web analytics
Home » Arhiva AXA anul III » Axa 50 » Săptămâna Roșie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii
Săptămâna Roșie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii

Săptămâna Roșie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii

noiembrie 16, 2010 3:35 pm by: Category: Axa 50, Politică Leave a comment A+ / A-

Evreii – iertare: „unii evrei” – nu acceptă mărturiile care îi pun pe (unii) dintre ei în cauză, vezi interminabila polemică în jurul Cărţii negre a comunismului apărută sub direcţia lui Stéphane Courtois la Robert Laffont, Paris, 1997.

Lucrare cu mari merite dar şi cu nu mai puţin foarte-mari goluri de informaţie privind România…

…imputabile înainte de toate ignoranţei coordonatorului: înainte de a studia istoriei rezistenţei anticomuniste în Europa de Est, Courtois fusese director al revistei binenumite: Communisme… De aceea va fi încredinţat redactarea capitolului „Europa Centrală şi de Sud-Est” tovarăşului – (său) – frăţesc Karel Bartosek. Aparatcikul praghez, aterizat la Paris în 1983, a făcut culoarul revistei L’Alternative – cu folos: după un an a fost introdus prin efracţie de Mihnea Berindei şi de Alain Paruit (pe ei îi… introdusesem eu – prin faţă). Eternul tovarăş Bartosek a profitat de retragerea (temporară) a lui François Maspero, fondatorul, a pus mâna pe revistă, a rebotezat-o La Nouvelle Alternative şi, dimpreună cu Berindei şi cu Lavastine a prefăcut-o într-o publicaţie eurobolşevică. Din extemporalele cehului „despre istorie”, Courtois a înţeles că şi-a găsit un tovarăş de idei, iar Bartosek terenul pe care să cultive materialismul-istoric, recolta de după 1989. Că Stéphane Courtois nu s-a despărţit de litera-şi-spiritul revistei conduse o dovedeşte încuviinţarea prin ne-amendare a „tezei” bartosekiste: pentru scrierea istoriei contemporane martori credibili/ citabili nu sunt scriitorii – care au trăit şi ei evenimentele (arestările, închisorile, exilul), pe care le-au aşternut pe hârtie, ci… doar nescriitorii – cu excepţia ruşilor Soljeniţîn, Şalamov, Bukovski, Nadejda Mandelstam… – citez din ediţia originală, pag. 289:

„Ar fi greşit să punem prea în faţă destinul dramaturgului ceh Vaclav Havel, al filosofului maghiar Istvan Bibo, al scriitorului român Paul Goma şi pe al altora provenind din intelighenţie şi să-i lăsăm în umbră pe ‘oamenii de rând’”

De ce „ar fi greşit”? Tovarăşul Bartosek de pe Vltava arată a fi dublul tovarăşului Ştefan Borbély de pe Someş: despre martor, mărturie gândesc la fel: cubic?

„Program” nu doar idiot, dar vădit diversionist: într-o Istorie ca cea numită, dacă a fost operată o „ne-punere în faţă” a unor persoane-personalităţi (numai dintre ne-ruşi!), care ar fi făcut umbră… istoricilor comunişti de la Paris, deci s-a materializat operaţia de decredibilizare a martorilor (păcătuiau grav în ochii borbélylor transnaţionali: erau şi scriitori!), nu a fost compensată (sic) de vreo „punere-în-faţă”, la capitolul România, a, de pildă, muncitorului Vasile Paraschiv (ştiu de ce: pe când Paraschiv îşi risca viaţa pentru a depune mărturie – şi la Paris -, Courtois era ocupat de Communisme, iar Bartosek nu terminase, la Praga, de stricat tot ceea ce îi încredinţase Husák); nu apar nici poetul Dorin Tudoran, nici profesoara Doina Cornea… Să nu ne mirăm: cunoştinţele bartosekiste se limitează la propriile note de lectură din La Nouvelle (sic) Alternative, iar „bibliografia” la o chestie semnată de reputata, inconturnabila, celebrissima cercetătoare Cristina Boico, mătuşa lui V. Tismăneanu, fostă eroină a Rezistenţei franceze şi feroce „îndrumătoare ideologică” stalinistă (dimpreună cu soţul, „Boico”, general de grăniceri=securitate), în România sovietizată.

O astfel de concepţie-despre-lume-şi-istorie l-a determinat pe Stéphane Courtois ca ocupîndu-se de „materia” indicată de subtitlul lucrării: „Crime, teroare, represiune”- la capitolul României să omită cu seninătate „materialul bibliografic” aflat sub nas, gata-tradus în franceză şi publicat de multă vreme: volumul de excepţională valoare (şi documentară!) O ultimă privire, de Silviu Crăciunaş, apărut întâi în engleză, apoi, în 1961 echivalat în franceză (Le dernier regard); La Cité Totale de C. Dumitrescu (Seuil, 1980, postfaţată de mine); deasemeni a tăcut răsunător toate cărţile mele editate şi în franceză, începînd din 1971: La cellule des libérables, Elles étaient quatre, Gherla, Garde inverse, Dans le Cercle, volume de mărturii ca Le tremblement des hommes (despre 1977), Chassé croisé (despre terorismul exercitat de „organe” şi asupra românilor exilaţi la Paris, V. Tănase şi P. Goma, nu doar asupra pomenitului în foarte-treacăt bulgar Markov), Bonifacia, Le Calidor, L’Art de la Fugue – şi cel despre Piteşti: Les Chiens de mort – primul text apărut în limba franceză (în 1981) care vorbeşte despre fenomenul reeducării – în schimb a citat din Piteşti al lui Virgil Ierunca tradus în franceză cincisprezece ani mai târziu, în 1996… Cu atât mai ciudat-inadmisibilă ne-menţionarea – cu program, s-a văzut – a titlurilor de mai sus, cu cât ele apăruseră mult înainte de 1997, data editării Cărţii negre a comunismului. Tot anterior – în 1994 – existau şi lucrările de referinţă (nu şi pentru Courtois-Bartosek!): La vie en rouge de Christian Duplan şi Vincent Giret şi KGB en France de Thierry Wolton, din 1986, devenite clasice, acestea din urmă nici măcar pomenite de Courtois.

