web analytics
Home » Arhiva AXA anul II » Axa 22 » …Cu ce judecată veți judeca… (cu aceea veți fi judecați)

…Cu ce judecată veți judeca… (cu aceea veți fi judecați)

În ianuarie 2005, ziarul Cotidianul a publicat extrase din “dosarul de Securitate” aflat la CNSAS, al Înalt Preasfinţiei Sale Teodosie, arhiepiscopul Tomisului. Intrigat de această situaţie, datorită faptului că nu a colaborat niciodată, în nici un fel, cu Securitatea, că nu ştia să aibă vreun nume conspirativ şi nici vreun dosar de Securitate, Înalt Preasfinţitul face cerere către CNSAS pentru ca să-şi vadă aşa‑zisul dosar, respectiv copia acestuia. CNSAS-ul eliberează, conform legii, o copie, dar aceasta n-a ajuns niciodată la Înalt Preasfinţitul Teodosie, ci a rămas în mâinile consilierilor lui, analişti sau jurişti, care au studiat-o şi i-au comunicat rezultatul. Ce-a urmat, ţine de poveste, dar şi de miracol.

În 1987, asistentul universitar la Institutul de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, Macedon Petrescu (numele laic al ÎPS Teodosie), este chemat la Miliţia Capitalei pentru “clarificarea unor acte”. Dar, ajuns la destinaţie, tânărului asistent civil i se propune colaborarea “organizată şi conspirativă” cu Securitatea, ceea ce acesta refuză cu îndârjire şi hotărâre, după mai multe ore de parlamentări deloc blânde sau curtenitoare. Într-un târziu, securistul Maior V.Crăiniceanu (după numele care apare în acte, dar care nu e cert că este cel adevărat), pare să accepte hotărârea celui în cauză, dar, dat fiind că în timpul întrevederii îi dezvăluise numele unor colegi de facultate care acceptaseră colaborarea “organizată” şi plătită, i‑a cerut să semneze un act prin care să se angajeze că nu va divulga nimic din conţinutul discuţiei avute atunci. Naiv sau nu, tânărul asistent acceptă, deoarece nu i se părea nimic suspect sau ilogic în a promite să păstreze secretul despre ceea ce aflase. Oricum nu avea de gând să divulge nimic pentru simplul motiv că nu crezuse o iotă din ceea ce i se spusese despre colegii lui şi nu intenţiona să-i calomnieze. Nu şi-a dat seama de importanţa, gravitatea sau primejdia de a numi acel act “Angajament”, mai curând decât “Declaraţie”, “Proces Verbal”, “Notă de discuţii”, sau oricum altcumva (“Ei vor prinde în cursă sufletul dreptului şi sânge nevinovat vor osândi!”- Ps. 93,21). De-abia acum, în zilele noastre, orice poartă numele “Angajament” a devenit ceva incriminant. Scrierea acelui act s-a dovedit a fi mult mai complicată decât părea. A durat foarte mult, deoarece securistul, în mod suspect, încerca să-l facă să treacă nişte termeni pe care cel în cauză nu‑i putea accepta şi reciproc. Chiar şi pentru ca să poată înscrie cuvântul interes “major” pentru statul român, au negociat mai mult de o oră.

Acesta este actul care se regăseşte acum în “dosarul de Securitate” al Înalt Preasfinţitului şi până în ianuarie 2005, când au apărut articolele acuzatoare în Cotidianul, el a fost convins că scrisese doar un angajament că nu va deconspira discuţia avută, respectiv subiectele discutate şi “secretele” aflate. Imaginaţi-vă stupoarea, oroarea şi mâhnirea dânsului când s-a văzut tratat în toată presa şi la cele mai multe televiziuni, drept colaborator al Securităţii, care a făcut poliţie politică pentru interese materiale, delator, informator, etc.

Să lămurim un lucru. ÎPS Teodosie nu a scris niciodată un real angajament de colaborare cu Securitatea, nici silit, nici voluntar, nu a dat niciodată nicio informaţie despre nimeni, nici în scris, nici verbal, nu a primit niciodată nimic pentru nici un astfel de serviciu, nu a plecat niciodată în străinătate înainte de 1990, nici în călătorie, nici cu vreo bursă, nu a fost niciodată şantajat, iar a vorbi despre poliţie politică în legătură cu dânsul este de-a dreptul o impietate. Oricine şi toată lumea pot să caute perpetuu în orice arhivă, de dosare sau microfilme, nu vor găsi niciodată nimic incriminator pentru dânsul, pentru simplul motiv că nu au ce găsi: “N-am acceptat niciodată să colaborez cu Securitatea, nu am scris niciodată nimic despre nimeni, acestea le voi spune şi la Judecata de Apoi, aşa să-mi ajute Dumnezeu!”- spune Înalt Preasfinţitul. Singurul act semnat de dânsul care apare este acela “de a nu divulga” ceea ce s-a discutat. Repet, niciodată nu s-a angajat să colaboreze sau să informeze Securitatea.

Dosarul conţinea numai trei acte: raportul dinaintea încercării de recrutare, angajamentul despre care am vorbit şi raportul imediat ulterior întrevederii. Cu stupoare am citit raportul de o pagină în care se spunea că recrutarea decursese foarte bine şi “candidatul” acceptase colaborarea şi postura de “informator”. Am văzut atunci că ţi se putea înscena orice. Totuşi, deşi nu aveam nici o experienţă sau cunoştinţe în ceea ce privea colaborarea cu Securitatea, nimic nu părea verosimil, chiar pentru noi, care cunoşteam adevărul de la Înalt Preasfinţia Sa şi ştiam cât este de dedicat celor sfinte şi cum comportarea sa nu se dezice niciodată de cea mai creştinească şi mai morală atitudine.

