Home » Arhiva AXA anul I » Axa 11 » Proiect de strategie pentru promovarea identității naționale în contextul intern și internațional contemporan

Proiect de strategie pentru promovarea identității naționale în contextul intern și internațional contemporan

ROMÂNIA, ca ŢARĂ şi NAŢIUNE, se află în momentul actual în faţa unor false imagini etnice extrem de periculoase, realizate de liderii şi ideologii minorităţii maghiare din România, cu concursul financiar, logistic şi organizatoric al unor organisme şi forţe interne şi internaţionale complex organizate. Această “lucrare” bine regizată de liderii maghiari din ţară şi de afară se desfăşoară într-un context internaţional favorabil, dat în primul rând de inevitabilul proces de globalizare la care “nici un stat nu este imun” (George Schopflin), globalizare care tinde să erodeze forţa tradiţională a statului de a reglementa societatea şi de a asigura securitatea, coeziunea şi ordinea socială. Se desfăşoară în contextul procesului european de integrare la ale cărui cerinţe se străduieşte să răspundă şi România, integrare de la care maghiarii aşteaptă oarece avantaje faţă de noi, ei aflându-se într-o fază mai avansată de dezvoltare. Se desfăşoară în condiţiile unor febrile procese de regionalizare în care este antrenată şi ţara noastră şi de etnicizare a problemelor sociale cu efecte negative asupra climatului interetnic general.

Toate aceste macroprocese conferă noi dimensiuni efortului, luptei pentru păstrarea identităţii naţionale, a statului naţional la rădăcina cărora fiecare din procesele amintite sapă cu spor. Iar dacă la aceste procese mondiale şi continentale adăugăm climatul politic intern instabil, lupta acerbă pentru putere a diferitelor partide şi formaţiuni politice, civice etc, ca şi firavul simţământ naţional de care acestea sunt animate, avem în faţă întreaga panoramă a încercărilor şi provocărilor cărora trebuie să le răspundem pentru a afirma şi dezvolta identitatea naţională.
În cele ce urmează ne vom ocupa în mod deosebit de aşa-zisele “pericole etnice” inventate de maghiari pe seama României şi cu privire la România care crează o imagine complet falsă în lume. Despre ce este vorba în fapt?

În zilele de 6-7 iulie 2000, am participat la Conferinţa organizată de USAID – Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională, Ambasada Americană la Bucureşti şi World Learning cu tema: “Modelul românesc de relaţii interetnice. Ultimii zece ani, viitorii zece ani”. Din partea română coparticipanţi au fost Centrul de Cercetare a Relaţiilor Interetnice – Cluj CCRIT şi Centrul pentru Diversitate Etnoculturală – Cluj.
Desfăşurarea timp de două zile a Conferinţei ne făcea să înţelegem că organizatorii din partea României erau toţi suporteri ai politicii şi strategiei maghiare de relaţii interetnice dintre români şi maghiari, că în calitate de moderatori şi autori ai materialelor din imensul dosar al Conferinţei – Gabriel Andreescu, Dan Oprescu, Mircea Toma – se erijau în reprezentanţii societăţii civile româneşti, ai intelectualităţii “moderate, decente şi educate” pătrunsă de înalte sentimente umanitare în practica relaţiilor interetnice.
Tematica Conferinţei: “Cine va oferi modelul (în Balcani)? Miloşevici sau o naţiune ca România? “, pornise de la aprecierile făcute de Preşedintele SUA, Bill Clinton, într-una din vizitele sale în regiunea nordică a Statelor Unite, în care a afirmat că România este o naţiune care construieşte democraţia prin respectarea drepturilor minorităţilor sale şi că ea a devenit un model pentru rezolvarea conflictelor interetnice. Titlul şi afirmaţiile preşedintelui, în fapt, sunt confirmate şi de studiile noastre care reflectă realitatea interetnică din ţara noastră.
Dar studiul lui Gabriel Andreescu de circa 30 de pagini din volumul Conferinţei, pe lângă interpretările false ale istoriei noastre naţionale, poziţia partizană promaghiară în numele aplanării unor posibile conflicte etnice ce urmau să se desfăşoare între români şi maghiari, nu este altceva decât o pledoarie care vrea să contrazică afirmaţiile preşedintelui Clinton şi să dea dreptate poziţiei maghiare, reprezentate de Marko Bela şi UDMR, care ripostează vehement la orice evaluare pozitivă a politicii privind minorităţile în România.
