Home » Politică » Repatrierea în URSS a cetățenilor originari din Basarabia și Bucovina de nord refugiati pe teritoriul judetului Vaslui

Repatrierea în URSS a cetățenilor originari din Basarabia și Bucovina de nord refugiati pe teritoriul judetului Vaslui

DEPORTAREA Conventia de Armistitiu încheiatã la Moscova si semnatã de delegatiile României si URSS la 12 septembrie 1944, a dus în mod arbitrar si la masive mutatii umane, pe lângã punerea la dispozitia rusilor pe termen lung a tuturor resurselor economico-financiare ale tãrii noastre în contul despãgubirilor de rãzboi în cuantum de 300 de milioane…

DEPORTAREA Conventia de Armistitiu încheiatã la Moscova si semnatã de delegatiile României si URSS la 12 septembrie 1944, a dus în mod arbitrar si la masive mutatii umane, pe lângã punerea la dispozitia rusilor pe termen lung a tuturor resurselor economico-financiare ale tãrii noastre în contul despãgubirilor de rãzboi în cuantum de 300 de milioane de dolari-aur la cursul din 1938.

Prin articolul 5 al acestei conventii, România se obliga sã initieze si sã participe activ la identificarea, strângerea si aducerea în fata delegatilor sovietici ai Serviciului Special pentru Repatriatii Aliati, a tuturor cetãtenilor din Basarabia, Bucovina de Nord, de la est de Nistru sau chiar a rusilor, ucrainenilor sau ai altor nationalitãti din imperiul sovietic, care s-ar fi aflat în momentul „12 septembrie 1944” pe teritoriul României din diverse motive. Stalin si-a pregãtit cu grijã rãzbunarea si n-a uitat niciun detaliu. Baza juridicã a repatrierii basarabenilor sau a nord-bucovinenilor o reprezenta un decret din 8 martie 1941 prin care cetãtenii acestor provincii românesti au fost declarati „cetãteni sovietici”. Un alineat din acest al cincilea articol din Conventia de Armistitiu era dedicat costurilor prilejuite de repatrieri care urmau a fi suportate aproape în întregime de statul român.

Aici, sovieticii au fãcut o „concesie” autoritãtilor noastre în sensul cã, „…nu beneficiazã de ajutoare bãnesti pentru hranã si îmbrãcãminte cetãtenii sovietici sositi în România înainte de 27 iunie 1940 dar care doresc, totusi, sã se repatrieze în URSS”. Oricum, pretul acestei adevãrate extrãdãri fãcute cu complicitatea autoritãtilor românesti si în special a comunistilor din delegatia de la Moscova, a fost enorm, secãtuind si mai mult finantele tãrii si asa subrezite din cauza economiei aruncate în aer de rãzboi. Pretentiile sovietice au avut un rol determinant si asupra inflatiei care explodase, deja. Depãsind, oarecum, prevederile articolului 5, autoritãtile de la Bucuresti au cãzut la un soi de întelegere cu generalul Vinogradov (seful Comisiei Aliate de Control de la Bucuresti) care„ …a promis Comisiunii Române de Aplicare a Armistitiului cã niciun originar din Basarabia si Bucovina de Nord nu va mai fi expediat, pânã când, numerosii învãtãtori si profesori care au rãmas în Basarabia în anul 1940 (dupã ultimatumul sovietic n.n.) nu vor fi ridicati si expatriati (în România n.n.)”