Angajamentul nu avea decât şapte rânduri, dintre care trei erau “subsemnatul… fiul lui… născut la…”. Nu scria nici măcar domiciliul şi nici numărul de buletin! Păi un angajament de colaborare cu Securitatea se scria chiar aşa, în dorul lelii? Nu trebuiau să apară la dosar măcar o autobiografie ceva mai completă, ca de exemplu ceva despre efectuarea stagiului militar, a locurilor de muncă, a faptului că dădea meditaţii, a faptului că părinţii săi îşi schimbaseră numele când el era deja născut, etc?

Angajamentul în sine are doar patru rânduri şi nu presupune nimic concret, nimic altceva decât “păstrarea secretului”: “mă angajez” – să ce?- “să nu divulg faţă de nimeni” – nu “să colaborez”, ci “să nu divulg”. Urmează virgulă între subiect şi predicat şi o exprimare siluită, semn că cei doi negociaseră destul textul ce avea să urmeze, exact după cum povesteşte arhiepiscopul, pe atunci mirean, asistent universitar la Teologie: “Faptul că am fost de acord cu organele de Securitate, privind colaborarea cu acestea în problemele de interes major ale statului nostru”, scrie acolo. Nu “colaborarea mea”, nu “mă angajez să colaborez”, ci colaborarea oricui, cu alte cuvinte, am fost de acord cu organele de Securitate privind colaborarea oricui cu ele în problemele de interes major ale statului, oricare vor fi fost acelea. Şi povesteşte Înalt Preasfinţitul cât de îndelung a negociat cuvintele “interes major”… Repet, nu se angaja să colaboreze, ci doar să păstreze secretul convorbirii avute, a subiectului ei, şi nu ca el însuşi să devină informator, cu nume conspirativ, eventual plătit, lucruri despre care nu se pomeneşte nimic, nici atunci, şi niciodată. Şi, oare, o colaborare a oricui, cu oricine, în problemele de interes major ale statului, nu era ceva normal, atunci, ca şi acum? Există oare un singur cetăţean român care n-ar accepta să-şi aducă o contribuţie în problemele de interes major ale statului? Sper că nu! Ca dovadă că totul a fost doar ceva pur formal este că, din 1987 până azi, aş spune că a existat o singură problemă de interes major a statului, respectiv revoluţia din 1989, şi nu i s-a cerut nicio colaborare. Securistul avea nevoie de acea hârtie, probabil ca să confecţioneze un dosar fictiv. Am auzit pe mai mulţi analişti ai activităţii Securităţii relatând această practică prin care se rezolva “norma de racolări” a securiştilor.

Era oare normal să apară numele conspirativ doar pe coperta dosarului? Angajamentul era unul uzual? Aşa se luau angajamentele de colaborare cu Securitatea în 1987, fără ca măcar tu să ştii? Oare nu existau formulare tip, dactilografiate? Ce exprimare e aceasta şi la ce te obligă ea: “să nu divulg că am fost de acord”? Aşa arăta un angajament voit, în 1987, nu în anii ’50? Scris pe o filă de matematică, ruptă dintr-un caiet studenţesc?

Cele două acte întocmite de securist erau scrise de mână, al doilea cu o scriere grăbită, semn că după ce scrisese cele trei pagini ale primului act se plictisise şi se grăbea cu cel de-al doilea. Dar îndrăzneam în anii aceia să ne ducem la şefii noştri, la orice instituţie mai importantă am fi lucrat, cu un act scris de mână? Şi semnătura cea mai importantă se dădea în susul paginii, eventual chiar la mijloc, nu într-un locşor puchinos, mic, în josul paginii unde de-abia încăpea. Nici discuţie nu putea fi să te prezinţi în faţa superiorilor tăi cu un astfel de act. Şi ce grabă era să fie totul rezolvat doar în două zile, inclusiv recrutarea, convocarea şi toate semnăturile? Hai să fim serioşi, că doar am trăit vremurile acelea.

Înarmată cu cele trei acte din dosar şi cu toate nelămuririle, am cerut, în 14 februarie 2005, o întrevedere lui Ticu Dumitrescu la sediul AFDPR. Dânsul a examinat “dosarul”, i-am răspuns la toate întrebările, m-a lămurit şi pe mine despre cum se întocmeau documentele la Securitate şi mi-a confirmat că acest dosar nu putea incrimina pe nimeni. A făcut o referire specială despre marele noroc şi marea inspiraţie de a fi inserat cuvintele “interes major” pentru ţară şi a fost de acord că “angajamentul” de fapt nu angaja la nimic. Că Securitatea putea face sau cere orice fără să aibă nevoie de o formalistică legală sau corectă, asta-i altă problemă. Totuşi, în acest caz, nu s-a întâmplat aşa. L-au lăsat în pace pentru totdeauna.

Dumnezeu să-l odihnească pe Ticu Dumitrescu. Eu am dovada că l-am vizitat în ziua menţionată, iar despre această consultare a apărut scris în Evenimentul Zilei de la începutul lunii martie 2005. Ticu Dumitrescu era în viaţă atunci şi ar fi putut infirma spusele mele. Evident că n-a făcut-o.

