Home » Arhiva AXA anul III » Axa 44 » Scrisoare deschisă adresată Președintelui României, domnul Traian Băsescu

Scrisoare deschisă adresată Președintelui României, domnul Traian Băsescu

În cursul anului 2009 v-am trimis prin poştă un memoriu, cuprinzând informaţii istorice curente, referitoare la populaţia ce poartă în zilele noastre numele deformat de secui (szekely, în maghiară), dar al căror nume adevărat (ascuns intenţionat) a fost în mod real cel de siculi. Primind un răspuns mai mult formal (N. n. – Probabil de la vreun consilier euro-grăbit şi excedat de treburile ţării, dar prea puţin preocupat de istoria reală a patriei strămoşeşti, pe care însă, cu certitudine, va pretinde că o slujeşte până la epuizare!), socotesc absolut necesară această scrisoare deschisă, pentru ca totul să se plinească numai după voia lui Dumnezeu.

Aşezaţi în partea de nord-vest a Transilvaniei, pe la începutul secolului al IX-lea, cei optsute de de ostaşi siculi (călăreţi), fugiţi din Sicilia din cauza invaziei musulmane a insulei, au ajuns prin jurul anilor 830-840 în Voievodatul cunoscut în istorie drept al lui Menmurot, care i-a luat aliaţi în lupta contra incursiunilor frecvente venite din răsărit.

Erau un grup de ostaşi refugiaţi, originari din partea muntoasă a Siciliei, fără organizaţie statală, fără familii stabile etc., însă de religie ortodoxă cum era pe-atunci întreaga Sicilie, aflată sub dominaţia bizantină. Spre a-i câştiga mai sigur, autorităţile locale ale preromânilor, descendenţi ai geto-dacilor (şi ei creştini ortodocşi!), le-au oferit posibilitatea acestor ostaşi, cu statut de mercenari, de a-şi lua femei localnice, aşadar de origine geto-dacă. Alianţa a funcţionat doar până la sosirea ungurilor…

În acest răstimp (aproape un secol!) aceşti siculi refugiaţi s-au acomodat, au luat limba localnicilor, pe a lor purificând-o. Prin femeile pe care le-au dobândit, au deprins credinţele şi obiceiurile localnicilor, pe care azi urmaşii, ce-şi spun secui, pretind că sunt ale lor. Studiile istorice, antropologice, filologice şi ale folclorului local au dovedit însă adevărul. Dintre obiceiurile rele, cu care au venit şi au rămas siculii ce-au ajuns în Europa din Asia Mică, menţionăm unul pe care îl aflăm şi la lidieni, şi anume acela că fetele sărace au voie să practice o vreme limitată cea mai veche “meserie” din lume, pentru a-şi face zestre (Sic!). Această practică degradantă a fost combătută cu o hotărâre nebiruită de către Sfântul Mare Ierarh Nicolae, Episcopul ţinuturilor lor iniţiale din care siculii au fugit.

De asemenea, a mai rămas numele de Crăciun, luat de la localnici. Siculii au adus cu ei din Sicilia o varietate de alune, pe care o aflăm şi în zilele noastre doar în zona locuită de secui şi, evident, în Sicilia. Ei au împrumutat tot de la localnici sistemul de organizare zis “scaune”, existent în Muntenia şi moştenit de la daci. Nu au reuşit să dea numele de Siculia sau Sicilia ţinutului în care au fost adăpostiţi şi omeniţi de preromâni în condiţiile descrise şi pe care îl ocupă până astăzi, dar cu pretenţii de autonomie teritorială, perseverente şi tot mai sfidătoare de-a lungul istoriei, pentru că acesta avea deja numele său, încă din timpul dacilor!

Câteva evidenţe lexicale revelatorii

Cuvântul Harghita, de origine semitică, aramaică, este compus din (H)arg şi gita. Radicalul arg (se regăseşte şi în Argeş) înseamnă mănunchi de fire sau de păr şi de aici meseriaşul care lucrează firele (ţesătorul). Cu cincizeci de ani înainte de războiul Troiei, aflăm radicalul arg în cuvântul argonauţi (N. n. – E vorba de cei cincizeci de eroi greci, navigatori, conduşi de Iason, care au participat la expediţia pentru cucerirea Lânei de aur), având bărci cu pânze, deci textile cu fire.