. Revenind la ajutoarele bãnesti pentru hranã si îmbrãcãminte, MAI, prin nou-înfiintatul Serviciu Financiar pentru Aplicarea Armistitiului, a emis o adresã cu instructiuni cãtre toate prefecturile din tarã prin care se fixau sumele ce aveau sã le primeascã cei înscrisi pentru repatriere, astfel: „…pentru hranã, cei îndreptãtiti vor primi 1500 lei/persoanã(zilnic n.n.) dacã se aflã în Bucuresti; 800 lei(zilnic n.n.) pentru cei stabiliti în resedintele de judet; 500 lei(zilnic n.n.) pentru cei din orase non-resedintã si 350 lei(zilnic n.n.) pentru cei care se aflã în comunele rurale. Copiii sub 8 ani vor primi jumãtate din suma pentru adulti iar cei de peste 8 ani vor primi suma întreagã. Plata se va face începând cu data de 17 ianuarie 1945, data aprobãrii Comisiunei Române de Aplicare a Armistitiului: art.1… Pentru echiparea cetãtenilor sovietici, în vederea repatrierii lor, se vor acorda urmãtoarele sume: lei 180.000 pentru maturi, bãrbati si femei si lei 90.000 pentru copiii pânã la vârsta de 15 ani împliniti, art.4. Articolul 3 arãta cã:”…pe timpul transportului, (…) se vor acorda bani în cuantumul de mai sus, pentru o perioadã de 2 – 10 zile”. Nu era uitatã nici cazarea celor aflati în asteptarea repatrierii astfel cã Statul Român a plãtit sume uriase hotelurilor particulare (care cu ocazia asta si-au majorat tarifele!), acolo unde nu existau „cãmine ale statului”. La Vaslui au fãcut afaceri frumoase cu MAI, prefectura judetului, proprietarii hotelurilor „Miche” si „Splendid”, respectiv Herscu Iacubovici si „dl. cãpitan M. Marinache” care-si fixaserã tarifele la urmãtoarele preturi de lux: „…o camerã cu un pat: 1200-1500 lei/noapte iar una cu douã paturi 1800-2000 lei/noapte, plus… 7% serviciile”. Tot datoritã acestui, de-acum, celebru articol 5 din Conventia de Armistitiu, autoritãtile românesti erau obligate sã achite cazarea si pentru delegatii sovietici din Comisiile de Repatriere astfel, într-o notã de platã emisã de hotelul „Splendid” din Vaslui, situat pe strada Vidin nr. 1 erau inserate urmãtoarele sume datorate de prefecturã în contul cazãrii si „serviciilor de 7%” ale membrilor (sovietici n.n.) Comisiei de Repatriere: „…11-31 iulie 1945. 71 de camere X 1.800 lei/camera /zi =127.800 lei+serviciile 7%=136.740 lei”. Vârstnicii orasului îsi amintesc cu neplãcere de aceste mizerabile „hoteluri”, foste tractiruri, ajunse acum stabilimente de 5 stele, dar numai prin preturi. Chiar si proprietarii de cãrute cu cai (N. Moraru, C.I. Stavãr s.a.) ca si unicul birjar al orasului, C. Plugaru, au fãcut bani frumosi (tot de la bugetul MAI!) transportând de la hoteluri la garã bagajele „repatriatilor sovietici”. Pentru o cãrutã, tariful era de 4.000 de lei/zi iar pentru birjã (având o capacitate mai micã) numai 2.000 de lei. Gh. Alexa de pe strada Sf. Nicolae nr. 4 a primit 4.000 de lei pentru “…spãlarea cu petrol si curãtirea a 4 vagoane ce au fost necesare pentru repatrierea cetãtenilor sovietici”. Translatorul de limba rusã Pulpea Petre a încasat suma de 7.600 de lei pentru perioada 16-20 iunie 1945, cât a însotit garnitura CFR cu repatriati de la Vaslui la Iasi. Trenul era prevãzut si cu un agent sanitar uman, Romulus Vasilichi, care pe durata de 4 zile a transportului a încasat suma de 6.792 de lei, cu titlu de diurnã de deplasare. Autoritãtile românesti voiau, desigur, sã se bage în seamã atunci când, conform articolului 7 din „deciziunea” 3950/30 aprilie 1945 specificau cã: „…transporturile cetãtenilor sovietici, în