Dar, imediat la începutul lunii martie 2005, o adevărată nebunie cuprinde mass‑media românească într-un fel de frenezie în a-l scoate pe Înalt Preasfinţitul Teodosie drept inamicul public numărul unu. Cum au acţionat atunci nume sonore din societatea românească m-a făcut să mă gândesc la citatul biblic: “…cu ce judecată vei judeca, cu aceea vei fi judecat, şi cu ce măsură vei măsura, cu aceea vei fi măsurat!”. Pentru că judecata lor presupunea numai răul din partea reprezentantului Bisericii. Conform viziunii lor, au existat mult mai multe acte, cât de multe şi cât de rele posibile, din care fuseseră păstrate cele trei doar pentru şantaj, etc. Maximum l-au atins:

-dl Ladislau Csendes, secretar CNSAS, care a luat o atitudine de prezumţie de vinovăţie, nu de nevinovăţie (citez cu exactitate: “Dosarul este unul foarte subţirel, după părerea noastră este o rămăşiţă a unui dosar mai amplu în care nu ştiu în ce fel a fost dânsul urmărit sau a avut şi alte tipuri de relaţii, noi nu putem pe baza acestui dosar să dăm un verdict final”);

-ziariştii de la Evenimentul Zilei, care au publicat dosarul făcând totul pentru a induce ideea de vinovăţie, prin texte, poze, repetări, manipulări ale textelor şi cuvintelor (“A semnat cu Securitatea!”, iar angajamentul era repetat de patru ori, de două ori pe prima pagină şi de alte două ori în interiorul ziarului, adăugând şi o poză voit caraghioasă, apoi ocolind comentariul care restabilea adevărul şi prezentând diverse păreri care aruncau lumea în ceaţă, totul fiind manipulat ca să dezinformeze);

-istoricul Stejărel Olaru, care îl apostrofa public şi-l scotea mincinos pe Înalt Preasfinţitul Teodosie la un post TV.

Şi de-atunci, de câte ori s-a putut, l-au maculat pe arhiepiscop, aşa cum numai o adevărată faţă bisericească putea să îndure, pe nevinovate, după exemplul biblic. Mai ales în România Liberă.

Aceasta este povestea.

În 2007 am reluat cercetarea “dosarului”, şi acum urmează ceea ce am spus că ţine de miracol. Dovezile despre nevinovăţia arhiepiscopului Tomisului abundau şi au fost tot timpul sub ochii noştri, ai tuturor, şi ai CNSAS-ului, şi ai ziariştilor, dar am fost orbi cu toţii – până într-o zi…

Primul act din dosar, raportul cu propunerea de recrutare, conţine următoarea formulare: “I se va lua angajament scris adecvat situaţiei sale speciale de cleric”. Or, în 1987, asistentul universitar Macedon Petrescu nu era cleric! Nu era nici călugăr, nici diacon sau preot, necum arhiereu, şi securiştii ştiau asta. A devenit călugăr după 1990, în luna decembrie, iar episcop vicar de‑abia în aprilie 1994! De‑abia atunci a fost considerat un personaj interesant cine ştie pentru cine şi pentru că nu aveau nimic incriminator despre dânsul, “băieţii cu ochii albaştri” de la cine ştie care serviciu secret, că acum avem destule, s-au apucat să‑i întocmească un Dosar de Securitate! De altfel, tot raportul anterior încercării de recrutare este scris afişând o siguranţă totală asupra rezultatului recrutării, ca şi cum cel ce scria ştia dinainte ce avea să se întâmple. Mai mult decât atât, nu există nimic din limba de lemn în care ne exprimam cu toţii în documentele sau întâlnirile oficiale. Nici “tovarăşul”, nici “partidul comunist”, nici “tovarăşul Ceauşescu”, nici altceva. Toată caracterizarea era de-a dreptul frumoasă şi era cât se poate de clar că fusese scrisă având în subconştient frumoasa şi impresionanta imagine a proaspătului arhiereu vicar din 1994. Citiţi şi-mi veţi da dreptate.

Şi, oare, cum arăta un angajament “adecvat situaţiei sale speciale de cleric”? Exista oare aşa ceva? Existau oare angajamente speciale adecvate fiecărei categorii sociale? Pentru că cel existent nu este un angajament propriu zis. “Este un angajament atipic!” – mi-a concedat ziarista Andreea Pora, care pe atunci conducea un departament la România liberă. Păi, dacă a fost de acord să-şi ia şi să semneze un angajament atipic, de ce nu şi-ar fi luat unul în toată regula, unul tipic?

Pe prima pagină scrie: “ex no 1”. Unde sunt celelalte exemplare şi care era circuitul lor, după întocmire? În schimb, pe raportul de după prezentarea la Poliţia Capitalei scrie “ex unic”. Un raport era în mai multe exemplare, iar altul era exemplar unic?

Mi s-a spus (de către ziarista Andreea Pora) că ar trebui o expertiză pentru a demonstra că actele contrafăcute sunt ulterioare anului 1990. Ei bine, eu, astăzi, în 2009, pot aduce cu cea mai mare uşurinţă hârtii, pixuri, birotică datând din acea perioadă.

Pe cele trei acte se poate vedea că există trei numerotări diferite, respectiv, 16, 15, 14, 13, apoi, 1,2,4,5, apoi 1,2,3,4. În prima numerotare, din care se vede că ar fi putut exista mai multe acte care au dispărut (1-12, 16, etc), ordinea actelor este cea firească, dar în a doua şi a treia, actul din urmă, raportul de după “recrutare”, apare pus înaintea angajamentului! Ca să nu mai vorbim că în numerotarea a doua existau 5 acte, nu 4. Singurul act care are o certificare irefutabilă este angajamentul, având două ştampile. Nu că acestea n-ar putea fi măsluite, dar ar fi presupus un efort ceva mai mare. Se pare că maiorul Crăiniceanu, racolatorul de atunci trăieşte şi activează ca avocat. Ar fi putut scrie oricând cele două rapoarte. Oare CNSAS-ul s-o fi obosit să-l întrebe ceva? Când îşi va fi schimbat el profesia, plecând de la SRI şi trecând în avocatură? Şi oare chiar nu mai activează în secret la SRI, spionându-şi eventual clienţii?

