Home » Editoriale » Ecumenism, politeism, și omul re-născut
Ecumenism, politeism, și omul re-născut

Ecumenism, politeism, și omul re-născut

martie 14, 2012 1:02 pm by: Category: Editoriale, Istorie, Raportul orbului Leave a comment A+ / A-

RAPORTUL ORBULUI XLIV

Ecumenism – οικουμενισμού.

Din start, trebuie să-mi cer iertare pentru modul forţat şi în aparenţă inadecvat în care voi folosi anumiţi termeni în acest raport. Limbajul numit ştiinţific, propriu istoriei şi morfologiei religiei, diferă mult de cuvântul firesc, în duhul dreptei credinţe. Mărturisesc că acest lucru îl fac cu valoare didactică, tocmai pentru a încerca anumite clarificări conceptuale.

Nu există şi nici n-a existat vreodată politeism – aceasta este afirmaţia pe care ne propunem să o argumentăm în textul de faţă. Cu siguranţă a existat, cum există şi acum amestecuri de populaţii – trăitoare în acelaşi spaţiu politico administrativ, adică în acelaşi stat – care aparţin unor credinţe şi culturi diferite. Ceea ce a mai existat – şi există şi acum – este încercarea de a aduce la acelaşi numitor mai multe – toate – „credinţe”. Este ceea ce astăzi se numeşte, greşit din punct de vedere etimologic, ecumenism.

 

Fără prea multe pretenţii filologice, este folositor să ne oprim asupra acestui termen, ca urmare a faptului că are o circulaţie remarcabilă, în limba contemporană.

Mai întâi, ne facem datoria şi luăm în seamă – atât cât este decent – DEX-ul, peste care am fi trecut (ne vom destinde cu alte definiţii ale DEXu-lui, mai jos). Am considerat însă că este important să reproducem definiţia dată de DEX cuvântului „ecumenism”, tocmai pentru a arăta că asumat şi oficial, „ecumenismului” i se dă o altă definiţie decât cea proprie. Este vorba despre definiţia care este corectă din punct de vedere politic. Mai trebuie să spunem că folosim DEX-ul şi pentru că nu există dicţionare – mai serioase – pentru limba română. E de ajuns să spunem că Dicţionarul etimologic citează din DEX. Aşadar, începem cu DEX-ul, pentru ca apoi să ne ocupăm de lucruri serioase.

DEX: „ECUMENÍSM n. Mişcare religioasă ce urmăreşte scopul de a unifica toate bisericile creştine. /fr.oecuménisme”. E corect politic, aşa după cum vă spuneam mai sus, şi că ecumenismul înseamnă gobalizarea religiilor şi că acest cuvânt vine din franceză – doar că este şi incorect din perspectivă filologică, mai precis este un fals. Dar – nimic nou.

La modul propriu, ecumenism înseamnă împreună-cuminecare, adică împărtăşire împreună cu Sfintele Daruri, din acelaşi potir. Astfel, din această perspectivă, putem spune că noi, ortodocşii, îi aşteptăm pe „ceilalţi” la ecumenism, adică la mărturisirea dreptei credinţe şi apoi la împărtăşirea împreună cu noi, din Sfânt Trupul şi Sfânt Sângele Domnului.

Însă, încercarea contemporană nu este cea ecumenică (în sensul de mai sus), ci este aceea de a ajunge, prin comunizare, la o singură „religie”. Este de reţinut că aceasta face parte din programul „politic” suprastatal: o singură republică, o singură limbă, o singură „religie” – altfel spus, din programul de globalizare despre care am mai vorbit şi în alte rapoarte. Pentru noi, pare de neînţeles, fiindcă noi ştim că într-adevăr există o singură credinţă: cea ortodoxă. Dar, pentru „ei”, lucrurile nu sunt atât de simple. Fiindcă, ceea ce se urmăreşte, este „realizarea unei singure religii” ca rezultat al contopirii şi al negocierii.