Deşi titlul Conferinţei ne făcea să credem că avem de-a face cu o analiză obiectivă, onestă a raporturilor interetnice dintre români şi celelalte minorităţi naţionale, studiul lui G. Andreescu, “Reconcilierea româno-maghiară”. ca reprezentant al APADOR-CH, al GDS, al Alianţei Civice, al societăţii civile româneşti etc, ornat cu falsuri şi amputări despre istoria statului român şi a Transilvaniei, cu evaluări eronate ale fenomenului naţional de apărare a identităţii româneşti, avea să ne aducă cu picioarele pe pământ şi să ne arate că, după opinia lui, alegerile libere din 1992 n-au dus automat la instaurarea democraţiei, pe care, în fapt, România a obţinut-o numai după 1996, cu intrarea UDMR-ului la guvernare; că oraşul Cluj a devenit centrul provocărilor anti-maghiare datorită Vetrei Româneşti şi PUNR-ului, în special a lui Gheorge Funar; că Raportul Harghita-Covasna incrimina populaţia majoritar maghiară din cele două judeţe, afirmând că i-a ameninţat şi alungat pe românii din zonă; că acuzaţiile din Raportul Har-Cov “ridicole, dar eficiente”, seamănă cu schema din Kosovo (ca şi când ar fi fost întâi Kosovo şi apoi atrocităţile din Har-Cov şi românii ar fi preluat metodele sârbilor).
Atmosfera de teroare şi bestialitate creată de maghiari în decembrie 1989 – iunie 1990, pentru G. Andreescu este “nimic” şi “dintr-o dată din nimic, spune el, a izbucnit o atmosferă incendiară”, în care armata a IV-a Transilvania intră în alertă. În această atmosferă incendiară, cum o descrie el, apare salvarea de la Alianţa Civică din Covasna care a prevenit “baia de sânge” care ar fi avut repercursiuni ireversibile asupra românilor şi maghiarilor.
Întreg studiul lui Andreescu poate fi considerat o odă, un omagiu adus organizaţiilor promaghiare şi publicaţiilor lor care “au salvat” România de la focul ce putea să se aprindă, la comanda lor, de fapt, împotriva românilor. Acei români “buni, blânzi, toleranţi, generoşi, buni la muncă şi la joc”, cum îi caracteriza o maghiară din Banat.
Andreescu nu aminteşte şi nu comentează nici măcar într-o frază atrocităţile şi bestialităţile comise de maghiari împotriva românilor în 1989-1990, în schimb, construieşte false pericole din apariţia Vetrei Româneşti, a PUNR-ului, din crearea SRI, care trebuiau să apere identitatea românilor şi securitatea statului român.
Dovadă că este trup şi suflet de partea maghiarilor este “Studiul asupra modului în care UDMR consideră drepturile minorităţilor naţionale”, publicat de Centrul pentru Drepturile Omului fondat sub egida APADOR-CH, al cărui principal autor este. După afirmaţiile lui, Studiul a fost cerut de ambasade şi instituţii, a fost utilizat de UDMR în luarea deciziilor şi în cele din urmă – şi aici este falsul inacceptabil – “a constituit un element la fel de important pentru menţinerea legăturii cu românii, ca şi activitatea democratică a românilor”.
Deci, el şi cu cei ca el, jucători cu simbrie pe teren maghiar, consideră că reprezintă pe români şi România. Făcând abstracţie de masa covârşitoare a românilor şi a intelectualilor români care gândesc şi trăiesc complet diferit de el raporturile româno-maghiare.
Pentru loialitatea faţă de maghiari, Studiul lui a fost tradus în maghiară, publicat, elogiat drept “cel mai important text pe problema minorităţilor etnice apărut în România după 1940” şi până la urmă premiat cu premiul Pro-Minority al Statului Ungar!!!