vederea repatrierii lor, se vor face pe calea feratã în vagoane de clasã”. Aceste transporturi s-au fãcut în mare parte pe calea feratã, dar nu în vagoane „de clasã” ci în vagoane de marfã asa cum reiese dintr-un „Stat de lucrãri cu bucata” întocmit de serviciul „technic” al prefecturii Vaslui, care se referã la costurile prilejuite de : „…confectionarea a douã paturi duble si unul simplu într-un vagon de marfã CFR, precum si… repararea acoperãmântului vagonului din tablã veche”. Intentiile clare ale rusilor de prelungire a cãlãtoriei „fericitilor” repatriati cam pânã prin Siberia, reies si din pretentia acestora de a se „…confectiona si instala câte o sobã în fiecare vagon”al cãrei pret era de 46.230 de lei, cu tot cu manoperã. Desigur, acest „stat” a fost un etalon deoarece o garniturã de tren avea în compunere mai multe vagoane. Pentru lucrãrile enumerate mai sus, dulgherul Filip I. din Vaslui a încasat suma de 130.140 de lei. Nici gardianul public Braunstein Iancu, care pe perioada transportului a avut grijã sã nu „dezerteze” vreun „repatriat benevol”, nu a fost uitat, el primind suma de 4.480 de lei. De altfel, paza convoaielor feroviare cu repatriati a fost instituitã tot prin prevederile unui alineat al articolului 5 din Conventie. Dupã cum se va vedea mai la vale, nu toti „cetãtenii sovietici” au vrut sã pãrãseascã asa usor teritoriul României, foarte multi fugind unde au vãzut cu ochii dupã ce, evident, si-au încasat drepturile bãnesti. De altfel, ca sã rãmânem la acest fenomen, dramatic prin consecintele lui ulterioare, trebuie sã spunem cã la DJAN Vaslui existã un dosar voluminos (436 de file) compus în mare parte din adrese sosite la Vaslui de pe la alte prefecturi, în care erau dati în urmãrire generalã fugarii strânsi cu atâta trudã si migalã de sovietici, ajutati cu un zel iesit din comun de politistii si jandarmii români, care aproape cã nu mai ascultau de dispozitiile venite de la Bucuresti ci, numai de cele ale ofiterilor-delegati rusi. Prefectura Timis-Torontal cerea „…urmãrirea si arestarea unui numãr de 65 de cetãteni sovietici care si-au încasat sumele necesare pentru hranã si îmbrãcãminte, dispãrând din judetul nostru”. Prefectura Dâmbovita anunta „pierderea” a 24 de cetãteni, Ialomita avea lipsã 29, Alba – 53; Prahova – 6; Vâlcea – 7; Covurlui – 43; Hunedoara – 32; mai aproape de Vaslui, Fãlciul cu 14 s.a. S-au înregistrat si numeroase cazuri de retinere abuzivã a cetãtenilor români „adevãrati” si de trimitere a acestora în URSS, fãrã sã fi fost originari din Basarabia sau Bucovina de Nord, ori care nu se încadrau în niciun alineat al articolului 5 dar care s-au aflat la momentul nepotrivit si locul nepotrivit în calea hingherilor rusilor, jandarmii si politistii români. De aceea, pentru a potoli, întrucâtva, aceastã vânãtoare de oameni, MAI a fost nevoit ca în repetate rânduri sã emitã adrese si ordine circulare pentru a-si tempera subordonatii din teritoriu. Astfel, ordinul circular nr. 172.750/12 iulie 1945 semnat „pentru” ministrul de Interne de M. Mosoiu, suna asa: „…se aduce la cunostintã cã cetãtenii români care au primit indemnizatiile de hranã si îmbrãcãminte deoarece au fost gresit considerati cetãteni sovietici, trimisi în URSS iar de acolo repatriati în