web analytics
Home » Arhiva AXA anul I » Axa 4-5 » Autodeterminarea și integritatea teritorială a Republicii Moldova

Autodeterminarea și integritatea teritorială a Republicii Moldova

mai 5, 2009 5:28 am by: Category: Axa 4-5, Basarabia, Politică Leave a comment A+ / A-

Apariţia, la 17 februarie 2008, a unei noi entităţi politice pe harta politică europeană a zdruncinat încă o dată şi aşa fragila securitate regională. Declaraţia legislativului de la Priştina cu privire la independenţa provinciei Kosovo şi graba, oarecum previzibilă, cu care o serie de state au recunoscut această independenţă, realimentează tendinţe secesioniste în diverse regiuni ale globului, inclusiv în Republica Moldova. Sunt evenimente care nu dau bine la integritatea şi independenţa (potenţială) acesteia şi necesită analiză şi mare acurateţe diplomatică.

Dilema autodeterminare – integritate

Autodeterminarea apare ca concept pe timpul revoluţiei burgheze din Franţa şi deşi s-a bucurat de o largă popularitate în rândul popoarelor europene, la scurt timp, însă, aceasta a fost compromisă chiar de către statul moaşă a acesteia, în contextul în care Napoleon acoperea treptat hartă politică a continentului. Alte mari puteri europene, ca Rusia şi Austria, au speculat şi ele, cât au putut, dorinţa de emancipare a popoarelor balcanice. Aşa ca până la sfârşitul secolului al XIX-lea, autodeterminarea rămânea un deziderat privit uneori cu circumspecţie. Sfârşitul primului război mondial a constituit apogeul naţionalismului european, naţionalism care contamina deasemenea întraga Asie, însă autodeterminarea nu a beneficiat de statutul de principiu al dreptului internaţional care să se regăsească în Statutul Ligii Naţiunilor şi rămânea mai degrabă un deziderat politic. Situaţia s-a schimbat după cea de-a doua conflagraţie mondială, iar în Carta Naţiunilor Unite, semnată la 26 iunie 1945, în art. 1 şi 55 se fac referinţe la dreptul popoarelor la autodeterminare, conferindu-i, astfel, autodetrerminării greutate juridică internaţională. Atâta doar că în aceiaşi Cartă se regăseşte un alt principiu eliminatoriu pentru autodeterminare şi anume – dreptul statelor la menţinerea integrităţii teritoriale. Şi dacă în Africa autodeterminarea a servit ca principiu de bază, în contextul în care Statele Unite şi Uniunea Sovietică grăbeau deeuropenizarea periferiei mondiale, în Europa integritatea teritorială a stat la baza tuturor aranjamentelor postbelice. Astfel, la punctul 3 al Actului final de la Helsinki, semnat la 1 august 1975, care a fost documentul care să asigure pacea în Europa, se preciza: „Fiecare dintre statele participante consideră drept inviolabile toate frontierele celorlalte, precum şi frontierele tuturor statelor din Europa şi, în consecinţă, se vor abţine, acum şi în viitor, de la orice atentat împotriva acestor frontiere. Drept urmare se vor abţine, de asemenea, de la orice cerere sau act de acaparare şi uzurpare a întregului sau a unei părţi a teritoriului oricărui stat participant.” Punctul 4 al Actului vine cu o completare suplimentară la logica integrităţii teritoriale a statelor şi anume: ”Statele participante vor respecta integritatea teritorială a fiecăreia din statele participante. În consecinţă, ele se vor abţine de la orice acţiune incompatibilă cu scopurile şi principiile cartei Naţiunilor Unite, acţiune îndreptată împotriva integrităţii teritoriale, independenţei politice sau unităţii oricărui stat participant şi, în special, de la orice asemenea acţiune care constituie o folosire a forţei sau a ameninţării cu forţa. Statele participante se vor abţine, de asemenea, fiecare, de a face din teritoriul celuilalt obiectul unei ocupaţii militare sau al altor măsuri de folosire directă sau indirectă a forţei în contradicţie cu dreptul internaţional sau obiectul unei dobândiri prin asemenea măsuri sau prin ameninţarea cu ele. Nicio ocupaţie sau dobândire de această natură nu va fi recunoscută ca legală.” Actul a fost semnat de către toate statele membre ale OSCE, inclusiv de către Washington şi Moscova, şi este bineânţeles şi astăzi în vigoare. În alte părţi ale lumii, însă, cele două principii au rămas la latitudinea marilor protagonişti ai scenei internaţionale şi le-au folosit ca instrumente suplimentare de penetrare a periferiei, iar odată cu implozia blocului socialist „jocul de-a dreptul internaţional” a devenit şi o practică europeană.

