Home » Arhiva AXA anul III » Axa 33 » Statuia lui Al. I. Cuza din fața Patriarhiei BOR
Statuia lui Al. I. Cuza din fața Patriarhiei BOR

Statuia lui Al. I. Cuza din fața Patriarhiei BOR

februarie 1, 2010 1:23 am by: Category: Axa 33, Istorie, Jurnal de front 1 Comment A+ / A-

Cuza – C. V.

„Cuza, Alexandru Ioan (1820-1873), domnitor. Prefect de Covurlui, Galaţi (1857) şi ministru de Război (1858). Primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1966), ales de Adunările Elective ale Ţării Româneşti şi Moldovei ca urmare a sfatului delegaţiei europene, alcătuită numai din masoni şi aflată în Principate pentru a supraveghea alegerile. Cuza şi-a obligat propria lojă să-şi înceteze activitatea, sub pretextul că nu fusese oficializată fondarea sa la Bucureşti. Pentru a evita luptele intestine, conspiratorii, de comun acord, au decis să ofere coroana română unui prinţ străin, şi el mason: Carol I de Hohenzollern. Prezent la înmormîntarea lui Cuza, fratele Mihail Kogălniceanu a afirmat că acesta «ţinea cheia Orientului şi nimic nu se făcea la Orient nu numai fără ştirea, dar fără voia lui». Urmaşii lui Cuza au fost foarte atenţi cu omagierea personalităţii sale. Astfel, în 1875, au fost aprinse luminile Lojii «Alexandru Ioan I» din Bucureşti, iar după şapte ani, ale lojii «Cuza Vodă» din Dorohoi. În 1992, Supremul Consiliu al Ordinului Masonic Român (aflat în exil, la Paris) a instituit Medalia de Onoare şi Merit «Alexandru Ioan Princeps» (EMD).” Cuza a fost unul dintre înainte-mergătorii Români al Antihristului. De aceea şi Frăţia Universală l-a trecut în rîndul „binefăcătorilor omenirii”, prăznuindu-l cu pompă, aşa cum a fost în 1970, cînd UNESCO a organizat aniversarea a 150 de ani de la naşterea sa, pentru a-i readuce amintirea „în memoria opiniei publice internaţionale”.

Cuza – unificatorul, unirea de la 1859

Unirea Principatelor dunărene a fost hotărîtă în urma războiului Crimeii (1853-1856), ca o mişcare strategică urmărind oprirea ofensivei ruseşti ce confirma promisiunile ţarului (din 1848) de a păzi Ortodoxia în războiul nemilos ce avea să înceapă împotriva ei chiar în chip văzut şi pipăit. Iar una dintre pricinile războiului – etapă a nesfîrşitei, pînă în 1918, lupte dintre împărăţia pravoslavnică a Rusiei şi cea antihristică a Europei – a fost tocmai dorinţa de stăpînire a Ţărilor Româneşti, ocupate în 1853 de Ruşi, care cerea dreptul de a-i apăra pe toţi Creştinii din Balcani. „Românii [adică veneticii revoluţionari masoni] îşi puneau nădejdea în Napoleon al III-lea, în război cu Rusia. După război, în conferinţa de la Viena, se trată întîi asupra organizaţiei viitoare a Principatelor dunărene, a ţărilor de compensaţie. Anglia fu pentru unirea ambelor Ţări Româneşti. Napoleon voia să înlocuiască vechile state prin noi creaţii politice pe baze naţionale. Pentru Napoleon, era o datorie să înfiinţeze la Dunăre bariere veşnice faţă de preponderenţa rusească” (IOR1).

Iar ultraliberalii noştri nu oboseau să lucreze cu credinţă la întemeierea României ca paşalîc al „Franţei mesianice” (cum o numea C. A. Rosetti): „Cestiunea noastră se propagă în toate părţile. Napoleon crezu că vom putea să-i dăm ceea ce-i cîntarăm prin toate instrumentele în curs de 3-4 ani, adică o Francie de 10 milioane la Dunăre, care la un răzbel cu Austria şi la o-mpărţire a Turciei să-i poată da o oaste de 200 000 de soldaţi, comandată de generalii lui” (ROS). În 1859, Napoleon al III-a întemeiază colonia „România” şi pune în capul trebilor un preşedinte-guvernator după chipul şi asemănarea sa, pe carbonarul „colonel” Alexandru Ioan Cuza, chipeşul veteran de la ’48 –  crescut la şcoala cărvunărească a lui Mazzini, marele tartor francmason continental – probat în alte ascultări mai mici, printre altele pîrcălab şi director în Ministerul de Interne. Într-adevăr, Cuza împlineşte multe din nălucirile revoluţiei de la ’48, pe unele chiar cu asupra de măsură, înfigînd în inima Ortodoxiei şi totodată în coasta pravoslavnicei împărăţii Ruseşti acea republică europeană de care avea nevoie masoneria. Iată cum povesteşte lucrurile Istoria noastră de a 8-a primară:

