea lui Hristos pînă la venirea lui Antihrist – care ar putea fi zece sute sau mai mult, sau mai puţin – precum singur Dumnezeu ştie, Cel ce ştie anii fiecăruia dintre noi şi a judecat a fi de folos îndelunga-răbdare şi lungimea vieţii. Iar după aceea, Antihrist va tulbura toată lumea, luînd în sine lucrarea Veliarului, începătorul răutăţii, şi vărsînd drojdiile răutăţii lui celei otrăvite între oameni, căci îşi ştie nesfîrşirea muncii sale. De ale cărui fapte rele să ne izbăvească pe noi Atotmilostivul Dumnezeu, şi să ne ferească de munca cea gătită aceluia şi slugilor lui şi să ne arate părtaşi veşnicelor bunătăţi gătite celor ce vor sta împotriva lui pînă la vărsarea sîngelui lor. Căci Aceluia I se cuvine mila spre cei ce nădăjduiesc în El, şi de la toate Sfintele Puteri îngereşti şi de la oamenii cei de pe pămînt mulţumire şi închinăciune, împreună şi Tatălui şi Duhului cel de viaţă făcător, acum, şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
Iar Sfîntul Ambrozie al Mediolanului (veacul al 4-lea) zice aşa: „Aici, arată osîndirea diavolului. Trei sînt pedepsele cu care este osîndit diavolul. Cea dintîi, cînd a fost aruncat din cer, din fericirea cea mare, pentru nedreptatea sa; a doua osîndire a fost cînd, prin moartea lui Iisus Hristos pe cruce, a fost legat în întuneric şi neamul omenesc a scăpat de sub puterea lui; iar a treia osîndire va fi atunci cînd, la Judecata din urmă, va fi trimis în iad, cu toţii necredincioşii, în chinurile cele veşnice. […] «Cheia adîncului» este puterea lui Hristos asupra iadului, căci El îngăduie să fie scoşi de acolo cei care vrea El, şi pe care vrea îi lasă să cadă în această pedeapsă, şi cu dreptate. Prin «lanţ», arată cît de mare este puterea lui Iisus.”
Apoi, cartea Apocalipsei urmează, şi aici trebuie mare luare aminte:
„Şi am văzut tronuri, şi celor care şedeau pe ele li s-a dat putere să facă judecată. Şi am văzut sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvîntul lui Dumnezeu, care nu s-au închinat fiarei şi nu au primit semnul ei pe fruntea şi pe mîna lor. Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani” (Apocalipsa 20:4).
„Sfinţilor Apostoli – zice acelaşi Sfînt Andrei – li s-au dat scaune de învăţătură, prin care s-au luminat neamurile. Şi, după dumnezeiasca făgăduinţă (Luca 22:30), li se vor da şi în veacul cel viitor, spre osîndirea celor ce au lepădat propovăduirea Evangheliei, după David, care zice că «acolo s-au suit seminţiile, seminţiile Domnului, mărturisirea lui Israil» (Psalm 121:4). Scaunele s-au aşezat şi pentru Sfinţii care n-au primit semnele fiarei [Antihristului celui mare], adică mucenicilor şi celorlalţi sfinţi li s-a dat putere să judece; cu care, precum vedem, pînă acum îi judecă pe draci. «Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.» Prin aceasta, arată că sfinţii sînt proslăviţi şi închinaţi împreună cu Hristos de către împăraţii Creştini şi de credincioşii domni, pînă la sfîrşitul veacului acesta de acum. Şi mai arată puterea dată lor de către Dumnezeu împotriva a toată boala trupească şi puterea diavolească.
Şi se arată că diavolul, Antihristul şi proorocul cel mincinos se unesc în fapte şi în cuvinte. De aceea, fiecare din ei se numeşte «fiară» şi tot la fel e înfăţişat şi se arată: pentru că şi «balaurul» (Satana) se vede purtînd «şapte capete şi zece coarne», cu tot atîtea «cununi», şi «fiara ce a ieşit din mare», adică Antihrist, este la fel. Iar proorocul cel mincinos le mărturiseşte lor acelaşi sfat, şi înţelegere, şi lucrare şi putere, spre pieirea celor ce se vor amăgi, de care cei ce vor scăpa vor împărăţi cu Hristos, aşa cum s-a spus mai sus, pînă la a doua venire a Lui, iar după aceea vor moşteni mai mari făgăduinţe dumnezeieşti. (Scolie: Sfinţii «vor împărăţi» cu Hristos «o mie de ani», adică vremea de la începutul Creştinismului pînă la sfîrşitul lumii. Iar pe urmă vor împărăţi în veci.)”