Există deci şi proba materială că s-a umblat în dosar, scoţând acte sau inversând ordinea lor, poate chiar înlocuind pe cele eventual existente. În mod cert a existat un raport cu o propunere de recrutare. Putea cineva să împiedice pe maiorul Crăiniceanu (nume evident fictiv) să scrie din nou, alte rapoarte, incriminatoare, astfel încât să se alcătuiască un dosar? Pentru că în nici un caz nu s-a avut în vedere binele episcopului vicar de atunci, dosarul nefiindu-i favorabil. De-ar fi fost altfel, era de ajuns să dispară angajamentul, pentru că nimic altceva nu mai exista.

Pe angajament există două ştampile, ceea ce înseamnă că angajamentul nu poate fi schimbat, pe când celelalte două acte, oricând, neexistând niciun însemn care să poată împiedica înlocuirea lor. Sau poate că, tocmai, vor fi existat unele reale, dar au fost înlocuite cu tot cu însemne. Una dintre ştampile oferă “data certificării”: 15 mai 1995 şi numărul de file din dosar: 4, semn că actul numit angajament era ultimul din dosar, iar raportul care descrie reuşita recrutării a fost adăugat ulterior, după ultimul act din dosarul certificat în 1995. Oare de ce este certificat acest dosar, datând din 1987, de‑abia în 1995? Păi, pentru că în primăvara anului 1994 fusese ales, prin vot secret, episcopul vicar Teodosie Snagoveanul!

Cea de-a doua ştampilă se referă la microfilmarea dosarului, dar nu este completată cu data microfilmării. Totuşi, datele acestea apar, dar pe copertă. Dosarul a fost microfilmat de-abia în martie 1996, la nouă ani după presupusa lui întocmire! Oare de ce nu a fost el microfilmat în 1987? Trageţi singuri concluzia: pentru că pe atunci nu fusese întocmit nici un dosar!

De ce nu există nici o ştampilă anterioară anului 1995? Pentru că era un act total lipsit de importanţă al unei încercări de recrutare ratate!

Dacă pe angajament e ştampila cu “4 file”, înţeleg că era ultima filă şi că nu mai urmează o alta, de-aceea fila care, logic, vine după aceasta, cu raportul mincinos şi falsificat de după recrutare, a fost introdusă înaintea angajamentului!

Dacă angajamentul nu era ultima pagină, de ce au fost puse pe el ştampilele de certificare? Păi tocmai, pentru ca celelalte file să poată fi schimbate oricând. Angajamentul de păstrare a secretului era singura constantă şi în jurul lui se putea construi orice.

Oare numele conspirativ al unui informator apare numai pe copertă? Cel în cauză nu semnează nicăieri de luare la cunoştinţă, de confirmare că a fost instruit? Nici o referire la mapa anexă despre existenţa căreia era atât de convins Stejărel Olaru?

Raportul dinaintea recrutării conţine o biografie a candidatului în care nu se face nici o referire asupra stagiului militar, deşi el a fost efectuat între anii 1975-1976. Aceasta pentru că în toate autobiografiile de după 1990, la toate concursurile la care a participat nu s-a mai menţionat serviciul militar. Şi nici pe Internet nu apare menţionat. Nu era important pentru actuala carieră clericală. Dar atunci?

În raportul de după recrutare nu mai apare nici o dată personală a candidatului, respectiv domiciliul, numărul de buletin de identitate, născut la, fiul lui, etc, şi nu se face nici o referire la faptul că a primit nume conspirativ. Evident, se putea scrie orice într-o astfel de relatare. Era ea însă adevărată?

Lucrurile sunt clare. Cineva a primit ordin să incrimineze clerul şi a lucrat la întocmirea unui dosar de Securitate al episcopului vicar, neinteresant înainte de a deveni arhiereu al Bisericii Ortodoxe Române, în 1994.

De ani de zile, toţi cei care publică articole defăimătoare la adresa ierarhilor BOR pretind că au respectivele delaţiuni din interiorul Bisericii, de la alţi membri ai clerului. Ei bine, cel puţin de data asta răul nu avea cum să vină de la Patriarhie ci a fost fabricat în cu totul altă parte. Cum ar spune ÎPS Teodosie: “Răul vine de la Rău!”

Acum, însă, acesta este primul dosar dovedit fals! În afară de toate dovezile mai subtile, rămân:

-se vorbeşte despre “situaţia specială de cleric”, când era doar angajat civil, ras, fără barbă sau mustaţă, îmbrăcat clasic în pantaloni, bluze, tricouri, cămăşi colorate, astfel încât nu putea fi confundat de compartimentul “Culte, Secte” al Securităţii cu un preot. Ce Dumnezeu, tocmai Securitatea, care-ţi ştia toate secretele, te urmărea şi te avea în vizor, direct sau prin intermediul informatorilor, putea să nu ştie mai nimic despre cel vizat? Eroarea aceasta se putea face doar după 1994.