În calitate de reprezentant al societăţii civile româneşti, G. Andreescu a fost în 1995 la Atlanta şi a mediat raporturile româno-maghiare pentru semnarea Tratatului Româno-Ungar. El afirmă că liderii UE au folosit dorinţa de integrare a României, Ungariei şi Slovaciei ca un instrument pentru a le forţa să pună capăt sursei de instabilitate regională. România nesemnând Tratatul de bunăvecinătate cu Ungaria în 1995 a devenit “oaia neagră” a Europei, spune Andreescu, şi a acuzat Ungaria pentru includerea Recomandării 1201 în Tratat.
Adoptarea în vara anului 1995 a Legii Educaţiei nr. 84, care nu satisfăcea interesele minorităţii maghiare privind limba maternă, Andreescu o apreciază “catastrofă”, iar introducerea ca disciplină a Istoriei Românilor drept ”jignire” la adresa minorităţilor.
Din studiul lui Andreescu aflăm şi stilul prin care acţionează şi presează lobby-ul maghiar asupra organismelor Europei pentru ca România şi parlamentul ei să cedeze pretenţiilor maghiare. Legea 84 a Educaţiei, prin prevederile ei, era o provocare de anvergură pentru maghiari – spune Andreescu – de aceea, maghiarii au reacţionat cu o solidaritate ameninţătoare. Lobby-ul maghiar a obţinut de îndată o rezoluţie a Parlamentului European prin care se condamna adoptarea acestei legi. Emisă la 13 iulie 1995, rezoluţia susţinea că “Parlamentul European … cheamă Senatul şi Camera Deputaţilor României să adopte o lege care să anuleze legea discriminatorie, abia adoptată”. Două săptămâni mai târziu, UDMR a reuşit să strângă 500.000 de mii de semnături pentru elaborarea unei noi legi referitoare la educaţia în limba maternă. |n semn de protest, studenţii maghiari au plecat către Consiliul Europei pe bicicletă. Începerea anului şcolar se apropia şi anunţa conflicte majore. Prevederile acestei legi nu au fost niciodată aplicate.
Pentru că vorbim de pericole etnice false elaborate de liderii maghiari şi teoreticienii lor, să mai amintim unul. După analiza unor indicatori relativ asemănători între România şi Iugoslavia, el conchide despre false similarităţi dintre situaţia maghiarilor din România cu situaţia albanezilor din Kosovo, ca derivând din regimurile asemănătoare ale lui Iliescu şi Milosevici, similarităţi care puteau duce la un “Kosovo românesc”.
În Iugoslavia sunt 1,8 milioane albanezi, în România sunt 1,8 milioane de maghiari. Comunitatea albanezilor a primit sprijinul Albaniei şi posibil al ţărilor arabe, maghiarii din România sunt sprijiniţi de Ungaria şi au în mod indiscutabil au simpatia internaţională. Membrii ambelor comunităţi – albaneze în Iugoslavia şi maghiare din România – manifestă o puternică solidaritate internă. Amândouă au putut să-şi păstreze o singură organizaţie care să-i reprezinte. Amândouă au proiecte care se bazează pe o determinare internă autonomă. La Belgrad, în momentul căderii comunismului, Miloşevici, membru al nomenclaturii, a jucat cartea naţionalismului, la Bucureşti Consiliul FSN a lansat o amplă campanie xenofobă şi naţionalistă, utilizând întreaga presă şi administraţie. Forţele care constituiau armata ocultă a lui Iliescu erau interesate în salvarea membrilor fostei securităţi şi nu s-au dat la o parte de la declanşarea confruntărilor sângeroase de la Tg. Mureş.
Forţele paramilitare ale lui Miloşevici, Iliescu le-a înlocuit cu minerii. Politicile antiminoritare similare cu cele adoptate în Iugoslavia îl duc pe Andreescu la concluzia că regimul Iliescu era gata să continue conflictul cu maghiarii până la cele mai sângeroase confruntări, ceea ce e complet fals.
Dacă nu a avut loc un conflict interetnic în România după modelul Iugoslaviei, aceasta se datorează – arată G. Andreescu – participării la viaţa politică a maghiarilor din România, dispersiei lor în Transilvania, lipsei tradiţiei în utilizarea armelor la maghiari.