Aşa stînd lucrurile, nu este de mirare că în ditamai cărţoiul despre „teroarea comunistă” nu am găsit măcar o referire la scriitorii vizionari Dostoievski, Orwell, Koestler, fiindcă alcătuitorii ei nu-i citiseră – iar dacă se va fi întâmplat minunea, puţin le-a păsat; nu citiseră nici opinia unui „coleg” de-al lor, Robert Conquest, autor al Marei Terori:

„Infinit mai bine, mai profund decât profesorii şi istoricii stalinismului (Conquest înşiră vreo zece nume de „sovietologi” – n. m.) au scris Orwell, Koestler: ei au înţeles şi au transmis realitatea stalinismului”.

În fine, a treia imputare la adresa lui Stéphane Courtois: consimţirea la adevărul imuabil al primei ediţii a lucrării sale: în loc să repare erorile semnalate, „uitările” (la sugestiile – scrise – şi ale mele), să vegheze la conformitatea traducerilor, a considerat Addenda adăugată variantei româneşti editată de Liiceanu la Humanitas (nu doar falsă, abuzivă, ci de-a dreptul suprarealistă), „contribuţie preţioasă la cunoaşterea formelor de opoziţie din România”. Astfel francezul Courtois a devenit complice la falsificarea istoriei României operată, de astă dată, nu de către rollerii comunişti, ci de către „antirollerii-anticomunişti” Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi soţul său,Romulus Rusan.

Acestei triplete de tinichea trebuie adăugaţi scriitorii-ziarişti care angajează „dialoguri” în perfectă necunoştinţă de cauză: Mircea Mihăieş (cu V. Tismăneanu, cu N. Manolescu), Rodica Palade (cu Brucan, cu Pavel Cîmpeanu), Stelian Tănase – cu sine însuşi – G. Adameşteanu (cu cine nu?), Tismăneanu cu Iliescu. Pe de o parte, analfabeţi profunzi: până în decembrie 1989 făcuseră „rezistenţă prin cultură”, pe timpul lui Ceauşescu, trăiseră binişor în mizeria şi în teroarea generală, tocmai fiindcă făcuseră doar cultură, în care scop îşi propuseseră să rămână surzi-orbi la tot ce se petrecea în jurul lor; pe de altă parte, neavînd curajul elementar (de unde, dacă nu avseseră vreodată coloană vertebrală?) de a pune întrebări adevărate interlocutorului, îi lasă tot pe Brucan, pe Roman, pe Mizil, pe Bârlădeanu, pe Pleşiţă, pe P. Cîmpeanu pe Iliescu şi pe alţi eterni bolşevici să scrie – tot ei – scurta-istorie a lor, nu istoria.

…Evreii, deci, consideră mărturiile nefavorabile sau doar neîntocmai tezelor lor: fie neconcludente, fie mincinoase, fie de-a dreptul „antisemite” (calificativ, nu doar un tic verbal, ci un fals secretat de lenea gândirii). În ciuda aparenţelor şi a legendelor tot de ei create, au o structură intolerantă, conservatoare, nu agreează schimbările de orientare ale mediului înconjurător, mai ales când acesta se vădeşte în dezacord cu interesele lor din momentul dat. Atunci se comportă precum colhoznicii din ţările comuniste după 1989: percep libertatea generală adusă de căderea Zidului Berlinului ca pe un atentat la libertatea lor ca indivizi, grup, clan, ameninţînd stabilitatea lor materială, socială, psihologică – şi ierarhizatoare (vezi-i şi pe scriitorii români clasicizaţi…). Şi intră în panică. Şi devin neinteligenţi, le sărăceşte fulgerător fondul principal de cuvinte, discursul reducîndu-se la:

«Eu – victimă; el – antisemit».

Le este greu, foarte greu evreilor instalaţi de două milenii în statutul de victimă, în cultura „unicului genocid: Shoah” să admită adevărul istoric cel care spune: din nefericire, „genocid” se declină la plural. Au impus monopol asupra suferinţelor, pretinzînd că doar ei au fost persecutaţi, doar ei au suferit – în urmă cu peste o jumătate de secol – deci relativizînd, negînd, suferinţele goi-lor pricinuite de ei, evreii şi interzicînd să se vorbească de alte lichidări în masă, de alte victime inocente, de alte comunităţi martirizate decât a lor. Zbateri dovedind insolenţă, nesimţire etică şi, am mai spus: lipsă de inteligenţă.