-actele au trei numerotări diferite, într‑un sens şi în sens contrar, dovedind absolut că au fost mutate sau schimbate, au fost mai multe sau mai puţine şi totul s-a concentrat în jurul unui angajament în care semnatarul nu-şi trecea adresa şi numărul de buletin, în care nu spunea: “mă angajez să colaborez cu organele de Securitate, sub nume conspirativ x, banii îmi vor fi înmânaţi sau viraţi la, să informez despre activităţile ce se petrec în jurul meu”, etc.

Să mai consemnăm şi faptul că totul s-a petrecut doar în două zile: 28 şi 29 septembrie 1987. Oare? Referatul cu propunerea de recrutare a fost alcătuit în 28.09.1987, tot atunci a fost aprobat şi semnat de coloneii Gorun (?) şi Grigoriu şi s-a făcut şi convocarea pentru 29.09 (ce repede mergea poşta pe atunci!), a doua zi a avut loc, la Miliţia Capitalei, întrevederea de aproximativ patru ore, a fost întocmit raportul de după recrutare cu data de 29.09.1987, aprobat şi acela în aceeaşi zi de coloneii Gorun şi Grigoriu!?!… Măăăi, să fie, repet, ce grabă o fi fost? Şi cât de repede au fost găsiţi toţi semnatarii! Şi or fi oare semnăturile lor?

Dl Stejărel Olaru înainta ideea că dosarul a fost păstrat pentru ca ÎPS-ul să poată fi şantajat. Nu ştiu, dar avea nevoie Securitatea să şantajeze pe cineva, sau putea desfiinţa, oricând, pe oricine? Şi, în 1987, cel în cauză putea fi şantajat cu faptul că dădea meditaţii, ca atâţia alţii, fără să le declare, nu mai era nevoie de un angajament sau de un dosar. Imposibil să nu fi ştiut Securitatea acest lucru, pentru că era de notorietate şi tânărul asistent nu se ascundea. Dar după 1990 şantajarea sau compromiterea cu meditaţiile nu prea mai aveau obiect…

ÎPS Teodosie nu a ieşit din ţară înainte de 1990. Nici măcar nu a avut paşaport şi nu a cerut să plece. Fusese avertizat că va avea de suferit în urma refuzului său categoric de a colabora.

Există oare vreo formă oarecare în care arhiepiscopul Teodosie să poată spune că nu a semnat de colaborare, că nu a informat, nu a scris, nu a turnat, nu a lucrat, într-un cuvânt, nu a colaborat în nici un fel, niciodată, cu Securitatea, şi să fie crezut? Ce are odios în el un angajament, declaraţie, sau oricum i-o fi spunând, în care se scrie că e de acord să nu divulge faptul că trebuie să se colaboreze în “probleme de interes major pentru statul român”? A dat chiar şi un exemplu: dacă cineva se pregătea să pună o bombă, sau să pună foc, sau o presupusă invazie rusească.

Aş vrea să ştiu: dacă în aceşti ani, ai libertăţii, cineva este pus să semneze un angajament cu oricine ar fi, că va colabora “în probleme de interes major pentru statul român”, nu va semna? Arhiepiscopul şi-a cerut chiar el dosarul de la CNSAS, când a aflat că există unul, a răspuns încă din martie 2005 la toate întrebările care i s-au adresat, oricât de murdare sau ticăloase au fost, nimic n-a rămas ascuns, şi tot ceea ce s-a petrecut atunci nu este decât spre cinstea dânsului. Cu toate acestea, cei ce reprezintă a patra putere în stat şi-o folosesc doar spre a da relatări trunchiate, dubioase, evazive, care pot să te facă să presupui exact contrariul adevărului. Să fi avut dreptate Octavian Paler când a spus că din câini de pază ai democraţiei ei s-au transformat în hiene?

La un moment dat, Adrian Iorgulescu, ministrul culturii şi cultelor de atunci s-a exprimat că dosarele preoţilor conţin lucruri înspăimântătoare: “Se vor găsi lucruri de care orice om cu frica lui Dumnezeu se va înspăimânta să le vadă”. De unde oare ştia dânsul lucrul acesta? Până acum nu s-a găsit nimic grav, în nici un dosar preoţesc. De ce nu s-a sesizat nici o instanţă, inclusiv propriul partid, de faptul că ministrul liberal n-ar fi trebuit să ştie nimic din ceea ce conţin dosarele preoţilor? Care a fost interesul dumnealui în aşa ceva?

Ofiţerul de Securitate descrie în dosar cum îl va convoca “cu un pretext plauzibil”, (citiţi în Pavilionul Canceroşilor al lui Soljeniţân ce‑a-nsemnat pe vremuri o invitaţie pentru ziua x la Securitate!), apoi descrie ce greutăţi a avut pentru că asistentul universitar nu voia să colaboreze. Ziaristul Florian Bichir de la Evenimentul Zilei l-a găsit pe securist în viaţă, cu nume schimbat, membru al Baroului Bucureşti. A dat chiar o declaraţie că aceea a fost o recrutare eşuată, şi totuşi arhiepiscopul continuă să fie spurcat sub toate formele, de către toţi cei care doresc s-o facă. Calomniază, calomniază, tot va mai rămâne ceva!