„Cuza. A domnit şapte ani, răstimp în care ţara a fost înzestrată cu o legislaţie modernă, europeană” (IST8). La citirea cuvintelor-fetiş – „modern”, „european” – copilul pricepe numaidecît că legile acelea sînt fără îndoială desăvîrşite; de aici, în inima sa se zugrăveşte icoana unui legiuitor de poveste, A-L-E-X-A-N-D-R-U I-O-A-N C-U-Z-A, un fel de Moisi cu sabie de paradă, chipiu şi bărbiţă de ţap. Dar – lăsînd la o parte înfăţişarea dictatorial-militărească a tragicului comediant – plăsmuită după tiparul tuturor „marilor reformatori” francmasoni, de la Napoleon Bonaparte, Simon Bolivar, Ludovic Napoleon sau samuraii burghezi ai revoluţiei „Meiji” din Japonia – să adăstăm asupra cîtorva din „legile” acestui mafioso capo di tutii capi proslăvit în istoriile noastre:

Între 1859-1862, „Cuza a fost preocupat de desăvîrşirea unirii” (IST8). Aşa e! Pînă în 1862, „Domnitorul” „Principatelor Unite” se osteneşte să plăsmuiască instituţiile „Statului-caracatiţă”, adunînd puterea în Muntenia, în cetatea de scăpare a tuturor liftelor balcanice, ţigăneşti şi pannoniene; înţelegeţi că vorbesc de Bucureştiul împuţit de duhul lumesc european. Astfel se iveşte, după planurile urzite la Paris, „statul naţional România”, de care mult sîntem mîndri noi, măcar că doar cu mîndria demagogică ne mai încălzim, „Romania” fiind un stat cît se poate de internaţionalist şi antiromânesc.axa-cuza2

„A doua [„etapă” legislativă] începe prin secularizarea averilor mănăstireşti (IST8).” Nu cu asta a început, căci nici nu putea. Nu, pentru a izbuti să împlinească poruncile stăpînilor  europeni, săturîndu-şi totodată nebuneasca trufie şi slavă deşartă, în 1863 Cuza face întîi şi întîi o mişcare dibace: împinge la conducere un guvern din credincioşi de ai săi, în cap cu Mihail Kogălniceanu, haită învechită în rele, şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (parlamentul „democratic”), apucînd astfel întreaga putere. Prin „lovitura sa de stat”, micul nostru bonaparte bahluiano-dîmboviţean – cu pieptul plin de „stele învăpăiate” (medalii francmasonnice), cîştigate în războiul cu neamul românesc – urma pilda şefului său, zisul „Împărat”(!) Napoleon al III-a (fost preşedinte al Republicii Franceze de la 1848, pe numele lui de om Ludovic Bonaparte, nepotul „marelui” Napoleon) care şi el se auto-întronase la vremea lui împărat cu puteri depline.

Abia după aceea, slobozindu-se de toate frîiele parlamentare, fostul anarhist ajuns acum monarh purcede hotărît la dărîmarea creştinismului moldo-valah, cea mai puternică cetate a Ortodoxiei în acea vreme. Căci Principatele se osebeau de celelalte ţări drept-credincioase prin puterea pe care le-o dădea monahismul, aşa cum Rusia ţarilor se sprijinea pe tăria armatei. Urmarea era că pămîntul (peste un sfert din suprafaţa întregii ţări!) şi averile băneşti erau în stăpînirea Bisericii şi a familiilor boiereşti, cîte se mai aflau. Unitatea aceasta a trebuit sfărîmată, prin jaf armat şi reforme agrare şi financiare care să consfinţească fărădelegea. Şi – pentru început, cum veni la cîrma „Principatelor”, în 1859, în marea grabă ce avea – cărvunarul nostru domnitor îşi puse voinicii de îl călcară chiar pe fostul său tovarăş din partida unionistă, Episcopul Filotei al Buzăului, după cum povestesc cronicarii:

„Filotei era extrem de avar, dar Cuza-Vodă – ştiindu-l bogat şi avînd nevoie de bani spre a face manevre, un fel de demonstraţie Austriei – pe cînd era Filotei bolnav, a pus de i-a luat lada cu bani sub ochii săi, şi s-au realizat manevrele. Se mai povesteşte că Vodă-Cuza ar fi pus în vedere zarafului din Bucureşti căruia Filotei îi dăduse vreo 400 de mii de lei pentru a fi daţi cu dobîndă, ca să dea statului aceşti bani, care au fost ridicaţi prin poruncă domnească” (ION). Odată cu pierderea aurului, nefericitul Filotei îşi pierde şi minţile şi apoi damblageşte, nemaiavînd de trăit decît un an, prin case de sănătate. Dar episcopul avea bani în multe locuri şi alte averi în lucruri şi turme de oi, căci fusese harnic în sporirea talantului cel materialnic. De aceea, urmaşului său, Dionisie Romano (omul guvernului), „i s-a pus îndatorirea ca împreună cu autoritatea civilă să adune toţi banii lui Filotei şi să-i dea guvernului, care se găsea în mare lipsă” (ION). Iar mai tîrziu, printr-un proces haiducesc, guvernul avea să pună mîna pînă şi pe averea lăsată moştenire de Filoteu prin testament osebitelor aşezăminte.

Asta se întîmpla în Muntenia. În Moldova, în acelaşi an 1859, „Vodă Cuza, pe motiv de proastă chivernisire, a dispus luarea averilor cîtorva din mănăstirile chinoviale moldovene: Agapia, Adam, Neamţ, Secu, Văratec şi Vorona. Li s-au luat unele din bunuri, precum şi actele şi lucrurile privitoare la administrarea bisericească a averilor. Li s-au desfiinţat atelierele, li s-au vîndut vitele, stupii şi altele asemenea. Li s-a instituit pe lîngă egumen cîte un comitet administrativ. Li s-au făcut şi li s-au trecut în buget state în marginile strictului necesar şi li s-au pus proprietăţile sub administrarea Ministerului Cultelor. Aceasta reprezenta, desigur, un preludiu al secularizării de mai tîrziu” (ŞER).

„Mai mult, la 10 august, 1860, prin ordonanţă domnească s-a desfiinţat mănăstirile Doljeşti şi Zagavia, precum şi alte 31 de schituri moldovene. Vieţuitorii lor, în parte socotiţi că sînt călugăriţi «în contra canoanelor», au fost duşi în alte chinovii, iar bisericile şi acareturile din jur prefăcute în biserici de mir şi, respectiv, în «ospicii pentru cerşetori invalizi, în şcoale săteşti sau alte asemenea aşezăminte de folos obştesc». Două luni mai tîrziu, Vodă Cuza promulga legea relativă la taxa de transmitere asupra proprietăţilor aşezămintelor publice, prin care se prevedea, printre altele, perceperea pe seama  guvernului a unei taxe de 10% pe an asupra venitului net al proprietăţilor nemişcătoare ale mitropoliilor, episcopiilor, mănăstirilor şi bisericilor de sub diferite tutele, al seminariilor, precum şi al oricărui alt aşezămînt de binefacere.

Tinzîndu-se la desăvîrşita sechestrare a averilor bisericeşti, administrate de Ministerul Cultelor, al căror venit se aduna la Casa Centrală, în acelaşi an 1860, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri din 19 octombrie, votat de Adunare şi întărit de domnitor, Casa Centrală s-a întrunit cu Casa Ministerului de Finanţe, venitul mănăstiresc intrînd astfel direct în vistieria ţării” (ŞER).

Într-un sfîrşit, după aceste tîlhării mari şi mici, care zdruncinaseră bine Biserica, Vodă Cuza-Biciul lui Dumnezeu se apucă să bată războiul hotărîtor de ştergere a monahismului de pe faţa pămîntului românesc şi de ateizare a bine-credinciosului norod. Ca să adoarmă orice bănuială, vicleanul apostat îşi vopseşte planul în cele trei culori pe care toţi le cunoşteau de-acum pe lume, şi-i prosteşte pe Moldo-Valahi că aşa nu mai merge şi trebuie pornită cruciada împotriva mănăstirilor închinate Sfîntului Munte Athos, liberînd astfel Biserica şi norodul românesc de sub apăsarea Grecilor, care – vorb-aia! – „ne sugeau sîngele”. (Chiar aşa făceau, dar asta e altă poveste!) Toată lumea – şi ierahie, şi preoţime, şi norod – a fost fireşte orbită de năluca unei asemenea biruinţe lumeşti, şi nu numai că a încuviinţat desfiinţarea şi prădarea de către Stat a mănăstirilor zise „închinate”, dar încă s-a bucurat şi a petrecut cu prostească veselie.