Politică şi geopolitică

Ceea ce se întâmplă astăzi în Balcani nu este o noutate în practica internaţională, iar secesionismul după cum menţionam a fost pe larg utilizat de către marile puteri în demersurile lor internaţionale. Să ne amintim doar de apariţia statului Panama la anul 1903, când SUA au contribuit la separarea acestuia de Columbia, în perspectiva construcţiei Canalului care leagă Atlanticul de Pacific, sau de apariţia statului Taiwan. Recunoaşterea Ciprului de Nord de către Turcia sau încercările disperate ale Rusiei de a-şi păstra influenţa în spaţiul post-sovietic prin intermediul secesionismului din R.Moldova şi Georgia sunt alte pseudo-realizări în acest sens.

Regiunea balcanică, fiind un releu geopolitic care leagă Occidentul de Orient, a fost permanent un obiect de dispută al marilor puteri, iar secesionismul alimentat din exterior nu este străin regiunii. De fiecare dată sentimentele naţionaliste din această zonă au fost exploatate de diferiţi potentaţi ai timpului. Seismul geopolitic care a dus la destrămarea lagărului socialist a creat un vid geopolitic în zonă şi a readus aici energiile mai multor jucători strategici. Chiar de la începutul destrămării fostei Iugoslavii, Statele Uniteşi aliaţii europeni au susţinut şi au contribuit la acest demers reactivând, totodată, „butoiul cu pulbere” balcanic. Să presupunem că testamentul machiavelic indica acest lucru, în cazul primului val de reâmpărţire a acestui areal, or, niciodată, nimeni, nu a dorit existenţa unor state puternice în Balcani şi la Marea Neagră. Plus că, unele state nou create au fost pe rând ancorate în structurile euroatlantice iar Rusia a fost, după 1999, oarecum îndepărtată de la treburile din zonă. Aceasta, nu a dus, însă, şi la temperarea resentimentelor de aici. Susţinerea de acum a independenţei provinciei Kosovo nu dă dovadă de multă previziune în materie strategică. Este aparent inexplicabilă atitudinea SUA şi a statelor europene printre care Germania, Franţa şi M.Britanie, în contextul în care aveau practic suveranitatea asupra regiunii. Care ar fi logica dacă excludem altruismul în raport cu poporul albanez? Dacă luăm în calcul că în Kosovo sunt mari rezerve de crom sau că teritoriul reprezintă un dispozitiv strategic şi comercial în Balcani, atunci acesta putea fi utilizat “la pachet” cu Serbia, care fiindu-i asigurată integritatea teritorială putea servi ca pion de bază al SUA şi al Europei în regiune. Iar trupele NATO – KFOR – puteau, prin perpetuarea prezenţei, să joace rolul trupelor ruseşti din Transnistria. Tensiunea legată de nemulţumirea albaneză asigura legitimitatea acestei prezenţe. Rusia, în acest context, era practic scoasă din jocul balcanic pentru o bună perioadă de timp. Dacă prin această recunoaştere, occidentul face un gest pentru a sensibiliza lumea islamică, atunci evectul nu va fi cel scontat, atâta timp cât multe popoare musulmane acuză occidentul de toate nenorocirile, inclusiv de temperiile meteorologice. Nu ar fi suficient. Ce se întâmlă în acest caz? Statele Unite vor avea încă o mare bătaie de cap, în Balcani. Uniunea Europeană este pasibilă de a cunoaşte o nefericită aventură, pentru că dacă se obligă, prin misiunea EULEX , să asigure buna tranziţie spre independenţă a provinciei, îşi asumă o obligativitate care ste greu de materializat. Degringolada balcanică este doar la început, ca să nu uităm de Republica Sârbska, de Metohia sau de părţi din Macedonia şi aiurea. Dar dacă astfel stau lucrurile de ce Europa se înscrie în această cursă? Vrea să demonstreze (in)eficacitatea şi să pretindă un nou statut în ierarhia internaţională sau execută o iniţiativă americană? Sau poate Uniunea Europeană pregăteşte astfel Serbia de aderare, nedorind să o accepte cu tot cu cei două milioane de musulmani?!

