web analytics
Home » Arhiva AXA anul I » Axa 4-5 » O știre care înconjoară lumea

O știre care înconjoară lumea

mai 5, 2009 8:03 am by: Category: Axa 4-5, Istorie Leave a comment A+ / A-

Textul este comentat imediat după publicare numai în Viitorul (oficios liberal) din 4 iunie 1931, unde Petronius (pseudonimul lui Gr. Tăuşan, filosof, comentatorul – şi traducătorul în româneşte – al „Eneadelor” lui Plotin – dar şi editorialist aici) scrie, pe pagina I, sub titlul mare: ”Moartea geniului”, o tabletă care ne dă pulsul liniştirii publice, triumfaliste desigur, în privinţa „asasinatului” comis în spital:

„Într-o revistă de strictă specialitate medicală (România medicală) printre alte articole interesante se găseşte unul, în cel din urmă număr apărut, în care d. Dr. Vineş povesteşte, pe bază de documentare nouă, cum şi de ce a murit Eminescu. Autorul acestui articol îşi întemeiază informaţiile sale pe chiar notele medicale ce le-a redactat în calitate de medic la spitalul d-rului Şuţu – cunoscutul alienist – în cura căruia a fost Eminescu.

Se ştie că părerea unanim admisă era că Eminescu ar fi murit din cauza unei răni la cap ce i-a făcut-o un tovarăş de boală, internat acolo. D. dr. Vineş afirmă că adevărat Eminescu a avut o rană la cap, ce i-a produs ş-un erizipel, dar care s-a vindecat. După aproape de-o lună de când primise rana la cap a murit subit din prici9na unei boli de inimă de care suferea de mult. Nici vorbă nu e deci de-o moarte provocată de rana la cap. Se stabileşte astfel cu preciziune adevărata cauză a morţii celui mai profund poet al nostru , şi această restabilire a faptelor nu poate decât să fie bine venită pentru istoria biografică de la noi.

Ceea ce este însă profund de dureros e că organizarea noastră sanitară de acum 30 de ani îndărăt , ca şi ştiinţa medicală însăşi, era departe de-a fi cea de azi. Când ne gândim la organizarea spitalului de boli nervoase din Capitală, cu perfecţiunile ştiinţifice introduse în el ; dacă ne gândim la malieterapia (tratamentul cu malaria pentru combaterea paraliziei generale, de care probabil suferea Eminescu) atunci ne dăm seama de nenorocirea marelui poet de-a nu fi apucat vremurile de azi, când ar fi fost îngrijit şi mai bine şi poate salvat. Căci nu poate fi durere mai mare decât aceea de-a pierde pe geniul poetic cel mai mare care l-a produs ţara şi rassa noastră şa 40 de ani.

D. Ibrăileanu în prefaţa ce-a scris-o la ediţia completă a poeziilor lui Eminescu face o observaţie justă: Ce şi cât ar mai fi produs Eminescu dacă ar fi trăit cât Goethe ?

Destăinuirile ştiinţifice pe care d. dr. Vineş le-a dat asupra ultimelor clipe din viaţa lui Eminescu , şi asupra sfârşitului său, ne-au reamintit astfel vechi răni sufleteşti şi dureri ce le purtăm de mult în suflet, pentru că Eminescu este o forţă vie care trăieşte permanent în conştiinţa noastră a tuturor. Şi niciodată nu a grăit mai înţelepţeşte Haşdeu , decât atunci când a rezumat viaţa şi moartea lui Eminescu cu acest epitaf clasic: ”Eminescu a murit nebun, dar va trăi veşnic. Vor muri deapururi însă toţi acei înţelepţi cari au lăsat şi vor lăsa să moară un Eminescu.”! Haşdeu lovea crud şi nedrept aici pe Titru Maiorescu, dar scoţând din cauză pe marele critic rămâne perfect adevărată constatarea că societatea nu face tot ceea ce trebuie pentru geniile ce le eternizează.”

Din acest discurs ideologic („societatea nu face totul”, etc.) scoatem referirea la Titu Maiorescu, cu totul inadecvată (de altfel, Haşdeu nu-l considera nici în glumă „înţelept”) – şi restabilim adevărul în legătură cu G. Ibrăileanu: criticul Vieţii româneşti era atât de sigur că Eminescu şi-a încheiat ciclul intelectual încă din 1883, la 33 de ani, încât spune că ce a creat între 1883-1889 sunt simple reluări din memorie, chiar traduceri care-l pun sub incidenţa plagiatului – sau lucrări slabe, vădind o minte răvăşită, cum ar fi „Sara pe deal” – şi oricât ar fi trăit în continuare, după 1889, n-ar mai fi fost capabil de creaţii noi. Nevoia de şabloane, de sloganuri liniştitoare, de adevăruri certe – este un simptom la presa anilor ’30.