Adevărul: şi ei au fost călăi nepedepsiţi pentru comunităţile căzute sub dominaţie bolşevică şi continuă a fi, azi, în Palestina: John Sack, supravieţuitor al lagărelor de exterminare naziste a publicat recent o carte în care mărturiseşte: unii evrei, foste victime, cărora li s-a dat ocazia, sunt capabili de răzbunare cumplită (pe care ei, la goi, nu o acceptă, ci o consideră „antisemitism istoric”) – şi îl numeşte pe Solomon Morel. Acesta, ca şi el evreu polonez, după ocuparea întregei Polonii de către Armata Roşie fusese numit de sovietici comandant al unuia din multele lagăre de „denazificare”, cel din localitatea Swietochlowice. Solomon Morel a organizat acolo un adevărat abator: deţinuţii – nu doar foşti auxiliari ai nemţilor, ci mai bine de trei sferturi dintre ei antinazişti care cunoscuseră lagărele germane; după o pauză (de un an), nefiind de acord cu politica de sovietizare, fuseseră arestaţi de comunişti. Or Solomon Morel nu făcea nici o deosebire intre deţinuţi, ba îi considera pe anticomunişti mai periculoşi decât… foştii gardieni ai lagărelor nemţeşti. Drept care le rezerva un „tratament” inuman: îi închidea în cuşti de câine, prin bătaie permanentă îi obliga să latre, să mănânce direct din gamelă – „câineşte”; îi obliga pe deţinuţi să se insulte între ei, să se bată reciproc (în România încă nu începuse „reeducarea de tip Piteşti…” – în Polonia: da), să se întrevioleze – înainte sau după ce erau violaţi de gardieni. Nu a fost singurul evreu, fostă victimă, prefăcut în călău de cea mai abjectă speţă, autor al mai multor omoruri – cu martori; şi-a continuat activitatea de torţionar până la pensie… În 1994 a fugit în Israel, unde a solicitat… protecţie. I s-a acordat pe dată. Procurorul polonez Eva Kok a cerut în mai multe rânduri autorităţilor israeliene extrădarea lui Morel, vinovat de crime împotriva omenirii. Israelienii au răspuns de fiecare dată că nu este cunoscută nici o persoană cu acel nume, cât despre acele fapte (prezentate de procuratura poloneză) nu a primit răspuns nici până în ziua de azi, ba i s-a atras atenţia că insistenţa ei este „suspectă, are iz antisemit”…

Vina evreilor este, nu deicidul (condamnarea şi uciderea lui Ieşua din Naşeret a fost rezultatul unui conflict intern, iudeo-iudeu), ci omucidul care a întunecat-însângerat întreg secolul al 20-lea odată cu Revoluţia bolşevică, operă teoretică a lor, operă materializată şi de ei prin teroare-teroare-teroare, vizînd distrugerea trupului şi a sufletului omului – în Europa, în China, în Indochina, în Africa, în America Centrală şi de Sud. Ei pretind (oricum: ţin cu dinţii de acest „adevăr”): singurul rău universal fusese „faşismul”; singurele victime – nevinovate, se înţelege – doar ei, evreii.

Întru… auto-ajutor, nu doar istoricii, ci întreaga intelectualitate oficială israeliană a(u) acordat turcilor certificat de bună- purtare şi de nevinovăţie (!) în campania furioasă a negării genocidului armenilor din 1915. Mai mult: autorităţile statului Israel, sprijinite gălăgios de „intelectuali oficiali”, de „specialişti în istorie” – oficiali şi ei, aceştia „interiori”, dar şi de exteriori, aşa-numitele „sentinele”-, au declarat persona non grata pe solul Israelului – fie la congrese, la colocvii, fie în librării, ca autori de cărţi – pe istoricii care, deşi evrei, „pretindeau în mod trădător” (ce neruşinare din partea trădătorilor!) că… vânzătorii de ţară (turcească!): armenii ar fi fost masacraţi de bravii turci! Cum aşa, doar turcii sunt cunoscuţi ca persoane politicoase, blânde (n-ar ucide o muscă! – nu: o muscă, nu). Mai grav: calomniatorii au pretins că turcii ar fi comis un… genocid – când trebuie să se ştie („o dată pentru totdeauna”, vorba tovarăşului Radu Florian): singurul genocid din istoria omenirii este cel al căror victime au fost ei, evreii: Shoah! şi doar ei. Cine susţine contrariul (sau altceva) este un antisemit! – ca reputatul istoric francez Esther Benbassa, evreică originară din Salonic, ale cărei cursuri la Sorbona sunt sabotate de studenţi evrei, urlînd, isteric: «Antisemito!». Evreii sionisto-bolşevici neagă existenţa şi ravagiile şi durata comunismului – de ei inventat şi pus în aplicare binişor înainte de apariţia nazismului (acesta cu o durată de 12 ani, mort şi îngropat în urmă cu 60 ani) – pe când comunismul lor e încă viu; şi ucigaş – în Coreea de Nord, în China, în Cuba.

Dialog pe tema vinovăţiei şi a evreilor? Greu de imaginat. Când vine vorba de aşa ceva, evreii devin de o „discreţie” grotescă, ridicolă, atunci când pretind că ei nu au dat, în viaţa lor, nici măcar o palmă vreunui goi, aşa, ca de la cekisto-enkavedisto-securist la „duşmanul de clasă” (nu „de-rasă”, boje moi) încăput în labele sale de komisar-revoluţionar-internaţionalist!

Însă goi-i sânt, nu doar fioroşi „antisemiţi”, ci şi optimişti de nevindecat, îşi spun: «Nu va fi el omul chiar atât de tâmpit, de urât, de rău, de mincinos – cum este, de când îl ştim…»

Ei bine, până una-alta omul acela este mincinos-urât-prost. Cine se mai îndoieşte de asta să citească replica dată de Leon Wieseltier lui Adam Michnik (în The New Republic, publicaţie americană declarat pro-israeliană, din 4 iunie 2001). Scriind în New York Times din 17 martie 2001, despre cartea lui Jan T. Gross, Vecinii, Michnik, el însuşi evreu, dintr-o familie de comunişti-aparatişti din Polonia sovietizată, se întreba dacă nu şi evreii, ca reprezentanţi de nădejde ai bolşevismului, vor fi avînd o părticică de vină în tragedia de la Jedwabne – şi nu doar în aceea. I s-a închis gura pe dată – citez din LeonWieseltier:

„Evreii de la Jedwabne din vara lui 1941 nu au făcut altceva decât să moară. Nu sunt de loc de acord că evenimentele de la Jedwabne cheamă la vreo autoexaminare din partea Evreilor” (s. m.).