Un “Kosovo românesc”, construit abil de teoreticienii şi liderii maghiari nu a avut loc şi nu putea avea loc în România în situaţia în care românii nici nu îl gândeau, darmite să-l pregătească. El era însă proiectat în minţile înfierbântate ale liderilor maghiari şi susţinătorilor lor dinăuntru şi dinafară. De altfel, încă din 1995, din timpul războiului din Bosnia şi Herzegovina, ungurii din afară şi “suporterii” lor ştiinţifici proiectau o posibilă “Bosnie” şi în România, aşa cum în 1999 au proiectat un posibil “Kosovo românesc”. Şi ceea ce este mai grav pentru noi este că maghiarii îşi asociază la scopurile lor belicoase, separatiste şi izolaţioniste nu numai importante organisme internaţionale ca: Parlamentul Europei, USAID, Consiliul Europei, personalităţi politice internaţionale cu forţă de decizie ca Max van der Stoel, dar şi instituţii ştiinţifice care, necunoscând situaţia reală, concretă din România, se înscriu în “ceardaşul” lor nefast, discreditându-se şi umbrind misiunea nobilă a ştiinţei de a căuta şi afirma numai adevărul.
Un exemplu din experienţa mea de cercetător este elocvent. ASN – Asociaţia pentru Studiul Naţionalităţilor – din Europa de Est şi fosta URSS, publicaţie al Departamentului de Istorie al City College din NY trimitea prin anii 1993-1995 Institutului de Sociologie al Academiei Române publicaţia Analiza Evenimentelor Curente Interetnice din Estul Europei şi Fosta URSS. În numărul 5, ianuarie 1995, se analiza situaţia din Bosnia, sindromul sârb şi perspectivele de pace ale misiunii lui Jimmy Carter etc. La sfârşitul articolului despre sindromul sârb găsesc şi aprecieri cu privire la România în care, alături de Slovacia, “începeau să se răspândească germenii freneziei naţionaliste”. În continuare, se spunea “în România, soluţia sârbă pentru cei 2 milioane de maghiari îşi găseşte campioni verbali în rândurile oficialilor precum Gheorghe Funar, primarul din Cluj. Dacă agresiunea are succes în Bosnia, modelul va fi repetat în Kosovo, Voivodina, Slovacia şi România. Odată ce câinii războiului sunt lăsaţi liberi în regiunea Carpato-Danubiană a Europei centrale, poate să urmeze o conflagraţie generală. Această situaţie poate fi evitată prin înfrânarea ei acum.Să facă acest lucru este în interesul SUA, NATO, UE, UN şi CSCE. De asemenea, este responsabilitatea lor”. Semna Andrew Ludanyi, Ohio Northern University.
În numărul trei din noiembrie 1995 al aceleaşi publicaţii, România era din nou citată în rând cu ţările vecine Bosniei, precum Macedonia şi Bulgaria. Întrebarea pe care şi-o punea autorul, ce era şi editorul publicaţiei, Henry R. Huttenbach, era dacă formula de divizare în trei etno-cantoane folosită în Bosnia ar avea succes aplicată în România şi în alte ţări vecine în situaţia unor acţiuni de etno-diviziune, etno-expulzare sau etno-anihilare? Ce minorităţi etnice se simt mai sigure după pacea din Bosnia? Pot ţiganii din Europa să doarmă mai bine? Dar ungurii din Slovacia, Voivodina şi România?
Iată cum România, fără să-şi schimbe politica faţă de minorităţi revine şi revine inclusiv în lucrări cu caracter ştiinţific, datorită ungurilor care prin reprezentanţii lor din America ne prezintă ca pe un posibil pericol pentru ei, ca o zonă cu ridicat potenţial conflictual.
Ajungând la Conferinţă şi auzindu-l pe Andrew Ludanyi, dintr-o dată mi s-a făcut lumină şi am căutat cu interes articolele ASN. Atunci am descoperit că “sindromul sârb” pentru vecini era creaţia lui Andrew Ludanyi, cel care la Conferinţă susţinea ideea de comunitate naţională minoritară rezultat al dezintegrării vechilor imperii: otoman, austro-ungar şi rus la care i–ar place să se întoarcă lumea.
Ascultând expunerile vorbitorilor, citind lucrările lor din volum, mi-am dat seama de cât de distorsionat sunt percepute realitatea şi climatul interetnic din ţara noastră, cum întreaga lume ne priveşte prin ochelarii falşi şi fumurii ai ungurilor şi face aprecieri de valoare fără măcar să facă efortul şi să mai afle şi altceva decât ce li se serveşte de către aceştia şi acoliţii lor români din ţară.