tarã(subliniat în original)nu pot fi urmãriti pentru restituirea sumelor”. Sumele de bani la care face referire ordinul reprezintã, desigur, cele plãtite falsilor „repatriati sovietici” în contul hranei si al îmbrãcãmintei. O adresã din 27 august 1945 a aceluiasi minister pãstorit de Teohari Georgescu spune cã, din informatiile primite, în ciuda ordinului citat „…organele românesti de politie si jandarmerie, au arestat si urmeazã sã aresteze cetãteni români si persoane ce eventual ar putea intra sub prevederile articolului 5 din Conventia de Armistitiu. (…) …sub nicio formã nu este îngãduit vreunei autoritãti românesti sã emitã vreun ordin de urmare(urmãrire n.n.) sau arestare împotriva cetãtenilor români sovietici(sic!s.n.) sau chiar a persoanelor ce eventual ar putea cãdea sub incidenta articolului 5 din Conventia de Armistitiu”. În continuarea acestei adrese, acelasi minister, din lasã precautie, coboarã garda si admite „exceptiile” urmãtoare: „…dacã autoritãtile provinciale primesc, totusi, ordine (de urmãrire sau arestare n.n.) emanând de la delegatii Sovietici locali, acestora li se va da urmare, dar, numai în cazul în care ordinul este scris si nominal”. Aceste hârtii sosite de la MAI nu aveau ABSOLUT nici o valoare, odatã ce, conform documentelor vremii, oficialii sovietici nu le-au respectat si nici mãcar nu s-au obosit sã le bage în seamã. Ordinele primite de la Stalin erau prioritare. Rãzbunarea pregãtitã românilor din stânga Prutului, numai pentru simplul fapt cã au fugit din calea urgiei rãzboiului, trebuia sã fie radicalã asa cum s-a procedat si cu tãtarii din Crimeea.
Uneori, jandarmii vasluieni reuseau sã captureze câte un „repatriat sovietic” asa cum s-a întâmplat cu tânãra Sonia Marchidan de 18 ani, prinsã în gara Buhãiesti. Cu aceastã ocazie, zelosul „plotoner” major Costandache Gheorghe a „dresat” un proces-verbal, într-o magistralã „limbã de lemn” folositã cu succes si astãzi. Tânãra arestatã, nestiind carte, a semnat cu degetul textul scris de bravul sef de post, care, în linii mari, poartã amprenta unei povestioare romantice. Asadar, Sonia s-a declarat a fi cetãteancã „…de origine etnicã rusã, nãscutã în comuna(sic!)Kerci, judetul(??)Kerci din Rusia. Ultimul domiciliu l-a avut în orasul Bãlti, lângã Gara Mare”. Mai departe, povesteste cã pe parcursul rãzboiului a însotit un „litenant” rus cãruia i-a devenit amantã. Acesta a abandonat-o la Oradea Mare dupã ce i-a luat si uniforma militarã cu care o înzestrase. De aici, dupã terminarea rãzboiului în vest, a plecat cu un tren cu care a ajuns la Tecuci. Din acest oras s-a gândit sã se urce în alt tren pentru a ajunge în Rusia. Din pãcate, la Buhãiesti a fost prinsã de vigilentul „Domn Sef de Post”. Urmãtoarea miscare a jandarmului, a fost predarea „individei” Legiunii de Jandarmi Vaslui care, la rândul ei, a predat-o „rechinilor” de la Comandamentul Sovietic. Probabil cã acestia au aplicat alte metode de interogatoriu, deoarece, într-un rãspuns trimis Legiunii se spune cã „…numita Sonia Machedon, domiciliatã în comuna Bolentin, judetul Bãlti, a fost refugiatã în judetul Tecuci, comuna Valea Rea si niciodatã n-a însotit trupele sovietice. Este propusã pentru repatriere urgentã, cu primul lot”.
CINE ERAU REPATRIATII SOVIETICI?