Nimeni dintre credincioşi nu a cugetat că, pe pămîntul acelor mănăstiri, Românii –  tiranisiţi cu adevărat de trufaşii Grecotei – se osteneau de fapt pentru Dumnezeu şi pentru Ortodoxia care trebuia păstrată cu orice preţ. Nu, mîndria şi dorinţa de „libertate” a luat tuturor minţile şi nu s-au trezit din nebunie – care s-au mai trezit! – decît atunci cînd Cuza le-a dat chiar mai multă „libertate” decît puteau duce. Căci legea „secularizării” mănăstirilor „închinate” – „atît de entuziast votată, decretată şi promulgată în decembrie 1863 – prevedea în primul său articol fără nici un echivoc că: «Toate (s. m.) averile  monastireşti din România sînt şi rămîn averi ale Statului.» Se extindea astfel efectul ei şi asupra proprietăţilor mănăstirilor neînchinate şi chiar şi ale centrelor eparhiale, deşi dintru început se vorbise numai de cele ale mănăstirilor zise «închinate»” (ŞER).

axa-cuza3Dar lucrurile nu se opresc aici: odată isprăvită cu bine şi această trebuşoară, procuratorul provinciei Romania Unită S. A. – strîns hăţuit şi îmboldit cu pintenii  de stăpînii Europeni – se apucă să schimbe înseşi rînduielile Bisericii „naţionale”. Astfel, la „începutul anului 1864, guvernul a vrut să introducă în ţară calendarul gregorian” (ŞER). Fireşte că „mica schimbare” era pusă la cale de papistaşii de la Roma, precum zice şi cronica:

„În ţară s-a produs oarecare nelinişte în legătură cu schimbarea calendarului. Se vorbea chiar că puţin înainte de a se ivi ideea introducerii noului calendar, capitala României fusese vizitată de Bore, şeful iezuiţilor Orientali de la Constantinopol, care ar fi conferit mai multe zile cu oamenii noştri de stat, şi că prin urmare guvernul ar fi decis a introduce în România papismul” (ŞER).

Pînă la urmă, nu s-a mai făcut nimic, dar nu din vina lui „Vodă”, ci a împotrivirii Consiliului Bisericesc, a poporului şi a Patriarhului Ecumenic. Pentru ca asemenea greşeli să nu se mai întîmple, napoleonul nostru de buzunar se autoîntronizează  „papă” al arhiereilor ortodocşi, căci, „potrivit Decretului organic din 1864 şi Legii pentru numiri din 1865, Prinţul domnitor al României avea dreptul de a convoca Sinodul; Ministrul Cultelor participa la lucrările Sinodului, cu drept consultativ; şeful Statului avea dreptul de a numi pe mitropoliţii şi episcopii ţării” (ŞER).

Cuza terminase mănăstirile, dar nu şi monahismul, care e la drept vorbind liber de toate legile şi aşezămintele lumeşti. Pentru a zdrobi viaţa duhovnicească, el născoceşte însă alte legi care lovesc de-a dreptul în Taina călugăriei:

„Spre sfîrşitul anului 1864, Vodă Cuza a promulgat Decretul organic pentru regularea schimei monahiceşti. Acolo se preciza că, pentru a fi călugărit, un bărbat trebuia să dea dovadă de «pietate şi vocaţiune monahală, prin ispitirea religioasă canonică», să fie în vîrstă de minimum 60 de ani, sau «deşi mai june, invalid, om incurabil», şi să «renunţe la pensiunea ce ar avea de la Stat». Deosebit de acestea, pentru femei se mai cerea «să nu fie măritată» şi să fie în vîrstă de «minimum 50 de ani»” (ŞER).

Cuza a „secularizat” nu numai mănăstirile şi averile lor, Biserica şi aşezămintele ei, ci întreaga viaţă a Românilor. Aşa, într-o nenorocită zi de 1 aprilie a anului 1864, „Cuza a promulgat Legea comunală, iar la 4 decembrie Codicele civil. Prin art. 92 al Legii comunale, s-a luat Bisericii sarcina de a întocmi actele de stare civilă – naştere, căsătorie, deces – pe care o avusese pînă la acea dată, şi s-a trecut în seama primarilor comunali, care astfel au devenit şi «ofiţeri ai stării civile»” (ŞER). Cu alte cuvinte, comisarii Antihristului au ridicat preotului vrednicia de păstor al enoriaşilor săi, aceasta trecînd asupra lu’ dom’ primar guvernamental şi a cetei sale de tîlhari întărîtaţi prin telegraf de la „centru”. A fost o nenorocire mai mare decît oricare alta de pînă atunci, căci din acea clipă Ortodoxia a încetat să mai aibă vreo putere în rînduirea vieţii obşteşti şi norodul a început să nu mai trăiască de loc creştineşte.