Arg mai însemna şi plete, fiind vorba tot de fire. Gita, desigur pluralul de la get, cuvântul întreg însemnând geţii cu plete. Era portul tradiţional al geţilor, care credeau în Apollo, cel ce purta şi el plete. Aceşti pletoşi au trăit până în zilele lui Negru-Vodă. Balada lui vorbeşte despre voinici cu fruntea lată şi plete lungi pe spate. Aşadar, Harghita era ţara geţilor pletoşi. Ar fi multe de spus în această chestiune de legitimitate istorică, cu rădăcini adânci, fiindcă şi moţii au purtat cândva plete.

La venirea ungurilor în zonă, siculii se constituiseră deja într-un grup al populaţiei locale, pe cale de împământenire. La început s-au aşezat în zona de la nord-vest de Oradea (există şi astăzi pe acolo un sat cu un nume ce-l evocă pe acela al siculilor). Arpad cerând şi el pământ lui Menmurot, a fost refuzat. El era conducătorul unui grup de ostaşi, aproape o mie, scăpaţi din Bugeac (sudul Basarabiei), unde sălaşurile lor fuseseră răvăşite de bulgari. Se ştie sigur că ei şi-au părăsit aşezarea şi au trecut în Câmpia Panoniei prin Pasul Prislop.

Ca şi siculii dînaintea lor erau tot nişte refugiaţi, care căutau să-şi refacă viaţa după dezastrul provocat de bulgari. Şi faţă de ei, Menmorut a avut aceeaşi politică, oferindu-le posibilitatea de a se însoţi cu femei localnice, şi în plus creştinându-i, ultimii sosiţi fiind păgâni, dar pământ nu le-a dat. Ei fiind oameni de stepă au rămas în zona de câmpie şi s-au aliat prin vicleşug cu siculii, biruindu-l şi ucigându-l în cele din urmă pe Menmurot, binefăcătorul lor comun (N. n. – Încă o dată s-a dovedit, în istorie, cu un tâlc tainic, sugestiv şi înfricoşător, că “pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!”). La împărţirea ţinutului, Arpad a rămas cu ai lui în zona de stepă, iar siculilor le-a lăsat partea estică, muntoasă, care le convenea acestora, plecaţi din Sicilia muntoasă, unde s-au aşezat, având misiunea de a păzi întreaga regiune de primejdiile din est.

Cu siculii, ungurii, ultimii veniţi, nu au avut întotdeauna relaţii de prietenie, ba s-ar putea spune că de cele mai multe ori au fost duşmani, cum s-a întâmplat în secolul al XVI-lea cu Gheorghe Doja. După 1523, statul ungar este desfiinţat, ajungând un simplu paşalâc pentru aproape trei secole, ceea ce cu românii nu s-a întâmplat, chiar dacă au plătit cu biruri şi jertfe grele această neatârnare. Siculii (mă rog, „secuii”) îşi duc viaţa izolată în munţii primiţi de la geţi şi apar în istorie fără limbă proprie, cu statut de mercenari, aliindu-se cu cine plătea mai bine. Cu Ştefan cel Mare şi Sfânt au avut însă bune relaţii, socotindu-l, numai prin puterea lui Dumnezeu, ca pe un părinte.

Amăgirea siculilor de către unguri

Neavând limba lor, au căzut însă sub influenţa şi propaganda de mai târziu a ungurilor (N. n. – Desigur, numai după ce aceştia nu au mai fost paşalâc!), împrumutând limba maghiară. După conflictul cu autorităţile austro-ungare din deceniul opt al secolului al XVIII – lea, când ungurii au masacrat într-o pădure 60.000 de refugiaţi siculi (deveniţi secui – Sic!), tot ei au schimbat politica faţă de aceştia, acoperindu-le originea prin fel de fel de teorii pseudoistorice, din care să reiasă că ar fi “fraţi” cu maghiarii, dar veniţi tot din răsărit! Apoi, după un nărav mai vechi, i-au atras de partea lor, asmuţindu-i împotriva românilor, prin orice mijloace (N. n. – Fără vreo minimă inhibiţie morală sau mustrare de conştiinţă, după principiul machiavelic arhicunoscut!).