În faţa acestor false imagini etnice, a acestor “construcţii etnice” realizate cu atâta migală diplomatică, ştiinţifică, românii trebuie să adopte o strategie ofensivă, activă de respingere a tot ce este denaturat, de demonstrare a adevărului despre politica lor faţă de minorităţi.
Deşi în România sunt doar 10% minorităţi naţionale, ele au dobândit atâtea drepturi şi libertăţi încât unui străin din afară îi dăm imaginea unui stat multi-naţional, omiţându-se că în această ţară sunt 90% români şi că art. 1 din Constituţie, potrivit căruia România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, este expresia sintetică pentru istoria şi situaţia noastră demografică actuală.
Stratagema maghiarilor de a prezenta lumii o Românie conflictuală, tensionată etnic, conflicte şi tensiuni pe care ei le inventează şi le întreţin sistematic cu ajutor străin, ca apoi să le atribuie românilor s-a verificat fără îndoială în ultimii 10 ani. Când în această derutantă perioadă de tranziţie în România factorul economic, sărăcia, şomajul, inflaţia, insecuritatea vieţii domină viaţa cetăţenilor, protagoniştii învrăjbirii interetnice vorbesc despre o aşa-zisă “oprire a escaladării destructive” în relaţiile dintre etnii. Dovada falsităţii concluziilor lui G. Andreescu cu privire la “evitarea escaladării conflictelor etnice” o aduce însuşi profesorul din Ungaria de la Institutul de Sociologie al Universităţii Eotvos Lorand din Budapesta, György Csepeli-Antal în studiul “Reprezentări ale coexistenţei etnice în Transilvania”, care la întrebarea “Care sunt sursele de îngrijorare?” subiecţii români şi maghiari, deopotrivă, s-au arătat cei mai preocupaţi de crizele economice, de adâncirea inegalităţilor şi a sărăciei, de creşterea criminalităţii şi instabilitatea politică decât de conflictele etnice. Aceste probleme, spune György Csepeli, nu au coincis întotdeauna cu obiectivele organizaţiilor politice care au pretins că le reprezintă.
Foarte semnificativ este următorul fapt, rezultat din cercetarea lui Gyorgy Csepeli: subiecţii maghiari au fost întrebaţi dacă ei consideră că propriile lor obiective şi cele stabilite de UDMR se suprapun sau sunt diferite. Rezultatele au tras un semnal foarte puternic: subiecţii maghiari consideră că obiectivele stabilite de politicieni sunt aproape în total contrast cu problemele lor. Pentru ei, cele mai importante probleme sunt rata mare a inflaţiei, spectrul şomajului şi standarde tot mai scăzute de viaţă, în timp ce ei cred că politicienii care îi reprezintă consideră că cele mai importante probleme sunt educaţia în limba maternă, autonomia teritorială şi culturală şi scăderea tensiunilor etnice dintre maghiari şi români.
Apreciem studiul lui György Csepeli ca pe un studiu obiectiv pentru faptul că o seamă de concluzii rezultate din cercetarea realizată de el în Transilvania sunt comune cu ale noastre, relevate în volumul “SOS românii din Covasna şi Harghita” sau în “Drama maghiarizării românilor din Covasna şi Harghita”.
Iată câteva similarităţi. Maghiarii, în procesul de autoidentificare, nu au dovedit tendinţe de autocritică. Cel mai des au criticat celălalt grup, acuzându-l de atitudine antieuropeană, poziţie schimbătoare şi zgârcenie. Românii au atribuit aceste caracteristici maghiarilor cu o frecvenţă mai mică, ceea ce ar putea însemna că românii sunt mai puţin critici faţă de maghiari. Cu toate acestea, românii consideră că maghiarii sunt agresivi şi vanitoşi, dar aceste caracteristici sunt mai rar atribuite de maghiari românilor.