Şi, pentru ca lucrarea să fie temeinică, poliţaiul de la Ruginoasa a mai puşcat nişte porunci europene,  care ne-au povîrnit de-a binelea în rîpa vieţuirii nu doar păgîneşti, ci şi umanist-antihristice. Astfel, a legiuit incestul, curvia şi prea-curvia „cu acte în regulă”: „Între prevederile noului Cod civil figurau şi unele în care erau «atinse şi cestiuni din rezortul bisericesc». În art. 144, de pildă, neţinîndu-se seama de deciziile unora din canoane, care îngăduie căsătoria numai după a şaptea spiţă de înrudire, s-a legiferat  că «în linie colaterală căsătoria este oprită numai pînă la a patra spiţă inclusiv»; iar în art. 151, în care se vorbeşte  de «celebrarea» căsătoriei civile, s-a omis cu totul de a se mai prevedea pentru cei ce au convenit şă-şi ducă restul vieţii împreună şi a obligaţia de a «celebra» şi Taina cununiei în cadrul Bisericii. De asemenea, în art. 216 s-a decretat că «despărţirile căsniceşti – divorţurile – nu se vor putea face decît numai la tribunalul civil al districtului în care soţii îşi au domiciliul», deşi pînă în acest an ele se judecaseră numai la tribunalele bisericeşti. Aceasta, pe de o parte a dus la desfiinţarea acestora din urmă, iar pe de alta, la trecerea tuturor dosarelor căsniceşti al tribunalele civile judeţene. În sfîrşit, el a dus şi la pronunţarea despărţirii numai înaintea tribunalelor civile, «fără ca Biserica să mai fie încunoştiinţată de aceasta»” (ŞER).

Descreieratul legiuitor nu i-a lăsat în pace nici pe morţii noştri. Mai întîi, i-a izgonit afară din sate şi din oraşe: „Prin Legea pentru înmormîntări, din martie 1864, s-a pus îndatorire tuturor „culturilor” de a-şi întocmi cimitiruri pentru înmormîntare la cel puţin 200 de metri de aşezări” (ŞER). Ce rost avea atîta nebunie? Păi avea! Întîi că erau prea multe cruci la vedere, şi asta tulbura rău duhurile vremurilor noi. Al doilea, unde sînt cruci, sînt neîncetat parastase, Românii vii avînd grijă de sufletul celor duşi mai mult decît de al lor propriu. În fine, cu atîtea slujbe de înmormîntare şi de pomenire, norodul era – vrînd-nevrînd – mai tot timpul cu inima la cele veşnice, fiind greu de ispitit de năluca raiului progresist. Dar nici asta nu e tot! Cimitirele celor ce aşteaptă învierea nu trebuiau doar îndepărtate din privelişte, dar şi spurcate de duhurile necurate care îi însoţesc în moarte pe necredincioşi:  „Mai departe, legea îngăduia ca în cimitirele creştine să se poată înmormînta şi acei morţi de alte religiuni pentru care nu vor fi cimitiruri speciale” (ŞER).

Trăgînd încheierea, băgăm de seamă că toate aceste „legi” n-au însemnat altceva decît consfinţirea spurcatelor „taine” ale cultului umanist ateu – „botezul” laic, căsătoria „civilă”, îngropăciunea cîinească, adăugînd şi „taina” divorţului – în care cetăţeanul-preot/cetăţeana-preoteasă! al/a religiei Raţiunii, încins/ă cu eşarfa revoluţionară tricoloră, săvîrşeşte legări şi dezlegări duhovnicesc-drăceşti în numele Statului, adică al omului-dumnezeu!

Cuza – „iluminat” şi „luminător”

Cuza a fost primul mare „iluminat” şi „luminător” de la noi căruia i s-a dat în sarcină scoaterea bietului norod Moldo-Valah din „beznele” Ortodoxiei şi alinierea lui în marşul universal către strălucirile „progresului”, Pentru asta, el a pus neasemuită rîvnă în ctitorirea învăţămîntului ateu românesc. Cum zice o Istorie de a 4-a, „Domnitorul Al. I. Cuza a despărţit învăţămîntul de biserică” (IST4). Ceea ce vrea să spună că onorabilul nostru fost colonel şi ministru de interne a ridicat Bisericii dreptul de a-i educa pe copii Români botezaţi, dărîmînd învăţămîntul creştinesc şi înfiinţîndu-l pe acela zis „laic” (=ateu), adică şcoala antihristică, organ al Statului antihristic! Atunci, s-a petrecut ceva cumplit: întreaga aşezare firească a obştii româneşti s-a prăbuşit în clipa cînd preotul a fost despuiat de vrednicia dăscălească, ce a fost dată umaniştilor mercenari ai minciunii, şi cînd însăşi preoţia a fost trecută între îndeletnicirile funcţionăreşti ale Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor.