La început, autoritãtile românesti în strânsã si inseparabilã comuniune cu cele sovietice, au încercat sã dea o „fatã umanã” actiunii de repatriere a „cetãtenilor sovietici”. Ea s-a vrut, de la început, o „afacere” amiabilã, apelându-se la buna întelegere. Prima actiune a constat în tipãrirea la tipografia vasluianã „C. Chiriac” de pe strada Stefan cel Mare si difuzarea prin afisare în locuri publice al unui numãr de 400 de anunturi, cu urmãtorul text: „…toti cetãtenii din Basarabia si Bucovina de Nord, care la data de 22 iunie 1940 au locuit acolo, sunt obligati imediat sã se prezinte la Biroul de Armistitiu de la Prefectura Vaslui, pentru a spune pãrerea lor. «Vrea sau nu sã plece în URSS»“. Tot prin acest anunt (datat 13 decembrie 1945) se fixa si un termen-limitã: 20 decembrie 1945. De ce a fost nevoie de aceste tipãrituri si de un termen? Deoarece actiunile anterioare nu dãduserã rezultate satisfãcãtoare pentru nerãbdãtorii ofiteri sovietici. De altfel, esecul era raportat de prefecturã Sectiei Politice a Comisiei Române de Aplicare a Armistitiului din Bucuresti, str. Lipscani, nr. 20 în urmãtorii termeni: „…la Ordinul MAI no. 16.754/1945 rãspundem urmãtoarele: la sediul Prefecturii s-au prezentat 10 cetãteni din care numai unul, Cataragã Vasile, a cerut repatrierea iar ceilalti 9 au refuzat”. De fapt, acesti oameni încercau sã profite de o prevedere a articolului 5, care dãdea posibilitatea celui chestionat de a refuza repatrierea din diverse motive, sau chiar fãrã un motiv special. Cã în covârsitoarea majoritate a cazurilor nu s-a respectat aceastã clauzã, este altã poveste. Totusi, prefectura vasluianã a mai încercat o datã varianta mãnusilor, înainte de a se ajunge la parul rusilor, trimitînd încã o adresã institutiilor implicate în aceastã actiune si anume: Comisia Aliatã de Control a Armistitiului, Legiune de Jandarmi Vaslui, Politia Vaslui, Primãria Vaslui precum si celor 4 Preturi (resedintele Plãsilor n.n.) în care se spuneau urmãtoarele: „…veti bine voi a face largi publicatii(probabil propagandã n.n.)si în acelasi timp veti invita NORMAL(subliniat în original)pe toti cei originari din Basarabia, Bucovina de Nord sau teritoriile ocupate la est de Nistru ce s-ar mai afla în judetul nostru sã se prezinte la aceastã Prefecturã pânã la data de 20 decemvrie crt. sã declare dacã vor sã se repatrieze. În cazul când nu se prezintã în acest termen, nu li se va mai acorda posibilitatea de repatriere(s.n.)”. În continuare, se aratã procedura care trebuie urmatã si anume: „…declaratiile de repatriere vor fi date în mod liber în fata unei Comisiuni Mixte Judetene. Comisiile se compun din: delegatul judetean al Comisariatului General al Executãrii Armistitiului si Împuternicitul Judetean sau Special al Comisiei Aliate de Control”. Probabil oficialii acestor institutii scrise cu majuscule s-au gândit cã „cetãtenii sovietici” vor profita de „mãrinimia” si de tonul oarecum linistitor al anunturilor si vor face cozi interminabile pe la „Biuroul” Armistitiului, dar nu s-a întâmplat asa. În scurtul rãstimp de ocupatie sovieticã cuprins între iulie 1940-iulie 1941, au vãzut de ce sunt în stare autoritãtile bolsevice: judecãti sumare urmate de executii în masã, deportãri în republicile sovietice din Asia Centralã sau în Siberia s.a. Opinãm cã dacã s-ar fi respectat întocmai clauza de refuz prevãzutã de articolul 5 din Conventia