Descurajant, detestabil, ilogic, neuman „răspuns” – dovadă a orbirii, a relei credinţe, a violenţei isterice, a terorii asupra adevărului – ne-etnic. Totodată nesurprinzător: pentru jurnalişti ca Leon Wieseltier, Istoria tragică a celui de al Doilea Război Mondial a început abia „din vara lui 1941”, atunci când 1. 600 evrei din târgul Jedwabne au fost asasinaţi de concetăţenii lor polonezi, sub privirile aprobatoare ale nemţilor – în nici un caz aceeaşi Istorie (tragică) nu trebuie să cuprindă evenimentul anterior, pornit la l septembrie 1939, când Germania a atacat Polonia şi în două săptămâni a înfrânt-o; nici evenimentul de la 17 septembrie 1939, când sovieticii au cules fructul gata „copt” de nemţi, ocupînd partea estică a nefericitei ţări, impunînd bolşevismul – ajutaţi cu zel de evrei. După Wieseltier masacrul din vara lui 1941 pornise din senin, din… „antisemitismul supt odată cu laptele mamei poloneze”, şi nu din otrava celor 22 luni de teroare bolşevică, începută în septembrie 1939, în estul ţării, exercitată şi prin evrei.

Primatul Poloniei, Glemp, după ce a exprimat regretele şi căinţa Bisericii pentru pogromul de la Jedwabne, a adăugat:

„…şi Evreii trebuie să se întrebe dacă nu sunt vinovaţi de colaborare cu ocupantul bolşevic pentru arestările, maltratările, deportările Polonezilor, începînd din 17 septembrie 1939”.

Rabinul Varşoviei Michael Schudrich a început prin a spune:

„Încerc o adâncă ruşine pentru bolşevicii de origine evreiască…” – dar a sfârşit fraza astfel:

„…deşi aceia nu au acţionat în numele naţiunii evreieşti…”

Iată la ce slujeşte un rabin: să dea răspunsuri la întrebările încuietoare. Numai că în virtutea acestei înţelepciuni nici criminalii polonezi care uciseseră evrei în iunie 1941 nu erau vinovaţi, fiindcă nici ei nu acţionaseră „în numele naţiunii” (poloneze), ci din pură, bestială, omenească răzbunare!Însă polonezii ucigaşi au fost judecaţi-condamnaţi (unii executaţi) în 1946. Rabinul îi avea în vedere numai şi numai pe evrei – nu doar alcătuitori ai poporului ales ci şi ai poporului veşnic nevinovat: sutele de mii de evrei comunişti, voluntari entuziaşti în slujba ocupantului sovietic, al terorii din Karelia, din Polonia Orientală, în 1939; din 1940 în Ţările Baltice, în Bucovina, în Basarabia, (dar şi după 1944, din întreaga Polonie, Cehoslovacie, Ungarie, Românie, Bulgarie) „nu pot fi traşi la răspundere”, fiindcă ei, bieţii, „nu acţionaseră în numele naţiunii evreieşti”. Să mai pretindem că Rozen a reprezentat o „excepţie românească”!

Pierderile omeneşti au fost, de o parte şi de alta atât de cumplite: 3 (6, după ultimele informaţii) milioane de polonezi au fost lichidaţi numai de nazişti – dar de bolşevici?), încât, dacă nu este decent să ne întrebăm: «Cine a început primul?» – pentru că rana sângerează încă, vom formula astfel:

«Cine s-a răzbunat – pe cine? Pentru ce? Când?», deci:

«Care a fost cronologia faptelor?»

Întâi, în timp (în Polonia: începînd din 17 septembrie 1939; în Ţările Baltice, în Basarabia, Bucovina, Herţa din iunie 1940) au avut loc faptele de bestialitate ale evreilor în serviciul bolşevicilor ocupanţi;

Apoi – din iulie 1941, măsurat fiind dezastrul material, mai ales uman pricinuit în 12 luni de sovietism (în Polonia: 22 luni), victimele – baltici, polonezi, ucraineni, români – s-au răzbunat.

Adevărat: necreştineşte, neomeneşte, ticăloşeşte – potrivit Legii Talionului.

Ceea ce promiteau simpatizanţii români ai bolşevismului, începînd din 1917, nu erau vorbe în vânt ale unor indivizi exaltaţi, nereprezentativi pentru societatea românească, spioni-agenţi ai Rusiei; de cum sovietismul le-a oferit prilejul aplicării doctrinei… internaţionaliste – au pus-o pe dată în practică, instaurînd teroarea bolşevică pură şi dură în Teritoriile Ocupate.

Recapitulare: în zdrobitoarea lor majoritate evreii fuseseră ostili României Mari – de la început, din 27 martie 1918. De la înfiinţarea Partidului Comunist Român, în 1921, comuniştii – în majoritate evrei (o parte locuind în alte ţări, avînd o altă cetăţenie decât româna: maghiară, poloneză, bulgară, germană, franceză şi o „supracetăţenie”: sovietică) au contestat justeţea alipirii provinciilor istorice româneşti la România, au pledat pentru „restituirea Basarabiei către URSS” [reclamaseră şi „restituirea Transilvaniei către… Republica Sovietică Maghiară” în 1919]. Răpirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord din iunie 1940 a fost primită de evreii din întreaga Românie cu entuziasm delirant, mulţi dintre cei aflaţi în afara Teritoriilor Cedate s-au grăbit să se mute în „Ţara Strugurilor şi a Pâinii” (URSS, fireşte), vorba unui notoriu poet-agent de influenţă NKVD, francezul Aragon, prin pana tovarăşei sale, Elsa Triolet.