Un ziarist a dezvăluit la Realitatea TV că securistul de-atunci, avocatul de azi, este identic cu celebrul Felix, din dosarul lui Dan Voiculescu. Şi nici măcar un ziar, nici măcar o televiziune sau vreunul dintre moderatori, nu sare asupra ideii? Interesează doar că cineva se angajează să nu divulge nimic despre colaborarea în “probleme de interes major pentru ţară”, şi atât? Dar acel posibil torţionar, racolator, securist, nu ar avea cu adevărat nimic interesant de spus, de povestit? Pe câţi a mai racolat, cum îi convingea, ce metode folosea, cui raporta, ce privilegii avea, de ce alesese acea meserie odioasă, dacă era conştient de răul pe care îl făcea, de frica pe care o întreţinea ? Şi dacă a făcut ceea ce a făcut, în trecut, oare nu este nociv în postura de avocat? Se doreşte cu tot sufletul depunerea demisiilor preoţilor, dar nu şi ale torţionarilor? Câţi nenorociţi se vor fi ducând la dânsul ca să-i apere, oare sunteţi convinşi că îşi face cu cinste datoria?

Evenimentul Zilei a prezentat în martie 2005 în mod revoltător dosarul arhiepiscopului, insinuând că ar fi vinovat, cu o poză voit oribilă, pentru a accentua răul, dar păstrează sub tăcere numele şi persoana adevăratului vinovat, securistul! Pentru ce? Pentru exclusivitate? Pentru succes? Pentru bani? Oh, şi doar sunt maeştri în arta de a manipula adevărul! Au publicat de patru ori, în acelaşi număr din martie 2005 angajamentul care nu era prin nimic reprobabil, însoţindu-l de titluri, subtitluri şi imagini care toate trimiteau spre ideea de vinovăţie, pentru a învenina şi a face cât mai mult rău, ştiind bine că nu acela era adevărul, şi de-atunci încoace, despre adevăratul securist, nici un cuvânt? Repet, acela nu era un subiect interesant, o exclusivitate?

În realitate, nu ştiu de ce ziariştii, şi din păcate, în special cei tineri, îşi dau mâna, cu orbire, pentru a propaga o imagine defavorabilă a clerului ortodox, şi în special a Patriarhiei, a ierarhilor, a tot ceea ce este mai valoros în ortodoxie. Prezumţia de nevinovăţie există în Drept pentru ca să nu aibă de suferit un nevinovat. Dar în societatea românească actuală se pare că se acreditează nu doar prezumţia de vinovăţie a clerului, ci aceea de vinovăţie perpetuă şi absolută, oricare ar fi adevărul. Dacă nu există dosar, înseamnă că trebuie să se mai caute, sau că a fost distrus. Dacă există, dar nu este prin nimic incriminator, s‑ar putea interpreta sau prezenta astfel încât să devină o dovadă de vinovăţie, doar este posibil ca nu orice vină să fi fost consemnată. Ştiu ei de ce sunt vinovaţi. Dacă nu există declaraţii, delaţiuni, probe de orice fel, înseamnă că ele urmează să apară, n-au fost încă descoperite, etc. Şi orice vor spune preoţii, când vor fi invitaţi să dea explicaţii despre ce şi cum a fost, când vor aduce dovezi, tot nu vor fi crezuţi.

Iată ce declara în martie 2005 Ladislau Csendes, secretar CNSAS, la Televiziunea Română, la telejurnalul de la ora 19, pe programul unu, despre dosarul Înalt Preasfinţitului Teodosie: “Dosarul este unul foarte subţirel, după părerea noastră este o rămăşiţă a unui dosar mai amplu, în care nu ştim în ce fel a fost dânsul urmărit sau a avut şi alte tipuri de relaţii, noi nu putem pe baza acestui dosar să dăm un verdict final”. Cu alte cuvinte, de unde ştim noi că nu eşti, totuşi vinovat? Această declaraţie, nedezminţită de nimeni, descalifică CNSAS-ul de atunci.

Cum îşi permite un membru CNSAS, plătit solid de noi (în comparaţie cu alte categorii sociale), să se exprime astfel? Ce dovezi, sau de ce indicii va fi dispus dânsul, în afară de alte delaţiuni, care nu mă îndoiesc că există, pentru ca să afirme că dosarul ar face parte dintr-unul mult mai amplu şi, probabil, mai infamant? CNSAS-ul poate căuta în toate acele câteva milioane de doasare, precum şi în toate microfilmele de care vorbea Virgil Măgureanu: nu vor găsi niciodată nimic scris şi semnat de mâna Înalt Preasfinţitului Teodosie, nici despre cineva, nici despre ceva, nici despre evenimente mărunte, nici despre altele “majore pentru statul român”. Nimic. Pentru că nu există şi n-au existat niciodată.

Dar plebea îi cere capul. Vinovat, nevinovat, cui îi pasă? Probabil că ierarhii ortodocşi vor fi luaţi pe rând, ca să dureze chinul cât mai mult, precum şi mulţumirea privitorilor, din nou, şi din nou, şi din nou, şi de fiecare dată prezentarea va fi de parcă vreun adevăr ruşinos le va fi fost smuls, constrânşi să recunoască faptul că “au semnat un angajament cu Securitatea, dar n-au făcut poliţie politică”, ei fiind slujitori ai necuratului, cu spovedanii la Securitate, turnători, etc.

Şi mai adaug că Mircea Dinescu are o poezie din anii comunismului în care vorbeşte despre “preoţii cu magnetofon sub sutană”. Cineva care porneşte cu astfel de idei, poate fi un judecător obiectiv şi competent? Nu-i pot uita declaraţia televizată: “împotriva americanilor nu se poate lupta decât prin terorism!” Şi totuşi, de ani de zile, dânsul este chemat ca “raisonneur” al tuturor subiectelor.