Această luare de cuvânt a dr. V. Vineş va fi preluată şi ajustată convenabil de către G. Călinescu în „Viaţa lui Mihai Eminescu”, 1932, şi va face carieră. (Călinescu preia numai câteva cuvinte şi reinterpretează romanţios). În presă, informaţia respectivă circulă greu. Numai Gr. Tăuşeanu o consemnează aici, pe loc, imediat ce apare în revista de specialitate. Universul, care lansase amintirea lui D. Cosmănescu, nu ia cuvântul – şi vom vedea care este poziţia sa.

Peste doi ani, în 1933, apare o altă referinţă la textul doctorului V. Vineş, cea din Adevărul, ziar de direcţie în epocă. Nu găsim textul autentic, din 27 iunie 1933 (trimitere greşită în „Bibliografia Eminescu”) – dar îl preluăm din ziarul „America”, foaie a românilor din Cleveland, S.U.A. (un ziar foarte elegant al emigraţiei, extrem de atent la ce se petrece în ţară) – care, la 6 septembrie 1933, îl preia. Textul românilor americani se cheamă „Cum a murit Eminescu” – şi este următorul:

„Fel de fel de versiuni au circulat până acum asupra cauzelor morţii lui Eminescu. O legendă creată de o frază dintr-o scrisoare a sorei poetului către d-na Emilian („moartea sărmanului meu frate a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun în ospiciu”) se menţine şi astăzi. Şi totuşi, altul e adevărul. Eminescu a murit de … inimă. O boală de cord , precis diagnosticată de vestitul clinician prof. dr. Thomescu. Moartea celui mai mare poet al României a fost determinată de o sincopă în urma unei „endocardite”.

Lucrurile se cunosc astăzi precis, graţie d-lui dr. Vineş, şeful de lucrări la clinica neurologică din Bucureşti, care ca intern pe vremea aceea în ospiciul în care era internat Eminescu, l-a îngrijit pe nenorocitul poet făcându-i chiar el „anamneza”, ceea ce – în termeni medicali – înseamnă o adnotare zilnică pe o „foaie de observaţie” a tuturor simptomelor bolii şi a tratamentului urmat de pacient. Această „foaie de observaţie” a lui Eminescu de pe vremea internării lui, d-rul V. Vineş a publicat-o în „România medicală” din 1 iunie 1931. Rezultă din ea, între altele, că este adevărat că în mai 1889 „un bolnav, nu din cei furioşi, se distra învârtind o piatră mică legată de o aţă. Piatra scăpând din aţă, a lovit întâmplător pe Eminescu în cap, producând o rană superficială ce interesa numai pielea, o rană mică de 2 cm. CARE RANĂ ERA VINDECATĂ COMPLET PESTE 3 ZILE.”

Dar Eminescu, care avea mintea întunecată atunci, şi având mania să colecţioneze tot ce găsea pe jos şi să se frece cu obiectele găsite – chiar murdare – pe corp şi pe cap, îşi murdări pansamentul, dobândind astfel un erizipel care s-a întins pe întreaga-i faţă şi piept, erizipel care, totuşi, graţie îngrijirilor, s-a vindecat şi el, ba sub influenţa lui s-a ameliorat şi starea psiho-mentală a poetului. Dar inima poetului, inima aceea în care s-a răsfrânt o viaţă de zbucium, de chin şi de mizerie neagră, se oprise în mişcarea ei tocmai când creerul celui mai mare cugetător poet al ţării părea a renaşte la o viaţă nouă. Şi astfel a intrat Eminescu în Nirvana pe care o meditase şi o dorise atâta. (Adevărul)”.