O remarcă: după 1775, faţă de indigenii români, ocupaţi, evreii aduşi în Bucovina au manifestat totdeauna ostilitate, ură; pe ei îi denunţau stăpânului: ungur, în Transilvania, austroungur în Bucovina, rus în Basarabia – ca anti-iudei (încă nu era moda „antisemitismului”). De ce? Probabil-sigur: fiindcă românii alcătuiau, în Ardeal, în Maramureş, în Bucovina, în Basarabia comunitatea băştinaşă, ocupată, colonizată, persecutată; evreii fuseseră, peste tot, dacă nu favorizaţi, sigur: nu atât de umilţi, obijduiţi, desconsideraţi, declasaţi, măcar pentru că nu părţi din ţara lor fuseseră ocupate, colonizate cu străini care primiseră de la stăpânire mult mai multe drepturi decât indigenii. Ura maladivă a evreilor faţă de români – în Transilvania, în Maramureş, în Bucovina, în Basarabia – poate fi explicată şi astfel: românul ocupat-colonizat rămăsese, în continuare, rob (al ungurilor, al austriecilor, al ruşilor). Pe când evreul juca peste tot – cu nuanţe – rolul supraveghetorului de robi: fusese şi el rob, de aceea se purta mult mai „sever” decât stăpânul: ştiind, din experienţă, unde doare mai tare, acolo lovea… Ura evreilor faţă de români s-a dezvoltat-manifestat, nu în Principatele Unite (România Mică) – de ce? De frică: ştiau din experienţă până unde pot merge prea-departe: guvernul, administraţia fiind româneşti, dacă s-ar fi comportat faţă de români aşa cum o făceau în Rusia, în Austro-Ungaria, riscau să fie daţi afar’ din ţar’! Ci în provinciile româneşti înstrăinate. Acolo motivul suferinţei evreului era unul deturnat: pentru că nu îndrăznea să-l acuze pe stăpân (austriac, ungur, rus) de cuvinte, de fapte anti-evreieşti, se răzbuna deviat pe stăpânit, pe rob (românul) de… vorbe-de-năduf, interpretate: „anti-iudaism”, acuzaţie cu atât mai gălăgioasă, mai vehementă, cu cât bietul român nu avea cum să se disculpe – nu avea cuvinte, fiindcă nu avea cuvânt – necum să se apere activ. În acelaşi timp, setea de apartenenţă la casta dominantă (în ciuda refuzului de a se asimila) l-a făcut să chiar fie, nu doar să se declare Mare-Maghiar, Mare-Rus, în ciuda persecuţiilor crâncene suferite de la stăpânii unguri şi ruşi, nu de la robii acelora: românii. Masochism frizînd patologia, altfel cum se explică filomaghiarismul până la caricatură al supravieţuitorilor evrei din lagărele de exterminare naziste, unde fuseseră trimişi de unguri?; dar filorusismul manifestat până la dictatură-segregaţie faţă de evreii ne-ruşi, în Israel – cu toate că ruşii i-au umilit, i-au prigonit, i-au pogromizat, i-au masacrat veacuri de-a rândul, în pauze folosindu-i pentru treburile murdare, de calò (călău, în ţigăneşte) ca cele de pe timpul bolşevismului – ca apoi să-i alunge cu nagaika?

Comportament imoral din punctul de vedere al europenilor, „explicat” de înşişi evreii (Hannah Arendt) prin mileniile de persecuţii cărora le fuseseră victime şi care i-ar fi lichidat de multă vreme, dacă nu ar fi recurs la frecvente „derogări” de la etică (precum adevărul etnic). Oriunde, în oricare ţară s-ar fi aflat comunităţile lor, ei „s-au dat” totdeauna cu stăpânul – ceea ce nu ar fi blamabil, dacă s-ar fi mărginit să-l slăvească şi să-l cânte (am citat din R. Cosaşu – vezi Bibliografia), să-i lustruiască cizmele cu limba şi să capete răsplata linguşirii, care tot de la limbă se trage ea. Însă ei nu s-au mulţumit doar cu răsplata, pe lângă simbrie, ci au îndeplinit porunci netrebnice, murdare, criminale; nu de puţine ori aveau ei – brigadieri şi kapo din Antichitate şi din Evul Mediu – „iniţiative” în jefuirea, în asuprirea, în pedepsirea, în umilirea celor mici, a celor înrobiţi, a celor supuşi, a celor suferinzi – a celor care nu se puteau apăra. Aşa s-au ilustrat în statele kievliene după 1239, sub ocupaţie tătară, ca agenţi executori (zapcii) nemiloşi; în Spania, sub ocupaţie arabă, evreii toleraţi făcuseră front comun cu toleranţii arabi, batjocorindu-i pe creştini, chiar căsăpindu-i pentru că…„mâncau carne de porc”! – iar după ce ocupanţii Iberiei au fost alungaţi, creştinii s-au răzbunat cumplit pe slugile zeloase ale maurilor: le-au ars pe rug, le-au expulzat (şi fiindcă nu s-au creştinat); aşa au făcut evreii în Africa de Nord, sub ocupaţie otomană; după ce şi turcii au fost bătuţi, siliţi să se retragă, evreii nu au apucat a fi pedepsiţi pentru murdarul auxiliariat, fiindcă s-au instalat alţi ocupanţi: francezii (de la 1830); când băştinaşii algerieni au câştigat independenţa în 1962, au traversat Mediterana, în panică, nu doar francezii colonişti-colonizatori (les pieds-noirs); nu doar harki-i, algerieni luptînd (mai ales făcînd poliţie în proprie ţară, de partea francezilor şi împotriva algerienilor). Dar şi evreii. Ştiau ei de ce, însă explicau altceva: deşi ei se aveau ca fraţii cu arabii în Maghreb, aceştia, brusc („din senin”…) deveniseră antisemiţi…