ÎPS Teodosie n-a colaborat niciodată cu Securitatea, n-a avut niciodată nici un privilegiu. Şi totuşi, mass-media intoxică permanent opinia publică folosind prezentările cele mai aberante, cele mai abjecte, cele mai insultătoare. Dar dacă ar fi fost vinovat, ce-ar mai fi făcut ziariştii?

Iată titluri culese din presa anului 2007, în condiţiile în care ÎPS Teodosie este absolut nevinovat şi a şi demonstrat asta: “ÎPS Teodosie s-a spovedit la Secu”, “Sfântul angajament la Securitate”, “Teodosie Mărturisitorul”, “Sutanele Diavolului”, “Taina spovedaniei informative”, “Duhovnicii la Spovedanie”, “Diavolul roşu din BOR”, “Fără petliţe secu sub hainele preoţeşti”, “Spovedanie publică a Arhiepiscopului Tomisului”, “ÎPS Teodosie a recunoscut un gest patriotic: semnarea unui angajament cu Securitatea”, “Arhiepiscopul Tomisului a semnat angajament de informator la Securitate”, “A lucrat cu Securitatea”, “A semnat cu fosta Securitate”, “Arhiepiscopul Tomisului zice că a turnat din patriotism”, “Arhiepiscop, turnător de bine”, “Dosariada popilor”, “Prelaţii securişti, vârful aisbergului”, “Adrian Iorgulescu susţine că unele patrafire ascund dosare”, “Cuvinte elogioase despre fosta Securitate”, “Acel angajament odios”, “Un cinism greu de su portat”, “Recunoaşte că a semnat un angajament de colaborare doar ca să nu colaboreze”, “Sfânta spovedanie la Secu”, “Pact cu diavolul comunist”, “Pomelnicul colaborării”, “Arhiepiscopul Tomisului a semnat de frică”, “Spovedanie la vârf”, “ÎPS Teodosie recunoaşte că a semnat un angajament cu diavolul”, “Cad sutanele de pe epoleţi”, “Siguranţa naţională nu mai e apărată cu patrafirul”, etc, etc, etc. Iar televiziunile sunt şi ele purtătoare de stindard în acest cor difamator. Şi toate acestea în condiţiile în care dosarul de Securitate este contrafăcut!

Dacă cei care citesc acum rămân indiferenţi la atât de multă insolenţă şi blasfemie, înseamnă că am dobândit o adevărată vocaţie, un talent al ticăloşiei. Consider că degeaba s-a mai introdus religia în şcoli, dacă astfel se tratează un om nevinovat.

Şi dacă tinerii ziarişti sunt doar naivi, inconştienţi sau neştiutori despre ce înseamnă cu adevărat religia, şi mai ales nu-şi dau seama ce fac, nu acelaşi lucru se poate spune despre clasa politică, despre urmaşii marilor patrioţi, ai Brătienilor, şi ei au un trist exemplu şi o imensă răspundere, măcar în a stopa acest linşaj moral. Asta nu este exorcizare, ci o revărsare gratuită a tot ceea ce este mai rău şi mai urât în fiinţa umană: dorinţa de a produce şi de a vedea suferinţă, dorinţa de a batjocori, de a te bucura de răul altuia şi de a-l provoca, şi asta înseamnă martirizare, nu proces al comunismului. Nu vor fi relatări corecte, astfel încât populaţia să aibă parte de o informare adevărată. Cu siguranţă că s-ar putea găsi şi vinovăţii, dar mă îngrozesc la gândul că vor fi toate folosite în mod inconştient nu doar pentru denigrarea unei Biserici pe care detractorii nu o înţeleg, ci şi pentru a distruge în oameni bruma de speranţă care le venea de la Dumnezeu.

Acum 2000 de ani, plebea a cerut din toate puterile crucificarea lui Iisus, afişând o indiferenţă totală pentru adevăraţii infractori, pentru tâlharul Baraba. Cel nevinovat, Cel care propovăduia învăţăturile biblice şi arăta calea spre mântuire, Acela a trebuit să sufere şi să piară.

Priviţi fiecare dintre voi în jurul vostru! Ignorându-i pe toţi cei care-au delapidat, au înşelat, au produs mineriade, au ucis, au secătuit ţara, au minţit, au profitat, au fost puşi la zid doar cei care doresc cu adevărat mântuirea neamului românesc, cei care au avut cei mai mulţi martiri pentru creştinătate, pentru ca ei să fie din nou martirii noştri.

Undeva, într-un dosar stufos sau în vreo arhivă, a fost evident păstrată declaraţia dată cu naivitate şi fără intenţia de a se angaja la nimic, iar în 1994-1995 a fost extrasă şi înconjurată de acte contrafăcute pentru a putea ataca atât pe Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Teodosie, cât şi Biserica Ortodoxă Română.

Acesta este aşadar primul dosar important dovedit fals, contrafăcut probabil de serviciile secrete, după revoluţia din 1989!

Orbi am fost cu toţii la probele pe care le-am avut tot timpul în faţa ochilor şi de-abia după doi ani şi jumătate, în anul 2007, am avut această revelaţie a unei nevinovăţii absolute. Peste ani, Dumnezeu şi-a apărat slujitorul…

 

EPILOG

Şi, după aceste descoperiri excepţionale, ce-a mai urmat?