Vedem efectul de presă: bietul doctor Tomescu, pe un diagnostic al căruia se baza doctorul Vineş şi care era mort din 1911, devine „vestitul clinician prof. dr. Thomescu”, etc., etc. (numele său adevărat: T(h)omescu, N. C., 1859-1911, piteştean după naştere, a fost şi senator conservator de Ilfov în anul l911, este autor de cărţi de specialitate medicală – dar nu de cardiologie). E absurd să insistăm. Reţinem constarea generală: ”o legendă… se menţine şi astăzi”. Din 1893, de când s-a publicat scrisoarea Hariettei, se ştia în mod obişnuit că Eminescu a fost asasinat de cărămida lui Petrea Poenaru. În 1926 amintirea lui Dumitru Cosmănescu, fostul frizer al poetului, reconfirmă această „legendă”. În 1931 doctorul Vineş publică într-o revistă de specialitate cu scopul precis de a restabili adevărul. El numeşte cauza „legendei”, scrisoarea Henriettei – vrând, probabil, să arate că amintitul frizer a născocit „cărămida” pornind de la scrisoarea respectivă, aşadar că acesta întăreşte scrisoarea şi nimic mai mult. La urma urmei, ce rost avea amintirea acelui incident minor, nesemnificativ, cu pietricica – şi care în plus n-a fost consemnat de către doctor în fişele sale, ci acesta l-a readus în atenţie din memorie? Dacă, să spunem, pacientul şi-ar fi pierdut şi vreun dinte în spital – şi acest incident ar fi fost raportat posterităţii?

Dar, desigur, textul dr. V. Vineş fiind de faţă, oricine îl citeşte cu atenţie şi în context poate să înţeleagă buna intenţie a medicului – dar inadecvarea sa la subiect. Aceste două pagini de revistă sunt … singura operă a doctorului V. Vineş, homo unius momenti cum se spune pe latineşte („om al unui singur moment”). Se prea poate ca prin revistele de specialitate ale vremii el să mai aibă şi alte articole ori studii, dar bibliotecile nu-l reţin cu nici un titlu de carte. Un ne-cărturar, aşadar, dă hrană presei, adică ziarelor – iar acestea realimentează… tocmai cărţile despre viaţa lui Eminescu…iată, cu lucruri luate de pe jos.

Concordanţele şi neconcordanţele „raportului Vineş” se pot comenta. Vom insista asupra câtorva neconcordanţe. Mai întâi, este interesant de văzut cum a fost internat poetul. Dr. Vineş spune că „toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze în Institutul Caritatea.” Raportul anonim, atribuit de G. Potra doctorului Tomescu, spune altceva: ”La 3 februarie Eminescu fu adus prin ordinul poiliţiei capitalei la Institutul Caritatea, unde fu supus supravegherii şi tratamentului medical…” Este diferenţă. Până a vedea, însă, acest raport anonim, să încercăm a stabili şi data internării. Doctorul Vineş vorbeşte vag de perioada martie-iunie, acest raport anonim notează data fermă 3 februarie – dar mai există un „Raport medico-legal”, semnat de doctorii Şuţu şi Petrescu şi datat 23 martie 1889 al cărui început este acesta: ”Subsemnaţii doctori în medicină, invitaţi de domnul prim-procuror Trib. Ilfov, prin adresa nr. 5717, a examina starea facultăţilor mintale lui Mihail Eminescu, întrunindu-ne astăzi 23 martie la Institutul Caritatea, unde se află de aproape două luni, am procedat la cuvenita cercetare…” Deducem că poetul se afla în Institut din jurul datei de 23 ianuarie – adus de prieteni sau cu poliţia, nu se ştie precis – şi aştepta să fie investigat.