Antievreismul populaţiei băştinaşe din teritorile româneşti ocupate era mult mai puternic, mai acuzat în Bucovina decât în Basarabia. Austria zmulsese în 1775 Ţara de Sus a Moldovei, o alipise la Galiţia (botezînd-o cu un termen slav: „Bucovina”, „Ţara Fagilor”), o colonizase cu un imens număr de ruteni şi cu foarte mulţi evrei – tot galiţieni. Or evreii din Bucovina şi din Maramureş sub austrieci nu erau, faţă de băştinaşi, doar „venetici” (ca în Basarabia ocupată de ruşi), ci şi agenţi zeloşi ai ocupantului şi legendar de nemiloşi cu ocupatul : nu se mărgineau cu puterea economică acaparată (într-un timp record deveniseră proprietari, cu acte!, ai păşunilor, livezilor, pădurilor, ai munţilor întregi), dar exersau şi una administrativo-politico-poliţienească, de supraexploatare, de hiperterorizare a românilor. Înainte de 1918 evreii aduşi în Bucovina de ocupanţii austrieci (în realitate austriecii îi… deportaseră în ţinuturile cele mai îndepărtate de capitală, ca să scape de ei) se comportaseră faţă de indigenii români cu dispreţ, cu aroganţă, cu insensibilitate, cu neomenie egalate doar de slugărnicia, de supuşenia oarbă, zeloasă şi satisfăcută faţă de autorităţi, astfel anunţînd comportamentul bestial, antiromân, anti-goi, anticreştin, de după 28 iunie 1940, de acea dată în numele ocupantului rus, bolşevic.

Aşa se va fi explicînd antievreismul acut al românilor din Ţara de Sus a Moldovei, inclusiv al lui Eminescu; ca şi marele număr de legionari, de cuzişti originari de acolo…

În fine, pentru că evreii originari din Basarabia şi cei aflaţi în URSS înainte de Cedare (din România – încă o dată: câte sute de mii trecuseră Prutul începînd din 15 iunie 1940, din ordinul sovieticilor?) alergaseră în Teritoriile Cedate şi se dedaseră la acţiuni, nu de reparaţie socială, cum ar fi fost de aşteptat de la nişte comunişti, ci la acte de barbarie pe criterii confesionale, naţional-rasiale – azi se spune: „curăţenie (epurare) etnică”- în vederea constituirii „Republicii Socialiste Sovietice Evreieşti”.

Când o mică parte din probe s-a aflat în faţa ochilor, pe marginile gropilor comune des-acoperite, atunci, abia atunci (adică: după 22 iunie 1941) Românii au început a se răzbuna pe evrei.

«De ce s-au năpustit Evreii asupra Românilor în timpul evacuării Basarabiei, Bucovinei de Nord, Herţei (în Săptămâna Roşie: 28 iunie-3 iulie 1940)?; de ce s-au încrâncenat asupra unor bieţi soldaţi mobilizaţi şi care primiseră ordin să se retragă fără a răspunde la provocări?; ce aveau de împărţit cu ei „narodnicii truditori sovietici”, cum se prezentau, în limba română cea care nu există, agitatorii sosiţi în grabă cu camioanele de peste Nistru – sau, ca Gr. Vindeleanu (ca Sorin Toma, ca Răutu, ca fratele său, tatăl lui A. Oişteanu, ca Roller, Perahim, Celac…), veniţi din restul României pentru a construi cea mai dreaptă şi mai bună şi mai prosperă dintre societăţi: comunista?; de ce mai ales Evreii i-au huiduit, i-au injuriat, i-au tratat de „regalişti”, de „capitalişti-faşişti”, de „moşieri-antisimiţi”, de „ţâgani”, i-au scuipat, i-au bătut cu pietre, i-au opărit cu uncrop, i-au împroşcat cu fecale, pe mulţi i-au zmuls din coloane şi după ce i-au ciomăgit, călcat în picioare, zgâriat (nu doar femeile s-au dedat la această practică muierică), unora le-au tăiat nasturii de la pantaloni, apoi i-au lăsat să plece în această postùră umilitoare iar pe alţii i-au reţinut şi i-au prefăcut în primii prizonieri de război dintr-un război care nu exista?;

«Şi încă: de ce, intrînd în masă în organele administrative, politice, poliţieneşti ale sovieticilor ocupanţi, evreii s-au purtat faţă de românii basarabeni, bucovineni, herţeni, de parcă aceştia ar fi fost, în ordine: babiloneni, egipteni, romani, spanioli, ruşi, ucraineni, seminţii-etnii care îi persecutaseră, diseminaseră, masacraseră potrivit termenilor inventaţi de… români: Inchiziţie, pogrom?»