de Armistitiu, numãrul „repatriatilor” ar fi fost cu totul neînsemnat. De acest refuz s-au prevalat chiar si cetãteni de etnie rusã sau ucraineanã cu domiciliul anterior pe teritoriul „istoric” al URSS care, veniti în România, nu au vrut sã mai plece de aici dar acestia nu au avut absolut nicio sansã în demersul lor! Anaska Maria (Elisavetovska – Rostov), Kazacenko Elena si Libnicenko Nadia (orasul Stalino, raionul Stalin, Ukraina) si multi altii au fost repatriati cu forta, contrar Conventiei de Armistitiu pe care o semnaserã si sovieticii! Mari probleme au avut si cetãtenii români care dupã Unirea din 1918 s-au stabilit în Basarabia sau Bucovina de Nord unde s-au cãsãtorit si si-au fãcut un rost. Refugiati în tarã dupã 27 iunie 1940, s-au trezit ca dupã 12 septembrie 1944 (data semnãrii Armistitiului) sã fie fortati sã se repatrieze. Uneori, i-a salvat un document numit „Certificat de cetãtenie românã”. Au fost, desigur, si cazuri de repatriere voluntarã si vom da un singur exemplu. Aculov Ioan, cu domiciliul anterior în satul Bahmutea, judetul Tighina declarã cã a venit în România pe 13 mai 1941 fiind evacuat!!! De cine a fost evacuat? De rusi? România a început rãzboiul de eliberarea a Basarabiei pe 22 iunie 1941! Mai spune Aculov cã în anul 1943 a fost arestat în orasul Câmpina, judetul Prahova pentru politicã comunistã(s.n.). Se pare cã acest individ n-a fost altceva decât un spion trimis în România. Pe parcursul anului 1945 au fost constituite 6 „loturi” de repatriati din judetul Vaslui. N-am putut afla numãrul acestora pe fiecare „lot”, dar global, existã la dosar o „Situatie cu cetãtenii sovietici înscrisi si repatriati si drepturile bãnesti acordate” întocmitã de prefectura Vaslui, în care se scriu urmãtoarele: „…între 01.01.1945-01.XII.1945 situatia este urmãtoarea: la Est de Nistru, s’au înscris 4 si au plecat 4; Basarabia si Bucovina de Nord, s’au înscris 136 si au plecat 129; 7 au dispãrut dupã primirea drepturilor bãnesti. Statul Român a cheltuit suma de 28.228.932 lei”.
Procedura de repatriere era urmãtoarea: identificarea cetãtenilor pasibili de repatriere aflati pe teritoriul judetului; aducerea lor la Vaslui; cazarea acestora în cele douã hoteluri amintite în acest material („Miche” si „Splendid”); prezentarea în fata Comisiei Mixte (prezidatã de colonelul sovietic K. Smirnov sau în lipsa acestuia de locotenentul major Antosiak); completarea unei declaratii prin care cetãteanul putea opta, teoretic, pentru rãmânerea în România sau pentru repatriere; predarea actelor de identitate (unde existau); eliberarea unei adeverinte de repatriat. Dupã cum spuneam, teoretic, chestionatii puteau opta pentru rãmânerea în România dar practic, cine ajungea în fata acestor adevãrati inchizitori medievali, avea soarta pecetluitã. Prin urmare, cetãteanul X intra la comisie „român” si când, peste câteva minute, iesea cu adeverinta în mânã era declarat de „competenta” comisie, „cetãtean sovietic”. Declaratia cuprindea urmãtoarele câmpuri ce trebuiau completate de cãtre cetãteanul adus în fata comisiei: numele si prenumele; cetãtenia pentru care opteazã; locul si data nasterii; ultimul domiciliu avut în URSS; ocupatia; localitatea în care vrea sã se repatrieze; motivul pentru care a venit în România si data sosirii (amãnunte foarte importante în opinia unilateralã si subiectivã a sovieticilor!); unde a locuit în România; ce