Păi, aproape nimic…

Dar, mai întâi, trebuie să menţionez că, tot în 2007, CNSAS-ul a dat decizia de necolaborare cu Securitatea pentru Arhiepiscopul Teodosie. Cu siguranţă că secretariatul CNSAS-ului i-a trimis comunicarea arhiepiscopului, dar ea n-a ajuns niciodată la dânsul, după cum nu ajunseseră nici scrisorile prin care CNSAS-ul îi cerea un minim de documente, precum actul de identitate, locurile de muncă, etc, absolut necesare pentru clarificarea cazului. Toate au dispărut, subtilizate probabil de cineva din preajma dânsului. Decizia dată în 2007 a fost contestată de istoricul Gabriel Catalan, impunându-se o nouă evaluare a cazului. Aceasta s-a făcut şi a avut acelaşi rezultat: CNSAS a dat o decizie definitivă de necolaborare cu Securitatea.

Am pregătit un dosar cu documentele legate de tot acest caz, cu intenţia să-l facem public, dar el a fost furat din chiar reşedinţa arhiepiscopului. Am cerut de la CNSAS copii după respectivele decizii. Una a fost deja eliberată, a doua urmează să fie primită.

Postul de televiziune PRIMA TV a avut curajul, în 2007, să difuzeze ştirea despre contrafacerea dosarului de Securitate al ÎPS Teodosie, iar ziaristul Florian Bichir a vorbit despre acest lucru într-o emisiune de la Antena3, unde era invitat împreună cu Adrian Păunescu. În rest, tăcere generală.

Deoarece în vara 2007 ziarista Andreea Pora a scris în România liberă de trei ori în decursul unei singure luni de zile că arhiepiscopul Teodosie “şi-a recunoscut trecutul colaboraţionist”, lucru strigător la cer de neadevărat, i-am cerut o întrevedere şi înarmată cu toate dovezile i-am arătat adevărul, cerându-i nu să-şi recunoască public eroarea (“am scris şi eu ceea ce-au scris toate ziarele”, a fost explicaţia dânsei), ci să publice un articol neutru şi corect, scris de mine, ca un alt punct de vedere. Dar, de teama recunoscută de a nu-l scoate nevinovat pe arhiepiscop, n-a publicat niciodată nimic. Iar eu am lăsat-o, ca şi pe alţii, fie-mi iertat, în plata Domnului. Va da cu siguranţă socoteală pentru atitudinea ei, sau va veni un moment când şi ea va fi acuzată pe nedrept, şi-atunci îşi va aduce aminte de propria ei atitudine. Eu nu mi-am mai dorit decât să mi-o pot scoate din minte cât mai repede, dar, din păcate, n-a fost destul de curând.

Florian Bichir lucrează la Evenimentul Zilei, dar acest ziar n-a mai publicat nici un rând despre dosarul de Securitate dovedit contrafăcut sau despre deciziile CNSAS-ului de necolaborare cu Securitatea ale ÎPS Teodosie. Oare aceste informaţii nu erau spectaculoase? De ce nu le-au publicat tot cu surle şi trâmbiţe, cu subtitluri repetate şi cu litere de-o şchioapă, ca şi prima oară? Nu erau importante pentru cititori? Trebuia oare să rămână cu orice preţ vinovat arhiepiscopul?

Să spunem, şi o cred sincer, că toate acestea au fost doar gesturi de laşitate, de indolenţă sau de superficialitate, nu de rea credinţă. Totuşi, din astfel de compromisuri cu adevărul se martirizează un om. Un OM! Contează oare, pentru toţi cei numiţi, OMUL, sau doar banii aduşi de un rating sporit prin construcţii neadevărate?

Ultima încercare tocmai am făcut-o cu ziarista Maria Buruiană de la TVR1, Departamentul Actualităţi. Purtătorul de cuvânt al ÎPS Teodosie ceruse dreptul la replică pentru acest subiect, prezentat trunchiat şi eronat la o emisiune de actualităţi. Când n-a mai avut ce răspunde la argumentele mele şi la ofertele mele de a o informa, prezentându-i toate dovezile posibile, atât pe ea cât şi pe colegii ei, în legătură şi cu alte subiecte incredibile, fără nici o obligaţie, doar pentru a fi informaţi, răspunsul a fost “să-mi ceară Teodosie personal dreptul la replică, are telefonul meu. La revedere, eu am de redactat o ştire”. Oare nu are, sau nu va avea şi ea, o familie? Când, peste ani, copiii ei vor citi ce atitudine a avut mama lor, ce le va răspunde?

Mă gândesc la ceea ce a scris filozoful Gabriel Liiceanu în cartea sa “Despre limită”, respectiv, noi ne temem mai mult de judecătorul din colţ, şi mai puţin de Judecătorul suprem; noi suntem gata să riscăm damnarea eternă, în locul unei mici condamnări pe această lume. În cazul de faţă, contează doar măruntul prezent, banii sau mulţumirea şefului, cu orice chip. Ce va fi “dincolo”, e prea îndepărtat.

Şi totuşi, Marea Judecată va veni, de ea se tem cei care sunt credincioşi, iar atunci va fi aşa cum scrie în Biblie: “Cu ce judecată vei judeca, cu aceea vei fi judecat, şi cu ce măsură vei măsura, cu aceea vei fi măsurat”…

…Cu ce judecată veți judeca… (cu aceea veți fi judecați) Reviewed by on . În ianuarie 2005, ziarul Cotidianul a publicat extrase din “dosarul de Securitate” aflat la CNSAS, al Înalt Preasfinţiei Sale Teodosie, arhiepiscopul Tomisului. În ianuarie 2005, ziarul Cotidianul a publicat extrase din “dosarul de Securitate” aflat la CNSAS, al Înalt Preasfinţiei Sale Teodosie, arhiepiscopul Tomisului. Rating:
scroll to top