La această întrebare îndurerată, de bun simţ „răspundeau” peste câţiva ani, nu mulţi: vreo cinci – securiştii evrei-unguri (e-he! ce Mari-Maghiari, evreii unguri!: cam ca Elie Wiesel; şi aproape tot atât de Mari-Ruşi ca evreii sovietici, de teapa lui Nicolski-Grünberg), când îi rupeau în bătăi pe ţăranii români din Oltenia, din Dobrogea, din Muntenia – care nu pricepeau de ce trebuie să „adere” la… colhoz:

«Voi, care ne-aţi trimis la Auschwitz!» – voi-care fiind noi-care, Românii…

Logică de cristal, ilustrată de ultramediatizatul, mereu-pomenitul Elie Wiesel, cel care prin 1980, declara la televiziunea franceză că el şi cu ai săi din Sighet fusese(ră) arestaţi şi trimişi la Auschwitz – în aprilie 1944 (aprilie una mie nouă sute patruzeci şi patru) de către… jandarmii români! – am mai spus-o? – ei bine, am s-o re-re-re-spun. Când Eugène Ionesco atrăsese atenţia prietenului său asupra adevărului: Transilvania de Nord, deci şi Sighetul, fusese, între 30 septembrie 1940 şi primăvara anului 1945 sub ocupaţie maghiară, prin urmare jandarmii erau unguri, nu români, Wiesel răspunsese vesel, cu un zâmbet pişicher, că nu contează „amănuntul”, oricum, francezii tot nu cunosc istorie şi puţin le pasă de „asta”.

Mie îmi pasă de „asta” – ca român, ca basarabean.

Evreii au tot vorbit în ultima jumătate de veac despre asta a lor (iar Wiesel a făcut din asta o tribună pe cât de lucrativă, pe atât de mincinoasă întru promovarea propriei persoane şi pentru funcţionarea din plin a industriei holocaustului – vezi, la Bibliografie, cartea lui Norman B. Finkelstein); tot vorbind, au monopolizat Cuvântul, au confiscat suferinţa: pentru ei nu există, în Istorie, decât un singur genocid: cel al căror victime au fost ei şi numai ei; nu acceptă că în lagărele naziste au fost exterminate şi alte etnii, cronologic înaintea evreilor: ţiganii şi slavii, în general, în special polonezii: începînd din septembrie 1939; şi ucrainenii şi ruşii, după iulie 1941; dintre germani, din 1938: şi catolicii şi nobilii şi homosexualii şi handicapaţii; evreii nu admit că, înainte de Shoah, Turcia, aliata strategică a Israelului care şi ea, după cum ştie lumea întreagă, apără cu iataganul „democraţia occidentală în Orient” (sic), se dedase, cu mare vitejie, în 1915, „unei mici operaţii de purificare”: masacrarea armenilor; tot înainte de Shoah; genocidul organizat în două rânduri în Ucraina; că după Holocaust s-au semnalat masacre cu caracter de genocid în lumea comunistă: în Basarabia, între 1946-47, în China, în Tibet, în Coreea de Nord, Cambodgia, Cecenia. Din nefericire, tragedia evreilor din timpul ultimului război mondial nu a fost nici prima, nici ultima din secolul al XX-lea…

Cine nu a auzit de Ilia Ehrenburg? Mulţi, dar puţini ştiu că scriitorul (şi nu era rău, ticălosul!) după ce fusese, între cele două războaie, agent de influenţă mai ales în Franţa, îşi continuase activitatea de dezinformator, pe timpul războiului, nu doar ca jurnalist de front, ci… ca explicator-şef şi îndemnător-absolvitor al bestialităţilor pe care trebuiau să le facă ostaşii Armatei Roşii, cu… femeia duşmanului. Ar fi un act de salubritate publică adunarea într-o Antologie a Abjecţiei (şi depunerea ei la Nürnberg II) a articolelelor scriitorului Ilia Ehrenburg despre „Nemţoaică” şi despre ce trebuia (fiind o „datorie de onoare”) să-i facă un adevărat ostaş sovietic, comunist.

Bietul soldat care-şi arunca ochii pe ce stătea scris în ziarul Armatei Roşii, înainte de a-şi răsuci ţigări din el: nu ştia geografie, nici istorie, habar n-avea de nimic din ce se întâmpla, nu doar în lume, ci în propria-i ţară – aşa că nu avea nevoie de îndemnul-prin-gazetă de a-i jefui pe Nemţi («Davai cias!» a rămas în oasele auzului ne-ruşilor ca şi: «Vin Tătarii!», prizonierii de la Stalingrad au mărturisit că aceasta era întâia cerinţă a învingătorilor: să dea ciasul!), de a maltrata populaţia civilă întâlnită; şi nu avea nevoie de un curs de alfabetizare, ca să afle ce să facă el cu femeia de la vârsta de cinci ani la o sută – cum, ce? S-o pună jos şi s-o violeze, el şi întregul său regiment, până la moarte – şi, vai, dincolo de ea… Însă, iată: afla pentru întâia oară (dar el nu ştia că e prima-oară): superiorii săi – dar nu oricare, ci un pisateli celebru, ca Ehrenburg nu numai că nu-i pedepseau pe inferiorii care „se mai şi dedau…”, ci îi îndemnau să facă; tot repetînd-repetînd obligaţia ostaşului sovietic (ceea ce el, oricum, făcea, prin tradiţie rusească – răuvoitorii spun: slavă, arătînd spre sârbi), îi dădea de înţeles că, de nu va face aşa, abia atunci va fi pedepsit. Şi nu ştia, viteazul krasnoarmeieţ (care mărşăluia spre Apus, imaginîndu-şi Berlinul ca un Rai Rusesc: o poiană cu flori unde, printre munţi de cârnaţi, şerpuiesc pâraie de votcă) dacă femeile pe care le viola şi le mai şi ucidea erau, cu adevărat, nemţoaice iar dacă da: naziste ori ba; pro, ori antihitleriste?; şi nu-i păsa dacă „Nemţoaica” era, în fapt, o fostă victimă a neamţului: poloneză, rusoaică, ucraineancă, evreică…- oricum, el nu ştia care-cum e – şi nici nu era obligat să ştie: doar era krasnoarmeieţ!