Comparând hetero-stereotipurile subiecţilor maghiari în caracterizarea românilor din Transilvania, se pare că subiecţii români au menţionat hetero-stereotipuri oarecum mai corecte în legătură cu maghiarii din Transilvania. Printre acestea pot fi găsite trăsături pozitive cum ar fi: inteligenţa, serviabilitatea şi competitivitatea. Maghiarii par, totuşi, să fie mai zgârciţi în a acorda însuşiri pozitive; ei tind să le atribuie trăsături negative concetăţenilor lor de alte naţionalităţi.
Comparativ cu românii, maghiarii sunt mai puţin generoşi, având tendinţa de a fi partizani în favoarea propriului grup. În contrast, românii sunt mai critici şi tind să evite conflictele privind stereotipurile din propriul grup sau grupurile din afara Transilvaniei.
În privinţa distanţei sociale percepute, românii îi consideră pe germani un pic mai aproape decât pe maghiari, distanţa faţă de evrei este considerabil mai mare şi sunt foarte distanţi faţă de romi. Maghiarii îi consideră pe români ca pe cei mai apropiaţi, urmaţi de germani, evrei şi foarte departe de romi.
Problema limbii în care sunt făcute inscripţiile este o sursă de conflict, spune Csepeli. Românii sprijină ideea de a avea inscripţii numai în limba română, în timp ce maghiarii susţin utilizarea inscripţiilor bilingve, una lângă alta. 79% dintre subiecţii români cred că inscripţiile publice din întreaga Transilvanie trebuie să fie făcute numai în limba română. Marea majoritate nu agreează ideea inscripţiilor în limba maghiară în locurile unde proporţia maghiarilor este de 95-100%. Problema proporţiilor de la care să se admită inscripţii bilingve a divizat subiecţii români. 79% dintre ei cred că nu există loc unde inscripţiile maghiare ar putea fi necesare, 7% cred că inscripţiile maghiare pot fi utilizate acolo unde cel puţin jumătate din populaţie este maghiară, iar 14% consideră că inscripţiile bilingve ar trebui permise acolo unde cel puţin 10% din populaţie este maghiară. La maghiari: 9% consideră că inscripţiile maghiare ar trebui să fie admise în toate aşezările Transilvaniei, 1/3 că inscripţiile maghiare ar trebui utilizate oriunde trăiesc maghiarii … Deci, inscripţiile bilingve sunt sursă simbolică de conflicte.
Concluzia lui Csepeli, cu mult mai moderată decât a lui Gabriel Andreescu, devine demnă de luat în seamă mai ales prin consecinţele ei neafirmate.
Pe baza datelor prezentate, se poate presupune că între membrii celor două comunităţi coexistă elemente potenţiale de armonie şi conflict. Statutul local de majoritate sau minoritate a oferit diferenţe izbitoare în ceea ce priveşte înclinaţia către armonie sau conflict. Pentru români, situaţia de majoritate la nivel naţional şi minoritate locală a dus la o înclinaţie mai scăzută către conflict decât în cazul în care se află în majoritate la amândouă nivelurile. În cazul populaţiei maghiare, statutul de majoritate locală şi minoritate la nivel naţional a condus la o tendinţă crescută către conflict. Procentajul echilibrat al populaţiei duce la reducerea reciprocă a tendinţelor conflictuale.
În consecinţă, l-am completa noi onest pe Csepeli, urmărindu-i demonstraţia, promovaţi echilibrul etnic între români şi maghiari şi nu enclavarea, segregarea şi epurarea etnică de români. Viaţa în comun, echilibrul etno-democrafic este cheia reducerii conflictelor interetnice.
Modelul conflictual, dacă există şi cât există, este întreţinut în cea mai mare parte de politicienii maghiari care cultivă conflictele, le comemorează şi îşi fac din ele o vocaţie. Exacerbarea lor la nivel internaţional, în organismele europene sau internaţionale, este un mijloc de denigrare a României, recunoscut încă din perioada interbelică, este o tehnică criticată de Nicolae Titulescu din 1939, când a explicat adevăratul conţinut al Statutului minorităţilor contelui Bethlen.
Sarcina noastră este să le dezvăluim mecanismul de a stârni conflicte, să le prevenim sau să le combatem printr-un abil management.