Precizări necesare pentru politeism

În rândurile de faţă, suntem interesaţi de realitatea pe care o descrie acest concept (dacă există vreuna) şi nu de etimologia lui, care este destul de simplu de intuit – πολύς „mulţi” și θεός „Dumnezeu”.

Non-sens: niciodată, în nici un sistem religios, într-o singură religie nu pot exista mai mulţi „dumnezei” (dacă sunt doi sau o mie este acelaşi lucru şi înseamnă că nu este nici unul), cum între două religii nu poate exista negociere privind dogma – o astfel de negociere ar demonstra inexistenţa propriu-zisă a respectivei dogme şi, mai departe, inexistenţa respectivei religii.

Modul în care facem aceste consideraţii este, fără îndoială uşor grobian, fiindcă chestiunea este cu mult mai complexă, însă ceea ce ne interesează pe noi – şi discutăm doar sub aspect logic aici -, în textul de faţă este că, în nici un context, nu pot exista mai mulţi „dumnezei”; nici pentru un popor, nici pentru un singur om – ceea ce se înţelege prin politeism – şi nici nu există motive pentru a crede sau a bănui că ar fi putut exista vreodată. Pentru un popor, fiindcă în definirea poporului liantul este credinţa şi limba – cu toate manifestările ce decurg din trăirea lor. Iar, pentru un singur om, nu pot exista mai mulţi „dumnezei”, din acelaşi motiv pentru care un om nu poate avea mai multe mame, indiferent câtă indignare ar produce acest lucru sau la ce rezultate salutare ar ajunge ştiinţa – fie ea mesopotamiană, aztecă, incaşă sau sovietică, fie americană sau europeană.

Acesta este argumentul pentru care, personal, nu am nici un motiv să cred că a existat vreodată ceea ce se numeşte „religie politeistă”. În plus, dacă ar putea exista, suntem siguri că – cum e şi firesc, din carton sau plastic – această religie politeistă ar fi manufacturată de cei în drept, astăzi. Or, nici astăzi nu există o asemenea boacănă, care ar fi foarte folositoare politicienilor globali. Dar, fiindcă încercarea a eşuat, globaliştii sunt forţaţi să meargă mai departe pe drumul „ecumenismului”. Astfel, se poate uşor bănui că reuşita politeismului ar fi scutit efortul ecumenist. Altfel spus, dacă nu s-a putut face o religie globală prin însumarea „dumnezeilor”, atunci se alege un alt drum către aceeaşi religie globală: negocierea şi contopirea dogmelor. Este un scenariu posibil, deoarece efortul ecumenic porneşte cu mult după perioada Renaşterii, mai precis în perioada contemporană – cea a secolului al XX-lea. Ecumenismul a fost precedat, la rândul lui, de încercarea de a dezintegra pur şi simplu omul îndumnezeit – sau, să spunem cum este propriu celor care au lucrat în acea vreme: de a ucide ceea ce gnosticii credeau şi mai continuă să creadă că este axa credinţei în om: ideea de Dumnezeu – care se opune lui Dumnezeu întrupat.

Mai trebuie spus că ecumenismul, în accepţiune actuală, nu este altceva decât sincretism religios (acesta este un termen care se foloseşte de obicei în cultură) şi nu are nici o legătură cu nici o cuminecare. Este, pentru a folosi o imagine plastică, un ghiveci al „religiilor” care fierbe în oala globalismului iudeofrancmasonic, sub care cineva tot pune lemne. Aceste lucruri însă ridică – sau ar trebui să o facă – mai multe semne de întrebare asupra cărora nu insistăm aici.