Spre a-i câştiga i-au înscris în faimoasa “Unio trium nationem”, care cuprindea pe toţi alogenii din Transilvania, făcându-i autohtoni şi excluzându-i evident pe români… Pierzând legătura cu Izvorul cel viu al Ortodoxiei, urmaşii siculilor, secuii, au trecut (în mod prozelitist) la catolicism, dar nu i-au urmat pe unguri în calvinism. Acum opera de naturalizare etnică fiind încheiată, le-a fost relativ uşor ungurilor de a lega de istoria lor o populaţie fără istorie! În momentul de faţă, minoritatea secuiască, alcătuită din descendenţii străvechilor siculi, de rasă albă semitică, ortodocşi iniţial, se află înhămată la căruţa maghiară, deşi sunt cetăţeni români, slujind unor interese străine lor şi răzvrătindu-se de fapt împotriva celor care le-au dăruit soţii şi mame.

Din punct de vedere etnologic, ei sunt (ca şi mulţi maghiari stabiliţi pe meleagurile noastre) fraţi materni cu românii, cu deosebirea că maghiarii au reuşit să impună femeilor românce ce le-au fost date de Menmurot limba lor, lucru destul de lesne de realizat, având în vedere nivelul cultural şi modul în care s-au însoţit cu aceştia, ele nereuşind de cele mai multe ori să insufle copiilor limba lor, ci adoptând-o pe aceea a soţilor, care în condiţiile vremii erau mai mult nişte stăpâni de sclave decât nişte soţi legiuiţi…

De altfel, această stare psiho-socială este consemnată în tradiţiile din Ardeal ale românilor. Se spune, glumind serios, că ungurul când se întoarce acasă, de obicei într-o stare de saturaţie bahică, îşi aduce confuz aminte cum soţia i-ar fi fost infidelă şi-atunci îi administrează pe loc o corecţie euro-profilactică! Un astfel de comportament brutal este o rămăşiţă a unor obiceiuri barbare, care nu are nimic de-a face cu familia creştină a autohtonilor din Ardeal.

Despre dreptul la stăpânire

În ceea ce priveşte dreptul la stăpânire al unui teritoriu există, desigur, mai multe concepţii, dintre care ne oprim la acestea trei principale:

a) Prima este cea a întâiului sosit, străveche, firească, normală şi morală, consfinţită în timp prin legi scrise şi nescrise, care printr-o stranie amnezie selectivă şi printr-o sincopă morală abuzivă, este socotită – de către forurile europene actuale cu o “democraţie matură” – din ce în ce mai „desuetă”, dar numai în cazul altora, cu “democraţii tinere”, căci sinecurile proprii şi le apără cu mii de vicleşuguri şi chichiţe avocăţeşti;

b) A doua este cea manu militari: a cuceririi sau a apărării prin vărsare de sânge a acestui drept, de care istoria nu duce nicicând lipsă;

c) În sfârşit, mai nou, se utilizează cu succes cumpărarea silită a dreptului la stăpânire, cu “forme europene legale”, adică închinarea pe faţă la capiştile idoleşti moderne ale lui mammona… Această concepţie profund amorală, necruţătoare şi inumană (N. n. – Pe alocuri, chiar demonocratizată – Sic!), blindată şi securizată până la saturaţie cu norme şi standarde arbitrare şi părtinitoare, tinde să reglementeze prin globalizare şi mondializare forţată un capitol esenţial din viaţa oamenilor: dreptul de proprietate asupra propriilor bunuri dobândite prin muncă cinstită, căci eforturile tuturor guvernanţilor actuali ai lumii, indiferent de neamul căruia îi aparţin, ca la o comandă ocultă teribilă, se ocupă perseverant şi entuziast numai de controlul la sânge al bunurilor contribuabililor oneşti şi nicidecum al celor obţinute prin înşelătorii şi abuzuri de toate soiurile de către slugile fidele ale lui mammona, care nu au desigur probleme litigioase cu Cezarul planetar…

În realitate, Singurul Care are dreptul de a dispune de proprietatatea şi stăpânirea pământului este Cel ce l-a creat! Aşa că, pe bună dreptate, ne întrebăm: cui ar lăsa astăzi Dumnezeu stăpânirea acestui pământ al Ardealului, fiindcă de dat ştim cu toţii cui l-a dat, adică strămoşilor noştri?