Pentru a-şi săvîrşi misia, Cuza nu a stat deloc pe gînduri, şi încă „în 1859, la 15 decembrie, a desfiinţat şcolile catehetice din Moldova, pe care le-a schimbat în şcoli primare. Ceva mai tîrziu, seminariile au fost luate sub conducerea directă a Ministerului Instrucţiunii, care n-a întîrziat a le aduce reforme şi a le reorganiza” (ŞER). Aceasta vrea să zică ateizarea lor, preschimbarea lor în laboratoare ale necredinţei. Aşa că mai bine ar fi să spunem că „prinţul” a fost înscăunat ca tiran al României întregi pentru a-i despărţi pe Români de Biserică şi Biserica de Ortodoxie, trecîndu-i şi pe unii, şi pe cealaltă sub ascultarea Statului revoluţionar francmasonic.

Apoi, cum citim în alt manual de istorie, „prima lege şcolară a statului român a fost legea lui Cuza din 1864, care organiza desfăşurarea învăţămîntului de toate gradele. Învăţămîntul primar era decretat obligatoriu şi gratuit, avînd în vedere nivelului extrem de scăzut al instrucţiei populaţiei rurale” (IST8). Aici, atingem un capitol de cea mai mare însemnătate în istoria revoluţiei româneşti, care a urmărit pe de o parte ispitirea norodului către păgînism şi apostazie, iar pe de alta, umanizarea ortodoxiei noastre, adică schimbarea ei în filosofie a Antihristului. În alte cuvinte; masonizarea Românilor a mers împreună cu masonizarea Bisericii: saducheii şi fariseii şi-au dat mîna cu arhiereii şi au purces la desăvîrşirea lucrării  „iluministe” în România! Legea instrucţiunii publice a lui Cuza a arătat toate acestea desluşit, punerea ei în aplicare făcîndu-se prin Biserică, instituţie de căpetenie a guvernului luptător de Hristos! De fapt, dacă schimbările nu ar fi venit prin Biserică, norodul – prost (adică simplu), dar sănătos la minte – nu ar fi primit să îşi ridice „nivelului extrem de scăzut al instrucţiei” nici cu un milimetru măcar. De aceea, prin condeiul nefericitului V. A. Urechia, Ministerul îi scria Mitropolitului Nifon o „adresă” (un ordin deci), frăţesc-masonică, umanist-apocaliptică şi demagogic-patriotică: „În ziua de 1 septembrie intră în lucrare noua lege şcolară cu marele principiu al obligaţiunii instrucţiunii primare. Punem acest principiu mîntuitor sub adumbrirea Bisericii strămoşeşti. Ardicaţi, Preasfinte, vocea amvonei pentru esplicarea lui! Puneţi a se face rugăciuni pentru prosperitatea instrucţiunii publice, ordinaţi clerului să îndemne pe săteni, mai ales, a-şi trimite copiii la şcoală, căci gloria religiei va sta în isbînda luminii, şi salvarea patriei române nu este decît cu această condiţiune. Şcoalele din trecut se ţineau în pridvoarele bisericilor noastre. Faceţi dară, Preasfinte, prin influenţa salutarie ce vă dă sfînta noastră religie, ca şi pe viitor şcoala să fie pridvorul Biserici Române şi ambele intrarea sigură la templul [!] binelui, al adevărului, al frumosului şi al românismului” (ŞER).

Dacă n-ar fi adevărat, acest poem omagial al silniciei pedagogice ar fi de rîs! Cînd însă citeşti că şcoala şi Biserica au ca scop şi sarcină să ne ducă vrînd-nevrînd în templul ideal şi universal al lui Lucifer, îţi îngheaţă zîmbetul în rînjet.

BIBLIOGRAFIE:

(EMD) – EMILIAN M. DOBRESCU, Iluştri francmasoni, Nemira, 1999

(IST4) – ISTORIA ROMÂNILOR, manual pentru clasa a 4-a, Sigma, 1997

(ŞER) – PREOT NICOLAE ŞERBĂNESCU, Aniversări-comemorări, 150 de ani de la naşterea lui Alexandru Ioan Cuza: 1820, 20 martie, 1970

(IST8) – ISTORIE, manual pentru clasa a 8-a, Humanitas, 2000

(ROS) – Rosetti, C.A., Corespondenţă, Minerva, 1980

(ION) – GHEORGHE IONESCU (BUZĂU), Viaţa şi activitatea lui Filotei, Episcopul Buzăului, Bucureşti, Tipografia „Gutemberg” Joseph Gobl, 1909

(IOR I) – Iorga Nicolae, Istoria poporului românesc, ED. Ştiinţifică şi pedagogică, 1984