Tot ziaristul este de vină

Chestiunea pare mai degrabă juridică decât medicală, de vreme ce prim-procurorul cunoaşte cazul şi-l monitorizează. Data de 23 ianuarie este mai apropiată de cea din raportul anonim ( 3 februarie ) – dar este, în acelaşi timp, destul de apropiată de ultima ieşire publică a lui Eminescu, articolul publicat de el în „România liberă” din 13 ianuarie 1889 prin care a deranjat mult şubreda coaliţie politică a momentului. Redăm ecourile acelui articol, după o notă a lui G. Panu publicată în ziarul „Lupta”, 15 ianuarie 1889, pagina întâi: ”Şedinţă mai nostimă, nec plus ultra al partidului conservator a fost de data aceasta atins. Să povestim. Şedinţa încă nu este deschisă, când d. Vernescu intră furios cu un exemplar din România liberă în care este înjurat. ”Îmi dau demisia ! Îmi dau demisia !” – strigă către amicii săi care în zadar cearcă a-l linişti. Miniştrii junimişti îl înconjoară şi-l roagă să nu demisioneze, că se va face rectificare, îi şi arată un bruion de rectificare, aruncând vina articolului în chestiune pe spatele bietului Eminescu… D. Vernescu se linişteşte, ba încă se prea linişteşte, şi aceasta foarte repede… O furtună în un cap de avocat… Şedinţa se deschide…” Evenimentul este consemnat de mai multe ziare, iar „Naţiunea” dă informaţii mai ample: ”În urma articolului apărut ieri în România liberă, în care d. Vernescu era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial, domnia sa şi-a dat demisia azi dimineaţă. Însă, în urma asigurărilor d-lui Carp, cum că va dezavua – ceea ce a şi făcut în numărul de azi al oficioasei – pe d. Eminescu, autorul articolului în chestiune, d. Vernescu şi-a retras demisiunea. Uite popa, nu e popa.” Alt ziar, „Telegraful”, adaugă: ”d-nii Carp şi Theodor Rosetti, faţă cu dl. Laurian, i-au declarat că articolul priveşte pe d. Eminescu…” Sursele sunt concordante, evenimentul din 13 ianuarie 1889 a fost bine marcat de presă. Exact după această dată nu se mai ştie nimic despre Eminescu. Vedeţi cum zice doctorul Vineş: ”Cu câteva luni înainte de a intra în Institutul Caritatea, adică cu puţin înainte de a-l cunoaşte eu, Mihail Eminescu, după cum mi-au declarat prietenii săi, abuza de băuturi alcoolice şi făcea excese veneriene. În acest timp dădea impresia că nu era în toată deplinătatea facultăţilor sale intelectuale. Din zi în zi devenea mai puţin vesel, tăcea mai tot timpul, dorea să fie singur, nu mai era în stare să lucreze. Prezenta oarecari tulburări morale: intra în diferite localuri publice şi consuma fără să plătească; cerea bani de la toţi pe cari îi întâlnea. Toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze în Institutul Caritatea al regretatului prof. Dr. Al. Sutzu, unde, în martie 1889, l-am primit în biroul administrativ. Eminescu mai fusese internat în Institutul Caritatea în 1883.” Printre „tulburările morale” reţinute de medic de la prietenii săi sunt enumerate consumaţiile fără plată prin cârciumi – nu şi aceste gesturi eminamente politice. Se mai aduc, de către unii biografi, şi alte amintiri despre aceste ultime luni libere ale poetului, şi foarte des se citează Teleor, cu toate că însemnarea sa este încurcată şi se referă la alt an. O redăm:

Cum era ca bărbat Eminescu

”Cu vreo lună înainte de moartea sa, Eminescu mergea regulat, în fiecare seară, la Coloseul Opler, mai mult pentru hatârul unei frumoase cântăreţe suedeze. Într-o seară, după ce am jucat popice amândoi, după ce m-a bătut de m-a prăpădit la joc, făcând mereu numai nouă puncte, am trecut amândoi în sala de spectacol. Toată sala era plină de lume. Capelmaistrul Carbus începuse să agite bagheta. La masa noastră mai veniră încă vreo patru-cinci prieteni. Eminescu era foarte vesel, transportat. Veni o nouă serie de halbe cu guler de mareşal,

–    Ce gulere sunt astea, bre ?

–    De general !

–    De colonel bulgăresc !

Eminescu avea privirea îndepărtată spre scenă: parcă aştepta ceva.

–    Ce e, Eminescule ?

–    Nu vine cineva…

–    Cine ?

–    Cineva…

Apoi mai vorbirăm de pariul ce făcuse Eminescu – pariu în scris cu Simţion şi alţii…

Un cântec vesel în formă de marş ne făcu să tăcem şi să îndreptăm privirile spre scenă. Eminescu făcu ochii mari, se însufleţi şi strigă deodată:

–    Suedeza!

Apoi, după scaun, printr-o săritură, se sui pe masă, îşi puse un şervet în jurul capului şi începu să strige: Bravo! Bravo!

Toată sala a rămas înmnărmurită.”

Acest pariu cu Simţion există între manuscrisele lui Eminescu, dar este datat 25 iunie 1883 şi se referă deci, la ultimele zile de dinaintea căderii poetului din 28 iunie acest an: D. Teleor confundă. În linii generale, însă, nu mult diferit înţelegeau – sau lăsau să se înţeleagă – prietenii „excesele veneriene” ale poetului. Se pot cita şi amintirile din 1893 ale Mitei Kremnitz, şi cele din 1932 ale lui Panaite Zosin, dar le eliminăm pentru economie de spaţiu.

În concluzie, putem afirma că Eminescu a fost adus la Institutul Caritatea într-una dintre zilele din intervalul 16 ianuarie – 3 februarie 1889 – dar se înţelege limpede că la mijloc este mâna poliţiei iar poetul este implicat într-un caz de turburare a ordinii politice, nu publice. Doctorul Vineş poate că chiar nu ştie aceste amănunte – sau le lasă deoparte ca nesemnificative pentru cazul medical ca atare.

