bilunar al revistei SCARA - revista de oceanografie ortodoxă

This work is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.
Autori
Mugur VASILIU
Priviţi cu atenţie! Este chiar pe Calea Victoriei, în centrul Bucureştiului. Mai precis, şi pe Calea Victoriei, fiindcă o mai puteţi vedea pe strada Occidentului şi în alte locuri, şi nu doar în Bucureşti. Fotografia de mai sus este reală – deşi pare ireal ca în România creştin-ortodoxă să fie batjocorită, în stradă, tocmai ortodoxia. Sau poate nu este acesta credinţa noastră? Poate se va vota şi acest „mic amănunt” în parlamentul european?
Vorbim despre batjocorirea Cinei Celei de Taină – din fotografia de mai sus – în care Stan şi Bran, Elvis, Clark Gable, John Wyne, Chaplin, H. Bogart, Fred Astair etc, îi maimuţăresc pe apostolii lui Hristos. În mijloc, locul Mântuitorului este ocupat de faimoasa şi, ce-i drept, siderala imagine cinematografică a femeii uşoare universale: Marlyn Monroe. Deasupra fotografiei de mai sus, este reclama unui restaurant „oarecare”: Hollywood – în traducere „pădurea sfântă”. Nu avem nici cea mai mică îndoială că este vorba despre o „sinceră sfinţenie” a unei păduri cu o valoare esenţială – dar nu pentru creştini, ci pentru lumea americană şi nu numai. Este „sfinţenia” lumii moderne, a cărei emblemă definitivă este America. Sigur că actorii din fotografie (şi mulţi alţii din aceiaşi „pădure sfântă”) sunt pentru această lume „apostoli”, modele a căror „sfinţenie” este asigurată, după cum putem vedea, chiar de femeia blondă din mijloc.
Sunt momente în istorie, momente de cumpănă, când cea mai firească metodă de înţelegere a realităţii pare a fi metoda milenaristă; un fel de fatalism îngrozitor, de apocalipsă continuă – ca aşteptare şi ca perioadă premergătoare, imediat premergătoare. Se simte fumul de pucioasă şi dogoarea flăcărilor ce stau să vie. Sfârşitul pare a fi chiar lângă noi – dacă am face reclamă am spune: iadul e lângă tine, pentru că tu meriţi ce-i cel mai bun! Ce e interesant este că această perspectivă – în cea mai mare măsură superstiţioasă - este considerată creştină.
Printr-un astfel de moment trecem astăzi. Fractura între dreptcredincioşi şi „conducerea” Bisericii, respectiv Sinodul BOR, devine din ce în ce mai evidentă.
Atâta timp cât (Sfântul) Sinod al BOR nu-şi mai îndeplineşte funcţia fundamentală, aceea de a fi îndrumător şi pavăză credincioşilor, se pune serios întrebarea dacă Biserica noastră mai are Sinod. Nu este vorba despre o poziţionare corectă sau incorectă din punct de vedere politic. Nu vorbim despre pogorămintele care se fac şi s-au făcut în ultimul veac de către Sinod. Facem vorbire aici despre măsuri şi hotărâri luate de Sinodul BOR, îndreptate împotriva credinţei, împotriva credincioşilor, împotriva lui Hristos.
Trăim într-o lume paralelă cu lumea reală pe care o putem atinge în orice clipă. Există o poartă care duce dincolo, în realitate - trebuie trecut un prag. Nu e nimic magic - filosofia nu are loc aici, cum nu este nici locul culturii - de altfel după cum am mai spus, nici cultura, nici ştiinţa şi nici filosofia nu au mântuit vreodată pe cineva - cel puţin de la facerea lumii; spre deziluzia celor ce încă mai caută, nu este vorba despre substanţa sau nonsubstanţa alchimică şi despre nici o transformare din orice în aur. E adevărat că fiecare din aceste căi - pe care noi le considerăm false - este foarte complicată. Drumurile acestea sunt foarte speciale şi surprinzătoare. Ceea ce se caută prin aceste căi - tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte - este de neaflat. Aşa pare. Fiindcă, în fapt nici se află şi nici de vreo trebuinţă ne este.
Aceste căutări arată că nouă ne este pe plac tot ce este mai complicat, fiindcă preferăm în ultimă instanţă... jocul în sine: labirintul a fost o provocare majoră mereu, cum piatra filosofală sau transformarea a orice în aur au dat mereu impresia salvării. Elixirul. Asta vrem noi: tot ceea ce poate fi mai departe de simplitate, claritate, realitate şi mântuire.
Actele la control
Cu ceva timp în urmă – pe la începutul secolului al XIX-lea, intelectualitatea românească, la unison cu cea europeană, căuta să dezlege un lucru care până mai devreme nu era nici măcar luat în seamă, dar care dintr-o dată a devenit esenţial, vital: originea, mai precis certificatul de naştere al poporului, al naţiunii din care făceau parte. Întreg efortul stătea sub semnul cultural, în scopul construirii unui om doar cultural. Aşa a apărut deodată – după cum spuneam – interesul pentru o nouă ştiinţă: cea a folclorului. A izbucnit căutarea, înregistrarea cu mijloacele vremii, inventarierea, …compunerea textelor care stau la baza formării poporului român. Ca de fiecare dată – de altfel, la fel ca astăzi – desigur că cea mai mare parte a intelectualilor avea model – şi tot desigur că modelul era unul străin, cel franţuzesc, adică cel european. După câteva încercări nereuşite de fals – tot după modelul European, după cum se va vedea – în cele din urmă s-au stabilit ca texte mărturie cele două balade pe care le cunoaştem astăzi: Mioriţa şi Meşterul Manole. Nu vom face analiză pe aceste texte şi nici nu vom considera dacă sunt sau nu nimerite pentru a arăta sau demonstra că poporul român s-a născut şi are şi certificat de naştere. Despre care este certificatul de naştere al poporului român vom vorbi altă dată – fiindcă noi nu împărtăşim aceiaşi idee.