Păstrează El dăruirea făcută de la început geto-dacilor sau pentru diferite păcate, ale lor şi ale noastre, acest legământ divino-uman poate fi călcat de orice venetic sau ritor mult şi rău vorbitor pe la cancelariile apusene?

Cei care ar voi să-i lipsească pe români de acest dar nu pot aduce argumentul sângelui. Acest pământ a fost de cel puţin două milenii păstrat şi câştigat cu sângele pe care fără precupeţire străromânii şi românii l-au vărsat pentru apărarea şi stăpânirea lui, umplând sinaxarele cu Sfinţi Mucenici. Rămâne de discutat pretenţia mai mult decât dubitabilă a cumpărării.

Aici, însă, se pune întrebarea: îngăduie Bunul şi Dreptul Dumnezeu să-i negustorească cineva în mod nelegiuit darul? Vânzându-şi pământul, aceşti nefericiţi vânzători l-au întrebat oare pe Făcătorul şi Dăruitorul tuturor celor văzute şi nevăzute: ne dai voie sau ne îngădui să vindem ceea ce Tu ne-ai dăruit? Şi cum de cele mai multe ori stăpânirea pământului se face prin moştenire, cei de astăzi moştenind ceea ce le-au lăsat strămoşii lor, îi întreabă cineva pe moştenitorii de drept (adică, românii) dacă sunt de acord cu vânzarea? Ne punem această întrebare firească, gândindu-ne că nimeni nu a putut stabili vreodată norme terestre precise de evaluare a sângelui mucenicesc vărsat de către strămoşii noştri pentru apărarea Ardealului şi nici nu le va putea stabili vreodată, chiar dacă însuşi dracul vânzărilor s-ar aşeza la masa licitaţiilor şi tranzacţiilor măsluite, pentru simplul motiv că dracii nu pot sta nicicând la masa sfinţilor!

Cei care după “revoluţia” din ’89 au „conceput” noi şi strâmbe legi de vânzare a pământului, la Judecata cea nemitarnică (atât individuală, cât şi generală) vor da cu certitudine socoteală înaintea Marelui Dăruitor, dar şi a acelor strămoşi ce-au muşcat ţărâna în care şi-au vărsat sângele lor nobil şi nevinovat, devenit noul preţ oferit spre păstrarea proprietăţii primite în dar de la Dumnezeu, la Tronul Căruia cer dreptate cu temeinică îndreptăţire

(N. n. – În mod sigur cine citeşte sau reciteşte opera marelui savant şi patriot creştin ortodox, Onisifor Ghibu, va înţelege mai adânc de ce nimeni din lumea aceasta, indiferent de rangul său efemer, nu poate sfida nebuneşte poruncile şi rânduielile Celui de Sus, Care îndelung zăboveşte, dar şi răsplăteşte, prin Judecăţile Sale, drepte şi de nepătruns! Profesorul Onisifor Ghibu, prin geniul şi harul său diplomatic nepereche, cu argumente şi documente indubitabile, a reuşit la vremea lui să determine Vaticanul a se convinge singur că, în raporturile istorice tensionate dintre români şi unguri, dreptatea este de partea românilor, prevenindu-ne totodată asupra pasivităţii diplomaţilor şi politicienilor noştri, care repetă stereotip aceleaşi grave erori din laşitate, permiţând astfel propagandei maghiare anexioniste, tenace, duplicitare şi cinice, să câştige adeseori teren de-a lungul timpului).