Vom reveni cu textele din „Familia”, care dau de înţeles că poetul a fost internat mai întâi la ospiciul Mărcuţa, probabil imediat după insurgenţa parlamentară din 13 ianuarie, şi abia apoi, acest ospiciu de stat plângându-se la primăria Capitalei că nu are bani să-l întreţină pe cel spitalizat, el a fost preluat de acolo cu poliţia şi transferat la Doctorul Şuţu, într-o clinică particulară.

Doctorul nu ştie, însă, nici momentul morţii poetului. Păstrează în mod obstinat, s-ar putea zice, ora 5 după amiază din ziua de 15 iunie, pentru a nu-l contrazice pe D. Cosmănescu (în privinţa orei; acela nu amintise de zi). Alte surse vorbesc de noaptea de 15 spre 16 iunie, poetul fiind agitat, sculând medicul de gardă pentru a cere un pahar de lapte şi expiind apoi în somn.

Vom urmări, în continuare, poziţia lui George Potra, a lui G. Călinescu – şi, desigur, a Universului. Până acum consemnăm că ceea ce este evident, anume că nebunul Petrea Poenaru mai întâi „s-a jucat” cu o piatră iar apoi a atacat cu o cărămidă – nu discută nimeni. Se instituie vălul unei tăceri groase şi asupra acestui Poenaru – şi asupra lui Cosmănescu, cel care-l readuce în discuţie – iar biata Henrietta este considerată din ce în ce mai insistent …sora bolnavă fratelui ei şi mai bolnav. Totuşi, impresiile de atunci, de la momentul înmormântării cuiva, persistă şi sunt cele mai importante. N-avea cum să inventeze ea, biata Herietta, numele lui Petrea Poenaru – ea a aflat aceste lucruri imediat după moartea fratelui ei. Aceste lucruri au ieşit la iveală în împrejurările înmormântării, în mijlocul acelei impresionante adunări de doliu care a înconjurat sicriul poetului. Ele se păstrează în memoria colectivă până la 1926, când sunt reconfirmate de frizerul Cosmănescu – vor mai persista o vreme – dar după biografiile ştiinţifice ale lui G. Călinescu, Petru Rezuş, D. Murăraşu, George Munteanu – iată numai patru dintre sitele dese şi foarte dese care au cernut informaţia lăsând să treacă doar ce e foarte, foarte subţire – se pierd definitiv ori rămân simple curiozităţi.

Concordanţe Cosmănescu

Textul lui Dumitru Cosmănescu despre uciderea cu o piatră a lui Eminescu în ziua de 15 iunie 1889 se publică în „Universul”, la 28 iunie 1926, şi provoacă reacţia doctorului Vineş care vine să restabilească adevărul ştiinţific, după cum pretinde, într-o revistă de specialitate, „România medicală”, peste 5 ani, la 1 iunie 1931. Peste încă 3 ani, în 1934, Gheorghe Potra va publica o a doua „expertiză ştiinţifică”, de data aceasta într-o broşură – care va fi întâmpinată cu mari rezerve de către G. Călinescu. Vom ajunge, în documentarul nostru, şi la anul 1934 – dar acum este momentul, credem, să revenim la amintirile lui D. Cosmănescu, întrucât doctorul Vineş le discută numai parţial luând din ele ce-i convine şi ce spune că se potriveşte cu fişele sale medicale.

D. Cosmănescu pare vulnerabil acolo unde afirmă că poetul l-a luat la o plimbare prin curtea institutului pentru a-l învăţa să cânte „Deşteaptă-te române”. De ce tocmai acest imn, cum să înţelegem exaltarea patriotică a poetului în acest context spitalicesc? Să fie un patriotism acuzat în contul lui Eminescu, în virtutea naţionalismului scos cu atâta insistenţă din opera ziaristică a lui Eminescu mai ales după Primul Război mondial?

O amintire mai veche, chiar din 1889, a unui alt apropiat al lui Eminescu vine să ne atragă atenţia că lucrurile trebuie înţelese aşa cum sunt, că este foarte credibil ca poetul să fi cântat într-adevăr imnul lui Mureşanu şi în stabilimentul din Str. Plantelor. Este vorba de textul lui Ilie Ighel, redactor la „Fântâna Blandusiei” (revistă scoasă de prietenii poetului), care l-a vizitat în sanatoriu. Redăm mai întâi fragmentul care interesează, dar vom insista întrucâtva pentru că este un moment foarte important privind modul cum se face, la noi, istorie literară, bibliografie, imagine: „Internat în ospiciul din strada Plantelor, la început era blând, bun, avea momente lucide; scria cu ce apuca şi unde putea. Păreţii odăii erau mâzgăliţi cu mucuri de ţigări, de chibrituri, şi numele lui Byron, Schopenhauer, rupturi de versuri de ici de acolo îi acopereau. Scanda toată ziua. Dintr-o întâmplare fericită am pus mâna pe două file dintr-un notes, scrise de el în timpul când era în Ospiciu. Scrierea e ca de obicei liniştită, trăsăturile regulate. Le dau în vileag ca să se vază că Eminescu era poet chiar atunci când nu era Eminescu:

Toamna pomii înfloresc/Şi se scutură toţi pomii de flori,/Iar inimile noastre/Le prinde fiori.//Veniţi în lumină/Copii drăgălaşi/Şi faceţi cu mine-mpreună/Sălaş.//Valurile viforă/Com tutte le forme.

Pe cealaltă parte a acestei file e Deşteaptă-te Române.”

Ne interesează, deocamdată, că poetul avea scris imnul „Deşteaptă-te Române” – în zilele când şi D. Cosmănescu declară că-l cânta prin curtea sanatoriului. Concordanţa este importantă – şi trebuie să facem legătura cu marile şantiere din manuscrise pe tema „Mureşianu”, „Andrei Mureşianu” – dar şi cu alt moment din viaţa poetului, anume: momentul când a pus piciorul pe peronul gării din Viena, în toamna lui 1883, dus de Chibici-Râmneanu la sanatoriul doctorului Leidesdorfer. Văzându-se acolo, poetul a strigat din răsputeri: ”România liberată! România liberată!” – şi se crede că a cântat „Deşteaptă-te Române”. Această „deşteptare” este o temă a vieţii – dar şi a operei, astfel că nu pare de loc ciudat că poetul o trăieşte, ca temă, şi în sanatoriu.

Ilie Ighel mai citează, în aceleaşi amintiri, o strofă din poemul „Viaţa” despre care spune iarăşi: ”Poezia fără titlu găsită în notesul său, după moarte-i”. Fusese publicată în „Fântâna Blanduziei”, 1 august 1889, după ce, în numărul din 23 iulie 1889, revista publicase, pe prima pagină, Stelele-n cer” cu această notă: ”Din notesul, despre care am făcut menţiune în numărul trecut, am mai putut scoate la cale următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc”. (numărul anterior al revistei lipseşte din colecţii; în numărul din 8-15 octombrie revista mai publică, de data aceasta în facsimil ca să se vadă scrisul lui Eminescu, poezia „Şi dacă…”). Reluându-le pe primele două în ediţia sa din 1890, V. G. Morţun întărea, de asemenea: „…două bucăţi publicate fără titlu şi culese dintr-un notes al lui Eminescu. Publicându-le aici am intitulat întâia poezie Viaţa iar pe a doua cu întâiul vers.” Ediţia lui V. G. Morţun era gata din 1888, ziarele îi anunţă chiar cuprinsul iar editorul îi scrie lui Eminescu despre „punerea în vânzare” a tirajului. Trebuind să amâne această difuzare până după moartea poetului, acum, în 1990, V. G. Morţun revine asupra cuprinsului şi adaugă aceste două titluri.

Un alt coleg al poetului de la „Fântâna Blandusiei”, Al. I. Hodoş (viitorul scriitor Ion Gorun), va publica în numărul din decembrie al revistei amintirea sa intitulată „Foi risipite”, din care cităm: ”Câte bucăţi de hârtie pe care Eminescu avea obiceiul să-şi însemneze, în cea dintâi formă, neînchegată bine, idei şi impresii, câte chiar din acele pe care-şi însemna şi bucăţi săvârşite nu s-au pierdut şi de acestea, pe care le-a risipit întâmplarea. Se gândeşte cineva să le adune? Şi îndeosebi editorii săi, d-nii Maiorescu şi Socec, s-arată ei preocupaţi de aceasta…?” Şi el redă câteva fragmente eminesciene.