Urmînd această tîlcuire, cuviosul Averchie adaugă: „«Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.» Învierea lor este duhovnicească. Împărăţirea sfinţilor împreună cu Hristos va dura pînă la biruinţa desăvîrşită asupra necuratelor puteri ale întunericului din vremea domniei lui Antihrist. Apoi, va fi învierea morţilor, şi va începe înfricoşătoarea judecată de pe urmă, cînd sufletele sfinţilor, unite cu trupurile lor, vor împărăţi cu Hristos pentru totdeauna.”
„Iar ceilalţi, morţii, nu înviază pînă ce nu se vor sfîrşi cei o mie de ani. Aceasta este învierea cea dintîi. Fericit şi sfînt este cel care are parte de învierea cea dintîi. Peste aceştia, moartea cea de a doua nu are putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împăraţi cu El o mie de ani” (Apocalipsa 20:5, 6).
„Din Dumnezeiasca Scriptură, învăţăm că sînt două vieţi şi două morţi – zice Sfîntul Andrei. Este viaţa cea dintîi, în trupul cel trecător, după călcarea poruncii [de către Adam]. A doua este viaţa veşnică, cea făgăduită sfinţilor. Iar morţi sînt tot două: una trupească, trecătoare, ce se va face pentru răsplătirea păcatelor; şi alta veşnică, ce este focul gheenii. Şi deosebirea morţilor o ştim, adică unii sînt cei osîndiţi despre care zice Isaia: «Morţii viaţă nu vor vedea» (Isaia 26:14), care sînt aceia ce duc cu ei faptele cele rele şi înţelepciunea lor le este moarte rea. Alţii sînt cei lăudaţi, care-şi omoară întru Hristos faptele lor cele trupeşti, şi se răstignesc împreună cu Hristos şi mor lumii. Şi unii sînt morţii cei lepădaţi şi vrednici de plîngere, care nu se îngroapă şi nici nu se scoală din morţi împreună cu Hristos prin botez (Romani 6:4, Galateni 3:24, Coloseni 2:12). Petrecînd în moartea păcatelor, ei nu vor învia împreună cu El, «pînă nu se va sfîrşi acea mie de ani», care ţine de la venirea cea dintîi (a lui Hristos) pînă la slăvita Lui venire cea de-a doua, cum s-a spus mai sus. Ci, născîndu-se numai din pămînt (din trup), iar nu din Duh (botez), se întorc în pămînt. Şi moartea le este lor începerea muncii celei viitoare. Iar cei ce au purtat „învierea cea dintîi”, adică scularea din gîndurile [păcătoase] cele omorîtoare şi din faptele cele moarte, aceia sînt fericiţi, căci nu va avea asupra lor biruinţă «moartea cea de-a doua», adică munca cea fără de sfîrşit a iadului. Şi aceştia preoţesc şi împărăţesc cu Hristos – după înţelegerea noastră – în acea «mie de ani» pînă ce Satana va fi dezlegat pentru a amăgi toate neamurile. (Scolie: Sfinţii împărăţesc chiar acum cu Hristos, dar încă nu desăvîrşit, ca atunci cînd vor dobîndi împărăţie în chip mai adevărat, şi mai întărită şi mai stătătoare. Căci, după ce va trece vremea de acum, vor moşteni cele veşnice, fiindcă scurtă va fi vremea între dezlegarea diavolului şi răspunsul ce se va da împotriva lui ca să meargă în muncă în gheenă.)
[Deci] sînt două morţi şi două învieri. [Cum am zis,] cea dintîi moarte este aceea trupească, după pedeapsa dată pentru călcarea poruncii; a doua moarte este munca de veci. Iar învierea cea dintîi este învierea din faptele cele moarte, iar cea de a doua este aducerea din stricăciunea trupului la nestricăciune. Învierea dintîi e atunci cînd se trece de la păcat la faptele în Duhul, iar învierea a doua va fi la sfîrşitul lumii.”
Aici, e de neapărată trebuinţă să dăm şi tîlcuirea Sfinţitului Averchie, care – în urma Sfinţilor Părinţi – zice aşa, vorbind de erezia milenaristă:
„Primele şase stihuri ale capitolului 20 al Apocalipsei au fost pricina ivirii unei învăţături mincinoase privind «domnia de o mie de ani a lui Hristos pe pămînt», care a fost numită «Hiliasm». Îndeobşte, aceasta spune că Mîntuitorul Hristos va veni din nou pe pămînt înainte de sfîrşitul lumii, îl va birui pe Antihrist, îi va învia pe cei drepţi şi va întemeia o nouă împărăţie pămîntească. Şi că, drept răsplată pentru strădaniile şi suferinţele lor, cei drepţi vor împărăţi împreună cu El de-a lungul a o mie de ani, bucurîndu-se de toate bunătăţile vieţii pămînteşti. Abia atunci [zic Hiliaştii] va urma a doua înviere a tuturor morţilor, judecata de obşte şi primirea răsplăţilor veşnice. Această învăţătură a avut [are şi acum, n. m.] două curente. Unii ziceau [zic şi acum, n. m.] că Hristos va reface Ierusalimul în toată frumuseţea lui şi va reînfiinţa rînduielile Legii lui Moisi cu toate jertfele ei, şi că fericirea drepţilor va sta într-o desfătare trupească deplină. Această învăţătură a fost propovăduită în veacul întîi de Cerint şi de alţi eretici iudaizanţi ca Evioniţii şi Montaniştii, iar în veacul al IV-lea de Apolinarişti. Alţii ziceau, dimpotrivă, că fericirea drepţilor va sta atunci numai în desfătări duhovniceşti. În această formă, ideile hiliaste au fost propovăduite mai întîi de Papia de Ieropolis. Mai tîrziu, s-au regăsit la Sfîntul Justin Mucenicul, la Sfîntul Irineu, la Ipolit, Metodie şi Lactanţiu. În vremuri mai noi, această erezie a reapărut, cu anumite particularităţi, la Anabaptişti, la discipolii lui Swedenborg, la Iluminaţi şi la Adventişti.