Acestea toate vi le reamintim domnule Preşedinte, fiindcă dvs. veţi fi cu certitudine unul dintre cei care, prin dumnezeiasca iconomie, sunteţi chemat să dispuneţi, în anul mântuirii 2010 d.H., soarta darului făcut de Dumnezeu strămoşilor noştri daco-geţi. O ţară întreagă stă cu ochii ţintă şi cu urechile atent îndreptate către dvs., aşteptând să afle în care tabără vă veţi aşeza singur, prin iscălitura ce-o veţi da în zilele ce vin, fiindcă nimeni, nici măcar preşedintele unei ţări democratice, nu poate sluji la doi stăpâni…

27 iulie 2010 Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, Cuv. Antuza; Cuv. Manuel

Post scriptum

Acest pământ românesc din moşi-strămoşi a fost presărat de-a lungul secolelor cu două categorii de fapte:

a) Din partea autohtonilor cu faptele jertfitoare ale credinţei ortodoxe (slăvirea Dumnezeului Cel veşnic Viu în Sfânta Predanie, rugăciunea lăuntrică stăruitoare, postul luminat, milostenia după puteri, purtarea poverilor altora, primirea cu dragoste creştinească a tuturor străinilor, cultul evlavios al morţilor, mai exact al celor adormiţi întru nădejdea Învierii, îmbisericirea, Sfânta Spovedanie, Sfânta Împărtăşanie, preacinstirea Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, cinstirea sfintelor icoane, bărbăţia duhovnicească, vieţuirea jertfitoare, iertarea vrăjmaşilor). Aşadar, cu faptele credinţei vii şi ale mărturisirii dreptslăvitoare s-au nevoit urmaşii geto-dacilor, ca să păstreze sfinţenia acestui pământ, dar din vechime al lui Dumnezeu în care muriseră strămoşii lor;

b) Cei „nou-veniţi”, siculi, unguri, şi alţii ca ei, ce-au adus şi depus pe pământul acesta sfinţit ca un altar spre cinstirea lui? Ce iubeşte Dumnezeu, sfinţirea sau nerecunoştinţa, ura, minciuna, răzvrătirea şi pângărirea?

Noi nu cunoaştem, desigur, judecăţile şi alegerile lui Dumnezeu, dar luând istoria adevărată ca reper orientativ şi ştiind bine că El scârbeşte întotdeauna trufia şi silnicia, nu ne va fi greu să ne “dumirim”, după cuvântul inspirit al lui Nae Ionescu, asupra celor binecuvântate de Harul Său.

Fără să dăm preferinţă întâiului sosit, sângelui sau banului, noi punem înaintea Lui puterea sfinţitoare pe care El Însuşi a rânduit-o: adorarea în duh şi adevăr a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel în Prea Sfânta Treime slăvit şi închinat, preacinstirea Sfintei Fecioare Maria, cinstirea Sfinţilor, cinstirea nebiruită a sfintelor icoane şi a sfintelor moaşte. Aceste “cărţi de joc” (după expresia recentă, trivială, neruşinată şi hulitoare, a pastorului tuturor ereziilor moderne şi agenţiilor străine de “influenţă”, pripăşit pe meleagurile noastre ca aprig autonomist) sunt depuse de poporul român pe masa istoriei, ca să arate lumii întregi calitatea credincioşilor care le-au săvârşit şi premisele alegerii lui Dumnezeu! Cu alte cuvinte, ce va alege El: învierea cu putere multă a Ortodoxiei şi aducerea tuturor neamurilor pe calea adevărată a mântuirii sau stăpânirea abuzivă, nedreaptă şi pierzătoare de suflete a ereziilor actuale?

(N. a. – Cititorilor, real interesaţi de adevărata istorie a neamului nostru, le recomandăm lucrarea extrem de documentată a profesorului Ion Iosif Russu, istoric şi filolog de mare valoare, intitulată “Românii şi siculii”, apărută în “Editura ştiinţifică”; în limba română – 1990 şi în franceză – 1998).

“Înţelegeţi dar acestea cei ce uitaţi pe Dumnezeu, ca nu cumva să vă răpească şi să nu fie Cel ce izbăveşte” (Psalm 49, 23)

Scrisoare deschisă adresată Președintelui României, domnul Traian Băsescu Reviewed by on . În cursul anului 2009 v-am trimis prin poştă un memoriu, cuprinzând informaţii istorice curente, referitoare la populaţia ce poartă în zilele noastre numele def În cursul anului 2009 v-am trimis prin poştă un memoriu, cuprinzând informaţii istorice curente, referitoare la populaţia ce poartă în zilele noastre numele def Rating:
scroll to top