Impresia generală a fost că cele două poezii, „Viaţa” şi „Stelele-n cer”, sunt preluate din „notesul” lui Eminescu. Variante ale poemelor se găsesc, însă, şi în manuscrisele poetului – pe care el nu şi le mai vede din 1883; asta îl face pe Perpessicius, în 1958, când editează notele sale la postumele eminesciene (vol. V din OPERE,p.387 şi 397) să pună dilema: „sau va fi existat o ultimă transcriere-Eminescu a poeziei, sau cel care a copiat în 1889, pentru Fântâna Blandusiei, a căutat să fie cât mai credincios indicaţiilor manuscrisului”. Această dilemă scoate din discuţie „notesul” lui Eminescu – şi-i permite lui Perpessicius, să claseze şi să dateze ambele poezii la anul 1879, pentru că ciorne anterioare poeme sunt databile la acest an. Perpessicius răspunde unor comandamente de moment: în urma centenarului naşterii lui Eminescu (1950) s-au discutat şi asemenea lucruri mai specioase – şi s-a stabilit astfel: că Eminescu n-a mai creat nimic original după criza din 1883. Nu intrăm în amănunte, amintim, aici, doar că boala „stabilită” pentru Eminescu, aceea de paralizie generală, excludea teoretic, „ştiinţific”, posibilitatea ca el să mai fi fost capabil de creaţie – deci întreaga sa activitate dintre 1883-1889 era pusă în paranteze. Şi este vorba de traducerea „Gramaticii Sanscrite” a lui Fr. Bopp, de traducerea piesei de teatru „Lais” de Emile Augier în versuri rimate, de poezii precum „Kamadeva”, „De ce nu-mi vii”, etc. – cantitativ, vreo câteva sute de pagini, aproape o mie, care trebuie scoase de sub incidenţa auctoriatului eminescian … pentru că nu sunt în acord cu diagnosticul pentru care pleda G. Călinescu şi generaţia sa, aproape întreagă. Acesta este paradoxul care ţine pe loc studiile de eminescologie: descoperindu-se tot mai multe dovezi că poetul era capabil de creaţie în anii săi târzii, diagnosticul nu se mai potriveşte şi încep nuanţările, se instaurează neîncrederea în documente, se discută despre imaginea generală a lui Eminescu, despre mitul Eminescu etc. – fiind lăsat deoparte omul, personalitatea sa, etc. Centenarul naşterii din 1950 nu vine decât să culeagă acest fruct – copt cu adevărat încă din perioada interbelică. Un Ilie Torouţiu, de pildă, analizând exemplar traducerea piesei „Lais” de către Eminescu, găsise că textul vine dintr-un intermediar german, că adaosurile lui Maiorescu pe marginea manuscrisului eminescian sunt neinspirate – dar nu putea nici în ruptul capului să accepte că poetul lucrase această traducere în anul 1888, când se afla bolnav la Botoşani. Datarea se făcuse după anul când piesa de teatru a scriitorului francez Emile Augier a fost tradusă în germană: 1888. Ei bine, Ilie Torouţiu poartă chiar corespondenţă privată, în anii ’4o, cu patronii editurii germane care făcuse traducerea, este a doua oară încredinţat că acesta este anul – şi cu toate acestea lansează ipoteza că Eminescu va fi cunoscut textul tradus înainte de imprimare, prin vreun impresar teatral, oricum înainte de criza din 1883, pentru că în 1888 el era bolnav psihic şi nu se poate afirma că mai era capabil de creaţie. Această neîncredere în capacitatea raţională a lui Eminescu după 1883 a făcut ca enorm de multe mărturii de epocă sau amintiri imediat ulterioare care contraziceau şablonul să fie lăsate la o parte, tratate cu neîncredere, ignorate cu bună ştiinţă.