Cert este că deocamdată principalul beneficiar al unui asemenea demers occidental a fost Rusia. Rusia, nealiniidu-se poziţiei occidentului, a obţinut largi posibilităţi de manevră în Balcani. Pentru că valul geopolitic a împins Serbia în braţele diplomaţiei ruse. Susţinând cauza Serbiei, Rusia a reuşit să obţină achiziţia compania monopolistă energetică de stat sârbe la un preţ derizoriu şi să forţeze realizarea proiectului South Stream, în detrimentul NABUCO, prin care să penetreze piaţa europeană prin Bulgaria şi Serbia. Plus, Serbia redevine aliatul natural al Rusiei în Balcani, prin intermediul căruia va putea să-şi menţină prezenţa în regiune şi să pună probleme oricând „administraţiei ” europene a regiunii. Şi dacă balcanii sunt un butoi cu pulbere, Rusia are acum chibritele pentru a-l reactiva. Plus că Moscova poate de acum oricând să invoce cazul Kosovo ca precedent în soluţionarea conflictelor cu tentă separatistă din spaţiul post-sovietic ori de aiurea. Şi R.Moldova este vizată direct de aceste ameninţări.

Scenarii pentru R.Moldova

Ambele state româneşti sunt puse într-o situaţie mai mult decât delicată în această nouă situaţie. La summit-ul UE-Rusia de la sfârşitul lui 2007, Putin, vădit nemulţumit de atitudinea UE faţă de provincia Kosovo, a amintit printre altele că pe continent mai sunt probleme de asemenea natură, arătând cu degetul şi spre România. Principiul istoric şi cel demografic fac analogia dintre provincia Kosovo şi maghiarii din Transilvania una cel puţin nereuşită, iar tratamentul de care aceştia beneficiază în statul român, ca minoritate etnică, suscită invidia multor asemenea minorităţi din întreaga lume – de la uigurii din China până la curzii din Turcia. În altă ordine de idei, „nenorocirea” lor constă în faptul că sunt izolaţi de statul protector de un „brâu românesc” care sperăm nu va ceda niciodată… De altfel, este demnă de respect reacţia Bucureştiului, prin vocea preşedintelui T.Băsescu şi Declaraţia Parlamentului, care a unit clasa politică românească în a nu recunoaşte independenţa noului vecin balcanic. Sperăm să fie consecventă.

Altfel stau lucrurile în Basarabia! Chiar a doua zi de la autoproclamarea Kosovo, autorităţile de la Tiraspol au declarat că pregătesc un demers către ONU, prin care să ceară recunoaşterea Transnistriei. Iar aşa-numitul Minister al Afacerilor Externe al regiunii susţine că s-a inventat remediul secesionismului şi, evident, invocă cazul Kosovo drept precedent. Cazul Kosovo va fi de acum încolo în declaraţiile multor mişcări secesioniste din întreaga lume, însă tipologizarea separatismului ne obligă să reamintim pentru cei cei nu cunosc sau nu vor să cunoască, deosebirile esenţiale dintre Transnistria şi Kosovo. Conform criteriului autodeterminării, avem patru mari tipuri de separatism în întreaga lume: separatism etnic; separatism confesional; separatism etnoconfesional şi; separatism politic. Separatismul etnic este acela în care grupul social care revendică autodeterminarea se deosebeşte de majoritatea populaţiei statului pe teritoriul căruia se manifestă din punct de vedere naţional (etnic), ca de exemplu Osetia de Sud unde osetinii fiind un popor distinct de cel georgian sunt ca şi aceştia din urmă creştini. Respectiv separatismul confesional (religios), ca de exemplu Adjaria populată de georgieni musulmani, are religia ca temei al secesiunii. Separatismul etnoconfesional, cum ar fi în Cecenia, este o combinaţie a primelor două. Separatismul politic sau artificial, însă, nu presupune o deosebire etnoconfesională şi este de fiecare dată doar un moft al unei mari puteri şi/sau a unor mici lideri locali, ca de exemplu în Yemenul de Sud. Prin urmare, în Kosovo este vorba de un separatism etnoconfesional iar în Transnistria despre unul artificial. La populaţia de cca jumătate de milion, chiar şi cele mai pesimiste calcule declară o componentă moldovenească de o teime şi, respectiv, ruşii şi ucrainenii fiind reprezentaţi în aceeaşi măsură. Numai în Chişinău sunt mai mulţi ruşi decât în toată Transnistria, autodeterminarea cărui popor o cere fauna din conducerea transnistreană în acest caz? Unde mai pui că şi ruşii şi ucrainenii din regiune sunt creştini ortodocşi (ca să vezi!). Deosebirile pot continua şi în cazul statutelor juridice diferite de care au beneficiat cele două regiuni în fostele state federale, de tratamentul de care s-au bucurat cele două etnii şi, important, de condiţiile în care s-au autoproclamat.