ocupatie a avut; de cine a fost întretinut; documentele de identitate pe care le depune. Dupã toate acestea i se elibera o „adeverintã de repatriere”. Interesant si tulburãtor este faptul cã marea majoritate a celor chestionati se declarau „cetãteni români” sau „moldoveni” iar pe adeverinte apar ca fiind „cetãteni sovietici” sau chiar „rusi”! Trebuie adãugat faptul, deloc de neglijat, cã aceste hârtii erau completate de vreun membru (evident, român!) al comisiei deoarece se poate constata o flagrantã neasemãnare între caligrafia folositã la semnãturã (ca sã nu mai vorbim despre nestiutorii de carte!) si textul propriu-zis. Cetãteanul C. Alexei de 28 de ani, nãscut în comuna Mãrcãuti-Orhei si stabilit în comuna Dãnesti-Vaslui si-a justificat refuzul de a se repatria scriind în declaratie cã „…sunt împroprietãrit si cãsãtorit în aceastã comunã”. Bineînteles cã nu a fost luat în seamã, odatã ce-l regãsim pe lista de repatriati primind toate drepturile, mai putin bani pentru îmbrãcãminte, deoarece a spus cã nu are nevoie. Femeia Ciobanu S. de 28 de ani din Buda-Lãpusna, îsi motiveazã refuzul prin faptul cã s-a logodit cu un cetãtean român. Aceste argumente nu contau niciodatã. Probabil resemnarea, teama dar si presiunile psihice la care au fost supusi acesti oameni nefericiti, au cântãrit decisiv în balantã. Un caz cu totul aparte îl reprezintã familia Grigore si Maria Jidoveanu (zisã Jdanov) care s-a refugiat în România împreunã cu cei 6 copii minori, stabilindu-se în comuna Solesti. Pierzând actele în nebunia retragerii din vara anului 1940, când rusii au acordat un rãstimp foarte scurt prin celebrul ultimatum, primãria a eliberat adultilor un nou rând de acte specificând clar noul domiciliu: comuna Solesti. Probabil „turnati” de jandarmii rurali, au fost adusi la Vaslui sub escortã toti membrii familiei, inclusiv mama lui Grigore, Alexandra Jidoveanu (nãscutã în anul 1886!) unde au fost cazati în vederea „repatrierii” la „celebrul” (de-acum!) hotel „Splendid” al d-lui cãpitan Marinache. Fostul medic primar-director al spitalului „Drãghici”, Alexandrina Tereza Holban (1890-1978) a încercat sã salveze aceastã numeroasã familie, eliberându-le un document medical din care rezulta cã sotii Jidoveanu au, unul „bronchitã” si celãlalt „conjunctivitã” iar cei sase copii sunt bolnavi de scabie. La primirea acestor concluzii medicale, prefectura Vaslui, recte „sfintia sa”(sic!) preotul-prefect Neculai Sârbu a rãspuns spitalului printr-o adresã extrem de durã! În documentul cu nr. 315/26 „maiu” 1945 se aflã scrise urmãtoarele: „…avem onoarea a vã restitui tabelele dv. cu privire la repatriatii sovietici ce au fost prezentate Comisiei de Control Vaslui (ofiterilor sovietici n.n.). Tinem sã comunicãm cã Dl. Împuternicit(lt. major Antosiak n.n.)al Comisiei de Control si-a afirmat în cuvinte grele (înjurãturi soldãtesti, probabil n. si s.n.)pãrerea despre felul cum au fost întocmite aceste tabele ce se restituie spre a fi complectate dupã cele ce am întocmit noi(s.n.) (…)…pentru a putea prezenta tabelele chiar în cursul acestei nopti( grabã mare!s.n.)vã rugãm a complecta tabelele si a le trimite prin acest delegat al nostru”. Nu am gãsit în arhive noul tabel al dr. Holban dictat dupã gustul rusilor, dar am gãsit familia Jidoveanu (zisã Jdanov) pe lista primului lot de repatriati, cu aceasta trãgându-se cortina peste un destin tragic!