Statuia lui Al. I. Cuza din fața Patriarhiei BOR Reviewed by on . Cuza – C. V. „Cuza, Alexandru Ioan (1820-1873), domnitor. Prefect de Covurlui, Galaţi (1857) şi ministru de Război (1858). Primul domnitor al Principatelor Unit Cuza – C. V. „Cuza, Alexandru Ioan (1820-1873), domnitor. Prefect de Covurlui, Galaţi (1857) şi ministru de Război (1858). Primul domnitor al Principatelor Unit Rating: 0

About Florin Stuparu

Florin Stuparu s-a născut pe 20 mai 1961 în Bucureşti. Părinţii lui, Sabin şi Elena Stuparu s-au străduit şi au reuşit să-i ofere toate condiţiile pentru ca Florin să dobândească o educaţie aleasă, în anii ’70, în plin regim comunist. În afară de cursurile şcolii primare pe care a urmat-o între anii 1968-1976, Florin a urmat cursuri de limbi străine, a luat lecţii de chitară, a fost înscris la Palatul copiilor la diverse cercuri teoretice sau aplicate, căci pe lângă aplecarea lui spre studiu el avea şi o îndemânare şi o dragoste pentru lucrul practic bine făcut care l-a însoţit întreaga viaţă. În 1980 a absolvit Liceul de Filologie-Istorie „Zoia Kosmodemianskaia” din Bucureşti, încercându-şi norocul în acelaşi an, în sesiunea din vară, la admitere la IATC, unde numărul de locuri era foarte redus (5 locuri la actorie). Dorinţa de-a întrupa personaje care îi exprimau personalitatea şi de-a intra într-o lume care îl fascina prin tot ceea ce ţinea de arta actorului, a reprezentaţiei şi a comunicării nu l-a părăsit mult timp de atunci încolo. Când l-am cunoascut eu, în 1984, Florin recita în româneşte monologuri din personaje dostoievskiene, poeme din poeţi români şi universali, dar şi în engleză din Shakespeare, Mark Twain sau James Joyce. A mai încercat o singură dată la actorie şi apoi s-a angajat pentru un timp la Bucur-Obor ca „estetician” (se ocupa cu aranjarea vitrinelor, a pomului de „Moş Gerilă”, etc.), timp în care a devorat biblioteci municipale şi naţionale, cât şi pe-a lui personală şi pe ale prietenilor. În 1987 devine student al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, Secţia Română-Engleză, pe care o termină în 1991, când este angajat ca asistent de cercetare (ulterior cercetător) la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. Aici a realizat studii antropologice (printre care un studiu despre concepţia asupra spaţiului, pornind de la experienţa unei tabere artistice de la Galda) şi lucrări de antropologie audio-vizuală. Acestea din urmă au fost realizate împreună cu Mugur Vasiliu: Comentarii, documente Foto şi Filme legate de Junii Braşoveni, de Carnaval (de primăvară - la Brăneşti, de iarnă - la Liteni şi Tescani), Filmul „Tonel şi Vieru, sau despre rostul cântării”. A fost membru fondator al Mişcării pentru România (1990-1991) şi al Asociaţiei de Antropologie Audio-Vizuală (1995-?), al grupării şi revistei SCARA. Între 1982-1992 a fost căsătorit neoficial cu Mihaela Barcan. În 1996 se căsătoreşte cu Lorena-Valeria (Păvălan) Stuparu, devenind ulterior tatăl copiilor Maria-Andreia (1997), Ioan-Vasile (1999), Ana-Gabriela (2001). Dar marea cotitură în viaţa lui a reprezentat-o întîlnirea cu Florin Bălan, care în momentul în care a luat drumul mânăstirii pentru a deveni monahul Filotheu Bălan, renunţând la bunurile pământeşti - lui Florin (despre care ştia că este un cărturar) a găsit de cuviinţă să-i lase biblioteca lui. Iar Florin chiar a citit acele cărţi (începând cu toamna anului 1998) care au schimbat radical viziunea lui asupra rostului omului pe pământ. Pe scurt, în 2000 Florin a renunţat la viaţa publică orăşenească (dar nu şi la viaţa de familie) şi a plecat la Mânăstirea Petru Vodă. Între 2005-2010 a revenit în lume (de unde mergea des la mânăstire), iar din mai 2010 s-a reinstalat la Petru Vodă (de unde a mai venit de trei ori în Bucureşti şi o dată în Craiova) pentru a termina casa pe care o începuse în 2004, pentru a realiza programul editorial pe care şi-l propusese şi pentru a trăi într-o lume mai curată, nutrită de rugăciunile şi binecuvântările părintelui Iustin Pîrvu.. Pe data de 1 august 2011 a coborât în sat, de unde până acum încă nu s-a întors. Dar noi îl aşteptăm. O parte însemnată din sufletul şi mintea lui Florin se regăsesc şi în cărţile lui: 1. “Anul 1848 la români”, 2001, nepublicată – editor şi autor 2. Rugăciunile Postului Mare, Egumeniţa, 2003 3. Ceaslov, după ediţia Neamţ 1874, nepublicat 4. Fericitul Theodorit al Kyrului – Tâlcuirea celor 150 de Psalmi ai Prorocului David, Mînăstirea Petru Vodă, 2003 5. Două numere din Oglinda vremii (2007-2008) 6. Sf. Theofylact al Bulgariei şi Sf. Nicodim Aghioritul – Tâlcuirea Epistolei către Romani, Sophia, 2005 7. Sf. Theofylact al Bulgariei şi Sf. Nicodim Aghioritul – Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni şi a Epistolei a doua către Corinteni, Sophia, 2005 9. Rugăciunile Sfîntului Efrem Sirul, Scara, 2006 10. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tâlcuirea Epistolelor către Galateni, Efeseni, Filipeni şi Coloseni, Sophia, 2006 11. Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi la Naşterea şi Întruparea Cuvântului, Sophia 2007 12. Sf. Theofylact al Bulgariei – Tîlcuire la Faptele Apostolilor, Sophia, 2007 13. Justin, Scara, 2007 14. Educarea curviei, Fundatia Sfintii Martiri Brincoveni, Constanta, 2006 15. Sîntul Andrei, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei – Tîlcuire la Apocalipsă, Sophia, 2007 16. Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi la Moartea şi Învierea Domnului, Sophia, 2008 17. Mărgăritare – Cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale multor sfinţi şi dascăli, Sophia, 2009 18. Vieţile, Acatistele şi Paraclisele Sfinţilor Grabnic Ajutători Nicolae, Mina si Haralambie, Sophia, 2009 19. Sf. Efrem Sirul, Plînsurile Sfintului Efrem Sirul, Sophia, 2010 20. Cartea omului sau Un bărbat şi o femeie de la facerea şi pînă la înnoirea acestei lumi, Scara, 2010 21. Cuvinte împotriva beţiei şi pentru buna folosire a vinului, Scara, 2010 22. Vladimir Guette – Papalitatea eretica, Scara, 2010 23. Fericitul Theodorit al Kyrului – Zece cuvinte pentru Dumnezeiasca Pronie, Fundaţia Iustin Pirvu, 2010 24. Sf. Theofylact al Bulgariei şi Sf. Nicodim Aghioritul – Tîlcuirea Epistolei către Evrei, Sophia, 2011 25. Cartea ascultării, Sophia, 2011 26. Arhiepiscopul Nichifor Theotokis – Kyriacodromion la Apostolii şi Evangheliile Duminicilor de peste an, Sophia, în curs de apariţie 27. Arhiepiscopul Evghenie Vulgaris – Tîlcuire la Pentateuh, în curs de apariţie la Editura Sophia 28. Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, traducere şi note de Cuviosul Gherontie Dascalul şi Sfântul Grigorie Dascălul, în curs de apariţie la editura Sophia