Însă trebuie să fim cu luare aminte, fiindcă nici una din învăţăturile hiliaste nu poate fi primită de un Creştin Ortodox, din următoarele pricini:
1. Potrivit învăţăturii hiliaste, învierea morţilor se va petrece de două ori: prima dată cu o mie de ani înaintea sfîrşitului lumii, cînd doar cei drepţi vor învia; şi a doua oară, chiar la sfîrşitul lumii, cînd şi cei păcătoşi vor învia. Însă Mîntuitorul Hristos a vorbit limpede doar despre o singură înviere din morţi a tuturor oamenilor – atît a drepţilor, cît şi a păcătoşilor – cînd fiecare îşi va primi răsplata cuvenită (Ioan 6:39, 40; Matei 13:37-43).
2. Cuvîntul lui Dumnezeu (Sfînta Scriptură) vorbeşte doar de două veniri ale lui Hristos în lume: cea dintîi a fost în chip smerit, El făcîndu-Se om pentru răscumpărarea noastră, iar cea de-a doua va fi întru slavă, cînd El îi va judeca pe cei vii şi pe cei morţi. Dar învăţătura hiliastă vorbeşte de încă una – cea de-a treia venire a lui Hristos – cu o mie de ani înainte de sfîrşitul lumii, ceea ce este necunoscut Scripturii.
3. Cuvîntul lui Dumnezeu vorbeşte doar de două împărăţii ale lui Hristos: împărăţia darului, care va dura pînă la sfîrşitul lumii (1 Corinteni 15:23-26), şi împărăţia slavei, care va începe după Judecata de apoi şi nu va avea sfîrşit (Luca 1:33, 2 Petru 1:11). Totuşi, hiliasmul vorbeşte şi de o a treia, între acestea două, care va dura o mie de ani.
4. Învăţătura despre o împărăţie pămîntească a lui Hristos se împotriveşte vădit cuvîntului lui Dumnezeu, potrivit căruia «împărăţia lui Dumnezeu nu este mîncare şi băutură» (Romani 14:17) şi „la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită” (Matei 22:30). De asemenea, scripturile arată că jertfele şi celelalte rînduieli din Legea lui Moisi au avut doar rostul de a le pre-închipui pe acelea din legea cea nouă, încetînd pentru totdeauna odată cu cea dintîi (Faptele Apostolilor 15:23-30, Romani 6:14, Galateni 5:6, Evrei 10:1).
Anumiţi învăţători din vechime ai Bisericii – precum Justin, Irineu si Metodie – au susţinut hiliasmul doar ca pe o părere personală. În acelaşi timp, au fost alţii care s-au ridicat cu hotărîre împotriva lui, precum Gaius presviterul Romei, Sfîntul Dionisie al Alexandriei, Evsevie de Chesaria, Sfîntul Vasilie cel Mare, Sfîntul Grigorie Teologul, Sfîntul Epifanie, Fericitul Ieronim. Susţinerea hiliasmului ca părere personală nu a mai fost cu putinţă după ce Biserica a hotărît, la al doilea Sobor a toată lumea (din anul 381), să osîndească învăţătura ereticului Apolinarie privind domnia de o mie de ani a lui Hristos pe pămînt. Această hotărîre a fost întărită prin introducerea în textul Simbolului de credinţă a următoarelor cuvinte: «a Cărui împărăţie nu va avea sfîrşit».

  • Oglinda vremii
Templul evreilor și războiul din Orientul Mijlociu Reviewed by on . Moscheile de pe muntele templului.În 638, califul Omar ibn al-Khattab (prieten al lui Mahomed, care murise în 632) cucereşte Ierusalimul de sub stăpînirea Romei Moscheile de pe muntele templului.În 638, califul Omar ibn al-Khattab (prieten al lui Mahomed, care murise în 632) cucereşte Ierusalimul de sub stăpînirea Romei Rating:
scroll to top