Mărturia unui ostaş – din volumul Războiul nu are chip de femeie de Svetlana Alexievici, Presse de la Renaissance, 2004, p. 24 (traduc după traducerea franceză):

„Ofensivă! Tot înainte! Primele sate nemţeşti… Eram tineri, în putere… Patru ani fără femeie… În pivniţe: vin. Şi fete… Puneam mâna pe câte una şi… Eram zece, la una… Nu erau destule femei, populaţia fugea din faţa armatei sovietice. Prindeam fete tinere, copile… Doisprezece ani… Dacă mucoasele plângeau, le cafteam, le îndesam o cârpă în gură. Pe ele le durea, pe noi sbaterile lor ne făceau să râdem. Azi nu înţeleg cum am putut participa la astfel de… Un băiat de familie ca mine…”

Rezultatul îndoctrinării ehrenburge:

Ostaşii Armatei Roşii le-au violat repetat pe toate femeile supravieţuitoare ale lagărelor germane „liberate” de ei sau predate (gata liberate) de Aliaţi… Şi pe toate femeile, fetele, copilele din canalele Berlinului, adăpostite acolo, de săptămâni, ca să scape de bombardamente.

Lui Ilia Ehrenburg nu-i păsa – el îşi făcuse datoria de „umanist”: strecurase otrava în urechea rusului, rusul să se descurce!Fiindcă Ehrenburg ştia ce ştia: nu e necesar să-i şi explici omului simplu (chiar dacă e „băiat de familie”) de ce trebuie să facă răul, doar să-i comunici că are voie să-l facă; şi că e bine să facă rău.

Şi eu ştiu ce ştiu: dacă Ilia Ehrenburg printr-o minune ar mai fi în viaţă, acum ar avea 111 ani şi în loc să fie judecat pentru incitare la crimă, ar fi numit director de onoare al Muzeului Holocaustului din Washington, consilier psihologico-ideologico-pedagogic, alături de Şaranski şi coleg de „umanism” al criminalului de război Ariel Sharon.

À propos de sărmanul „refuznik” Nathan Şaranski, „persecutat în URSS pentru ideile şi acţiunile anticomuniste”, internat în lagăr: aici, în Occident, făcusem pentru el o uriaşă campanie de petiţii, manifestaţii, meetinguri, interpelări ale oamenilor politici, să intervină în favoarea „militantului pentru drepturile omului, încarcerat…” (noi, cei care ştiam ceva rusă tăceam, complici-ai-unei-cauze-bune: „refuznik” nu însemna: „cel care refuză sistemul sovietic”, ci cu totul altceva: „cel căruia i s-a refuzat viza de emigrare în Israel”…). Ei bine, după lupte seculare, „dizidientul Şaranski” a fost liberat – şi din lagărul mic, gulagul şi din cel mare, URSS. Îl aşteptam la Paris, pentru tradiţionala conferinţă de presă – „în apărarea drepturilor omului”. Dar eroul nu a venit; a dispărut şi soţia sa, Abigail, care ne fusese, ca să spun aşa, stindard în toate manifestaţiile. Se dusese în Israel, să-şi vadă, în sfârşit, soţul. La scurtă vreme am aflat că „apărătorul (şi martirul) drepturilor omului”, „contestatarul (refuznik-ul) sistemului sovietic” Şaranski a aderat la un partid de extremă dreaptă, rasist, anti-goi – anticreştin, antiarab. Când Ariel Sharon a devenit prim-ministru, l-a numit pe Şaranski ministru al… colonizărilor: al politicii de alungare a băştinaşilor palestinieni din Palestina natală şi de „implantare” a unor recenţi evrei, în majoritate provenind din Rusia…

De astă dată, à propos de drepturile omului:

Israelul este singurul stat din lume care nu acordă azil politic, iar „drepturile” sunt numai pentru evrei – fie ei japonezi, de curând incaşi din Perù – însă nu pentru oamenii pământului, alungaţi de pe pământul lor.

„Societatea nouă” instaurată în Rusia în 1917, întinsă în toată lumea (cu excepţia Israelului!) ca râia, ca sifilisul, ca sida (cu concursul entuziast, decisiv al evreilor) a fost incapabilă, în peste şapte decenii, să confecţioneze simple ustensile casnice de tipul şurubelniţei, tirbuşonului, nasturilor, àcelor de cusut, medicamentelor curente; în schimb, de la origine s-a arătat expertă în producerea armelor: cine nu a auzit de Kalaşnikov, de Katiuşa, de Skud, de Sam, de Tokarev, de Mig, de Suhoi, de arme chimice şi biologice – de Cernobîl, de „Kursk”?

Etern comunista Coree de Nord înregistrează mii de morţi de foame (pe an?, pe lună? pe săptămână?), însă are arma atomică!

Săptămâna Roșie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii Reviewed by on . Evreii - iertare: „unii evrei” - nu acceptă mărturiile care îi pun pe (unii) dintre ei în cauză, vezi interminabila polemică în jurul Cărţii negre a comunismulu Evreii - iertare: „unii evrei” - nu acceptă mărturiile care îi pun pe (unii) dintre ei în cauză, vezi interminabila polemică în jurul Cărţii negre a comunismulu Rating: 0

Lasă un comentariu

scroll to top