Definiţii şi false definiţii

Este cel mai probabil că politeismul a fost inventat şi folosit cu precumpănire în aceiaşi perioadă de negare a creştinismului şi de reviriment al păgânismului antic. Despre această perioadă tot vine vorba în textele noastre, şi aceasta fiindcă o considerăm ca esenţial generatoare pentru lumea în care trăim – şi care se numeşte chiar Renaştere. Vom reveni special asupra acestei perioade, cu siguranţă; vom vorbi într-un alt raport şi despre curentul platonist răspândit de Giorgios Gemistos Plethon şi despre noua lectură a „Banchetului” lui Platon făcută de Marsilio Ficino, despre cuvintele lui Picco de la Mirandola, despre faptul că aproape toţi corifeii formulării doctrinei renascentiste au făcut parte – călugări fiind – din diferite ordine catolice (acest lucru fiind pentru noi, deosebit de important, în înţelegerea faptului că renaşterea este legată organic de catolicism), şi despre întreaga construcţie, despre fenomenul Academiei de la Florenţa, sub semnul căruia stă lumea, cea re-născută, de astăzi.

Dar să revenim puţin la wikipedia şi la dicţionare, şi să ne mai destindem puţin, cu această veselă ocazie.

Wikipedia, prin selecţie:

„Sunt considerate politeiste acele religii care nu sunt monoteiste.”. Aşadar, ce nu-i proză-i vers, ce nu-i vers e invers – după cum ne învaţă domnul Jourdain a lui Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut de noi mai ales sub numele de Molière.

Şi, mai departe, selectăm tot pentru amuzament:

„Termenul „politeism” s-a născut în lumea iudeo-creştină, fiind folosit pentru prima oară de Filon din Alexandria, pentru a descrie religia grecilor în comparație cu cea iudeo-creştină”.

Aşadar, ni se povesteşte despre o religie a grecilor care era politeistă, în raport cu o religie numită iudeo-creştină! Tatăl termenului „politeism”, fiind Filon din Alexandria.

Numai că noi ştim că Filon din Alexandria (Φίλων ο Αλεξανδρεύς ori Φίλων (ο) Ιουδαίος, denumit şi Filon Iudeul, în ebraică פילון , Filon Ha’alexandroni sau ידידיה Yedidia Ha’alexandroni; n.25 î.Hr. – d.40 d.Hr.) a fost un filosof mistic evreu de limba greacă din Egipt, şeful şcolii iudeo-alexandrine, contemporan cu Hristos. Şi mai ştim că el, prin termenul de politeism, nu a încercat să descrie o religie cu mai mulţi „dumnezei”, ci a încercat să combine religia iudaică cu platonismul, pitagorismul şi stoicismul. A recurs în acest scop la interpretări alegorice ale dogmelor religioase tradiţionale în spiritul acestor concepţii filosofice. Adică a făcut un exerciţiu de ecumenism, în înţelesul actual şi politic corect al termenului (astfel că poate fi considerat precursor al ecumenismului şi nu al politeismului). Lucrarea lui Filon Iudeul este din punct de vedere mistic temerar aberantă, iar din punct de vedere creştin este perfect cărturăreasă sau, mai simplu: satanică. Cât priveşte iudeo-creştinismul – din nou: altă discuţie.

Şi, iată şi o criză acută – nu ştim dacă enciclopedică sau nu – de delir wikipedia:

„Religiile politeiste nu îşi pun problema originii lumii şi a creaţiei; lumea, în cea mai mare parte a ei, este eternă, avându-şi, probabil, originea într-un haos primordial, prin intervenţia mai mult sau mai puţin evidentă a zeilor ea ajungând să arate aşa cum este astăzi”.

I-auzi!

Şi, ultima:

„Catolicismul şi ortodoxia sunt considerate de unii din afara lor, ca fiind cel puţin apropriate de politeism, datorită doctrinei trinitariene şi a cultului sfinţilor”.

Deci „doctrina trinitariană”(!) şi „cultul sfinţilor” ne „cel puţin” apropie de politeism. Vom reveni mai jos asupra acestui mod de a vedea politeismul.

Iată ce ne spune şi zglobiul DEX:

„POLITEÍSM s.n. Religie care recunoaşte existenţa mai multor divinităţi. – Din fr. Polythéisme.”.