Comentarii (1)

  • gabi

    Buna ziua,

    Am vazut un comentariu de-al dvs pe un blog, ceea ce mi-a intarit parerea ca puteti sa evaluati, ca expert, situatia din Principate in timpul lui Cuza si a lui Carol I.

    Lucrez in prezent la un material despre episcopul Melchisedec Stefanescu, un om f competent, care a facut parte pentru o scurta perioada chiar din guvern, se bucura de prietenia lui Cuza si a fost reprezentant al BO in comisia pentru secularizare.

    Planeaza asupra lui suspiciuni ca ar fi fost, macar pentru o vreme, mason. Nicaieri nu am gasit referinte bibliografice, doar pe situri si bloguri. Stiu ca la vremea respectiva, prin anii 1880-90, unele publicatii, precum LUPTA si DEMOCRATIA, scriau acuzator la adresa episcopului, cum ca ar fi filorus si alte acuze. Voiam sa va intreb daca, vreodata, v-a cazut la indemana vreun material care pledeaza pentru afinitatea lui Melchisedec pt masonerie. Planeaza credinta ca Masoneria a orchestrat marile evenimente din Tarile Romane, iar Melchisedec, cel mai capabil ierarh din acea vreme, dornic de progresul Bisericii si al tarii, volens-nolens, trebuia sa fie partas la aceasta organizatie.
    Astept raspunsul dvs.
    Cu stima,

Lasă un comentariu

scroll to top