Cu aceasta, revenim la Ilie Ighel şi amintirea lui despre notes-ul poetului din ultimele zile de viaţă. Într-adevăr, textul a fost publicat în zilele noastre de către D-na Ileana Ene, distinsa cercetătoare de la Muzeul Literaturii Române, într-o revistă de mare audienţă, „Adevărul Literar şi Artistic” – beneficiind de o prezentare caldă, generoasă, a D-lui C. Stănescu , pe care o reluăm în acest documentar :” Este puţin probabil că au mai rămas pe undeva mărturii ascunse sau necunoscute „urme” eminesciene. O armată de cercetători şi eminescologi au răscolit, înainte şi după Perpessicius şi Călinescu, arhivele şi locurile petrecerii prin viaţă a poetului, încât, cu privire la scurta şi zbuciumata biografie pământească a lui Eminescu, nimic nou şi esenţial nu e de crezut că mai poate să apară. Rămâne mereu de descoperit şi redescoperit opera „poetului naţional” şi biografia lui „celestă” asupra cărora studiile, oricâte ar fi, se vădesc nu numai insuficiente, dar, uneori, caduce, datate şi, în orice caz, sub „orizontul de aşteptare” al noilor generaţii. Lumina stelei ce s-a stins izbeşte mereu altfel ochiul generaţiilor care se succed şi mereu alta este calea pe care ea cade. În această privinţă, singura esenţială, nimic nu poate fi definitiv şi totul rămâne încă de făcut. Şi totuşi, în zona cea mai puţin promiţătoare de surprize, aceea a mărturiilor celor ce l-au cunoscut pe poet, iată că ne vin ştiri noi, ce se adaugă celor strânse până acum de „eminescologi” . Doamna Ileana Ene, istoric literar şi cercetător la muzeul Literaturii Române, ne-a pus recent la dispoziţie un „imprimat” de 14 file datorat unui poet şi ziarist care l-a cunoscut pe Eminescu chiar în zilele cele mai tulburi ale chinuitei sale existenţe. Broşura, intitulată „ Eminescu ( Încercare critică)” datată „ 25 decembrie 1889”, Bucureşti, semnată Ilie Ighel, a rămas necunoscută până acum cercetătorilor şi eminescologilor reputaţi, de la Călinescu până la D. Vatamaniuc şi P. Creţia. Descoperit de doamna Ileana Ene în Arhiva G.Dem.Teodorescu, documentul pe care-l prezentăm cititorilor se află în sanctuarul cărţii vechi al Muzeului Literaturii Române. În felul său, documentul constituie o „revelaţie”, fiind încă un document asupra lui Eminescu. Alături de alţii, nutrim convingerea că, atunci când e vorba de un creator de talia lui Eminescu, nimic nu trebuie lăsat la o parte, orice document sau mărturie cu privire la poet trebuind să fie cunoscute. Este motivul pentru care, de ziua poetului, publicăm „încercarea” necunoscutului poet-gazetar Ilie Ighel, unul din emisarii tinerei generaţii a vremii care l-a înconjurat pe chinuitul poet cu cercul de căldură al entuziasmului şi preţuirii sale. Acesta ar putea fi şi „mesajul” pe care tânăra generaţie de azi merită să-l descopere şi să-l preia din mărturia veche de peste un secol semnată Ilie Ighel. Altfel, „toate-s vechi şi nouă toate”…

O știre care înconjoară lumea Reviewed by on . Textul este comentat imediat după publicare numai în Viitorul (oficios liberal) din 4 iunie 1931, unde Petronius (pseudonimul lui Gr. Tăuşan, filosof, comentato Textul este comentat imediat după publicare numai în Viitorul (oficios liberal) din 4 iunie 1931, unde Petronius (pseudonimul lui Gr. Tăuşan, filosof, comentato Rating: 0

About Nicolae Georgescu

- 1969: Liceul teoretic nr. 2 Onesti, jud.Bacău - 1973: Universitatea Bucuresti, Facultatea de Limbi romanice, clasice si orientale, Secţia: limbi clasice - 1973 (iulie-septembrie) - Cursurile de vară ale Fundaţiei Giorgio Cini, Veneţia, Italia - 1997: Doctor in filologie (Teza: " Eminescu şi editorii săi. Nucleul maiorescian până la Perpessicius") Limbi straine: franceza, latina, greaca veche Diplome şi distincţii: - 2000 - Medalia comemorativa "Mihai Eminescu" (şi brevet), conferită de Preşedintele României pentru contribuţia la studiul eminescologiei - 2010 – Medalia “Mihai Eminescu” (şi brevet), conferită de Preşedintele Republicii Moldova - Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania (2003) 2 Activitate profesională: -1973-1976: Profesor la Şcoala Generală Raşi, com. Salcioara, judeţul Ialomiţa - 1976 - 1986: Bibliotecar (S) la Biblioteca Academiei Române - 1986 - 1990: Redactor la revista “Luceafărul” a Uniunii Scriitorilor din România - 1990: Redactor principal la revista “Viaţa Capitalei” (a Municipiului Bucureşti) - 1990 -1996: Secretar general de redacţie la revista “Academica” (a Academiei Române) - 1996 - 2000: Lector la Institutul National de Informaţii al Serviciului Român de Informaţii. - 1992 - 2010: Profesor colaborator de limba latina, conceperea şi elaborarea ziarului, istoria presei la Universitatea Hyperion, Facultatea de Filologie - Ziaristică, apoi la Facultatea de Filologie a aceleiaşi universităţi. - 2000 -2004: Conferentiar univ. la Universitatea Hyperion, Facultatea de Filologie - 2004 -2010: Profesor universitar la Universitatea Hyperion şi decanul Facultăţii de litere şi limbi străine (a doua legislatură) - 2010: Profesor universitar la Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Jurnalism, Comunicare şi Relaţii publice - Din anul 2006 : Evaluator ARACI

Lasă un comentariu

scroll to top