O ultimă idee pe care aş vrea să o menţionez este descifrarea unui lucru izbitor, care sare în ochi fiecărui vizitator străin de zona Covasna şi Harghita, şi anume acela că întreg spaţiul public, străzile, instituţiile, magazinele, parcul, atmosfera fizică şi simbolică a localităţilor şi mai ales a oraşelor covăsnene şi harghitene încep să ia înfăţişarea unor aşezări exclusiv maghiare, de parcă te-ai afla în Ungaria şi nu în România. Am afirmat acest lucru de două ori în volumul “Drama maghiarizării românilor dn Covasna şi Harghita”, subliniind că are loc de la an la an nu numai o deznaţionalizare a oamenilor, dar şi a spaţiului social, a spiritului şi climatului românesc pe care trebuie să-l menţinem cu orice preţ. Administratorii maghiari se străduie din răsputeri, pe de-o parte, să-l substituie cu însemne şi simboluri maghiare, iar pe de alta, simbolurile româneşti le lasă de izbelişte, cum se întâmplă cu statuia lui Mihai Viteazul din Sfântu Gheorghe şi cu altele.
Cum s-a ajuns la această quasimaghiarizare a spaţiului public, am aflat tot din volumul Conferinţei USAID din 6-7 iulie 2000. Maghiarii au înfiinţat din 1990, în Miercurea Ciuc, un institut de cercetare numit Centrul de cercetare antropologică şi regională care lucrează la diferite proiecte cuprinzătoare. Unul din actualele proiecte şi se pare cel mai important este: “Crearea identităţi etnice în spaţiul public. Simbolistica pământului cucerit şi a utilizării spaţiului în secuime după 1989”.
Deci, nu la întâmplare are loc deculturarea spaţiului public românesc de simbolurile sale istorice tradiţionale din această zonă şi umplerea lor cu inscripţii, afişe, monumente, o întreagă lume de simboluri maghiare, ci printr-un proces bine dirijat ştiinţific şi bine pus în aplicare prin intermediul puterii administrative şi politice locale.
Conştienţi, de acum, de acest demers simultan ştiinţific, politic şi administrativ este bine să ne instalăm pe poziţia de apărători ai culturii, istoriei şi simbolisticii române şi să urmărim în spaţiul fizic şi social temele de cercetare ale căror consecinţe, la fel de sensibile în viaţa social-culturală, să le contracarăm înainte de a fi prea târziu: Statutul Bisericii Catolice în Europa Răsăriteană şi Mijlocie, Strategia de dezvoltare microregională pentru microregiunea bazinului Ciuc şi Procesul de schimbare a identităţii naţionale în Slovacia şi în Secuime, toate proiecte cu participare internaţională.
Atacurile sistematice îndreptate împotriva Bisericii Ortodoxe şi Episcopiei Ortodoxe de Covasna şi Harghita, iniţiativele Consiliului Miercurea Ciuc şi ale judeţului Harghita de creare a unor oficii şi reţele de integrare europeană prin dezvoltarea microregiunii Ciuc sau intenţia de schimbare a identităţii naţionale a tuturor locuitorilor din cele două judeţe şi de transformare a lor în “secui români” nu sunt altceva decât efecte al acestor cercetări aflate în proces de derulare în viaţa socială, faţă de care politicienii şi guvernanţii români trebuie să manifeste o atitudine hotărâtă.
Cunoaşterea lor constituie o şansă pentru elaborarea unei strategii complexe, fundamentate ştiinţific, în vederea înscrierii membrilor societăţii noastre în procesele lumii contemporane cu identitatea şi demnitatea de români la a căror promovare şi dezvoltare suntem chemaţi cu toţii, nu împotriva maghiarilor, ci alături de ei şi împreună cu ei pentru mai binele tuturor.
Institutul de Sociologie al Academiei Române (în „Buletinul Ligii cultural-creştine Andrei Şaguna 1998-2001”, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2002, p. 76-81)

Proiect de strategie pentru promovarea identității naționale în contextul intern și internațional contemporan Reviewed by on . ROMÂNIA, ca ŢARĂ şi NAŢIUNE, se află în momentul actual în faţa unor false imagini etnice extrem de periculoase, realizate de liderii şi ideologii minorităţii m ROMÂNIA, ca ŢARĂ şi NAŢIUNE, se află în momentul actual în faţa unor false imagini etnice extrem de periculoase, realizate de liderii şi ideologii minorităţii m Rating:
scroll to top