Dincolo de aceste cunoscute deosebiri, situaţia din regiune nu este deloc favorabilă integrităţii teritoriale a R.Moldova, iar Rusia va utiliza oricând drept argument în negocierile pe acest subiect cazul Kosovo, deşi, după o perioadă de „meditaţie”, Chişinăul a declarat că nu recunoaşte noua creaţie balcanică. Moscova va utiliza argumentul, însă este puţin probabil că va face abuz, în sensul recunoaşterii oficiale a Transnistriei, cel puţin deocamdată. Pe lângă faptul că Rusia încă mai are o Cecenie, o Başkirie sau un Tatarstan, aici se face diferenţa dintre diplomaţia occidentală şi cea rusească, or, Rusia nu-şi doreşte un stat transnistrean independent care a-r îndepărta Basarabia de Moscova. Ca să nu amintim de un eventual iredentism în acest caz, prin care Basarabia ar reveni în graniţele teritoriale ale României. Rusia vrea întreaga Basarabie, iar apariţia unei transnistrii autoproclamate a avut scopul de a nu permite reintegrarea teritoriului românesc, adică inversul a ceea ce face astăzi occidentul în Balcani. Astfel, dacă în timpul când parlamentul de la Priştina declara solemn independenţa provinciei, liderii Abhaziei şi Osetiei de Sud au fost invitaţi la Kremlin pentru „consultări”, nu a fost invitat şi I.Smirnov. De ce oare? Nu cumva pentru că recentele vizite ale lui Voronin la Moscova au, printre altele, şi scopul de a impune un nou document care să „reglementeze” diferendumul transnistrean? Bănuim că acesta, în cazul în care există, nu prevede un stat moldovenesc integrat şi fără prezenţă militară rusească pe teritoriul său. Rusia, reproşând occidentului comportamentul din Kosovo, îşi asigură în continuare boicotarea negocierilor în formatul „5+2” (să nu creadă cineva că le boicotează Smirnov din proprie iniţiativă) atât de greu impus de către SUA şi UE. Şi atrage Chişinăul la un dialog bilateral prin care sub formă de negocieri, în reuşita cărora crede doar administraţia (pardon, conducerea!) comunistă din Basarabia, forţează un proiect de transnistrizare a întregului stat. Acesta este de fapt pericolul cel mai mare, care este alimentat de actuala conjunctură, nu recunoaşterea oficială a Transnistriei de către Rusia.

Oricum vor decurge evenimentele, cazul Kosovo nu este cel mai fericit eveniment care s-a petrecut în regiune, în contextul extinderii jurisdicţiei Chişinăului asupra teritoriului din stânga Nistrului. În ultimă instanţă, nu este un eveniment fericit pentru întregul spaţiu românesc, sau poate este? Pentru că dacă cineva doreşte acum să umble la frontierele politice din regiune, poporul român, în cazul în care ştie să participe activ, nu are de ce se nelinişti!

Autodeterminarea și integritatea teritorială a Republicii Moldova Reviewed by on . Apariţia, la 17 februarie 2008, a unei noi entităţi politice pe harta politică europeană a zdruncinat încă o dată şi aşa fragila securitate regională. Declaraţi Apariţia, la 17 februarie 2008, a unei noi entităţi politice pe harta politică europeană a zdruncinat încă o dată şi aşa fragila securitate regională. Declaraţi Rating: 0

Lasă un comentariu

scroll to top