Oficial, conform obligatiilor pãrtii române stipulate în articolul 5 al Conventiei de Armistitiu, banii alocati fiecãrui repatriat care cãlãtorea cu trenul ar fi trebuit sã ajungã pentru o perioadã de douã zile (în cazul localitãtilor apropiate de granita de est a tãrii) si zece zile, dacã localitatea de expeditie era la o distantã mai mare. Dacã vremurile ar fi fost normale, aceste calcule ar fi fost realiste dar, dupã terminarea rãzboiului în Europa, toate rutele feroviare românesti deveniserã extrem de aglomerate. Zeci de mii de militari (atât sovietici cât si români) se întorceau la vatrã, împreunã cu enorme cantitãti de tehnicã militarã prin urmare, pentru toate aceste necesitãti însumate fiind nevoie de mii de trenuri care circulau non-stop cu maximum de prioritate în detrimentul transporturilor de „repatriati”. Datoritã acestor situatii, multe din „loturile” de „cetãteni sovietici” erau nevoite sã astepte zile întregi prin gãri uitate de lume. Cazul raportat de postul de jandarmi Scânteia-Vaslui, este simptomatic pentru acele vremuri tragice. Pe data de 18 august 1945, seful acestui post trimitea un raport scris forului superior, Legiunea de Jandarmi Vaslui, în care se spunea: „…în gara Rebricea este garat de 6 zile un tren sovietic cu repatriati URSS, în numãr de 1200 care, din cauza lipsei de hranã, au devastat culturile de rãsãritã, porumb si fasole ale locuitorilor comunei Scânteia. Vã rugãm sã luati mãsuri”. Tot în aceastã perioadã jandarmii vasluieni semnalau prefecturii aparitia speculantilor de ruble (în covârsitoare majoritate evrei!), care fãceau „afaceri” cu repatriatii sau soldatii rusi, cumpãrând cu aceastã monedã efecte militare sau civile si uneori chiar arme.
Cu sigurantã cã un numãr oarecare de cetãteni basarabeni sau nord- bucovineni au reusit sã scape de prigoana acelor ani si au rãmas în România, chiar dacã pentru aproape o jumãtate de secol n-au avut parte de „une vie en rose”, trãgând la jugul comunist împreunã cu autohtonii. În anul 1949, pe data de 12 mai, MAI trimitea Comitetului Provizoriu al Judetului Vaslui (organism politic premergãtor Sfatului Popular Raional) o telegramã „strict secretã”, în care erau inserate urmãtoarele „indicãtii” si precizãri: „…vi se face cunoscut cã pânã la noi dispozitiuni, nu se va oficia nici o cãsãtorie(s.n.) între cetãteni si cetãtene române(sic!)si cetãteni si cetãtene sovietice care se încadreazã în dispozitiunile de repatriere(s.n.)Stop. Prezentul Ordin este strict confidential si va fi transmis verbal(s.n.) primãriilor din judet”. Ce s-a întâmplat cu „repatriatii sovietici”, nu este prea greu de ghicit dar, în mod concret s-ar putea ocupa de soarta lor adevãratii istorici din Republica Moldova, cîti vor mai fi rãmas.
Notã: autorul acestui material documentar s-a folosit de dosarele fondului: „Prefectura Vaslui”, aflate la Directia Judeteanã a Arhivelor Statului Vaslui.

 

  • Basarabia noastră cea de totdeauna
Repatrierea în URSS a cetățenilor originari din Basarabia și Bucovina de nord refugiati pe teritoriul judetului Vaslui Reviewed by on . DEPORTAREA Conventia de Armistitiu încheiatã la Moscova si semnatã de delegatiile României si URSS la 12 septembrie 1944, a dus în mod arbitrar si la masive mut DEPORTAREA Conventia de Armistitiu încheiatã la Moscova si semnatã de delegatiile României si URSS la 12 septembrie 1944, a dus în mod arbitrar si la masive mut Rating:
scroll to top