Normal că „vine din franceză” şi pleacă direct în greaca veche, pentru ca apoi să ajungă exact în română – de altfel tot dicţionarul limbii române, dacă ar fi să ne luăm după autori, provine din limba franceză. În cazul de faţă, nu putem decât să ne bucurăm că limba română nu este singura limbă francofonă – după DEX, şi greaca veche e tot francofonă, sau franceza e greacofonă? Aici e abisul prostiei – însuşi.
Aşadar, nu avem ce să folosim din aceste „instrumente de lucru”.

Nu Socrate-i vinovat!

Poate, cel mai nimerit demers, pentru a încerca să înţelegem câte ceva, ar fi să ne oprim într-unul dintre locurile, despre care se spune – oamenii de ştiinţă o fac, cu aplomb, chiar şi pe wikipedia – că este ilustrativ pentru politeism: iată-ne în Grecia antică!

Platon îşi numeşte unul dintre dialogurile sale Πολιτεία (Politeia), adică în româneşte „Cetatea mai multor Dumnezei” – traducerea oficială românească a acestui dialog, traducere care bănuim că a fost făcută „din franceză” este – cu excepţia traducerii lui Ştefan Bezdechi, care a tradus titlul, tot ciudat, „Statul” – „Republica”. În afară de justificarea acestei traduceri a titlului, prin aceea că acei care au tradus au fost republicani – adică iudeofrancmasoni -, noi nu vedem nici cel mai mic motiv de natură lingvistică sau culturală, pentru o asemenea prostie. Pentru cuvântul „republica”, în vechea geacă există un cuvânt care acoperă perfect câmpul semantic, adică care traduce exact cuvântul „republica” – anume „Δημοκρατία” (democratia), care a făcut carieră prin calchiere şi, în aparenţă fără legătură, cu sensul său propriu, de „republica”; un alt cuvânt care se apropie de sensul „republica” este „αναδημοσιεύσετε”. Şi atunci, de unde şi până unde, „politeia” se traduce prin „republica”? Şi – ceea ce este cel mai interesant: nu este vorba despre o singură traducere şi nici despre o singură limbă – atât în franceză, cât şi în engleză, germană, română, precum şi în alte limbi. La fel: „politeia” se traduce „republica”! După cum am mai spus, cel mai probabil din interesul celor care au făcut această traducere şi care au văzut oportunitatea de a legitima republica franceză prin prestigiul lui Platon, care are o istorie fascinantă – dar aceasta este o poveste diferită, la care nu ne vom opri în rândurile de faţă. Problema este semnificativă – de altfel, însuşi Socrate a fost condamnat (după cum ştim din „Apărarea lui Socrate”) cu totul pe nedrept, la moarte, pentru vina că i-ar fi învăţat pe tinerii atenieni despre un alt „dumnezeu”, decât cel propriu atenienilor. Ne-am oprit la acest dialog, pentru că am putea parcurgându-l să înţelegem de ce Platon i-a dat acest nume şi, mai departe, am putea să mai facem un pas spre sensul propriu al acestui termen (dacă ne-ar fi interesat concepţia lui Socrate despre stat, atunci am fi folosit un alt dialog, ultimul, care se numeşte „Legile” şi care este ultimul său cuvânt referitor la această problemă).

Or, în „Politeia” nu se poate afla sensul de politeism, oficial promovat şi propagat şi îndeobşte acceptat, despre care am amintit mai sus. Fiindcă lucrurile ar fi trebuit să fie cam aşa: „Este vorba despre un alt „dumnezeu”? Foarte bine, e loc chiar lângă Zeus. Să vină! Atenieni, de acum vom avea doi „dumnezei”!”.

Însă, în dialogul „Politeia” se vorbeşte – pe lângă justiţie, guvernarea filosofilor, formele de guvernare posibile într-un stat, mitul peşterii, umbrele de pe pereţii peşterii şi foarte multe altele – despre o altă credinţă, care – în mod firesc – înseamnă alt singur şi absolut „dumnezeu”. Şi din nou nu e vorba despre politeism în sensul în care este folosit astăzi. Şi despre care noi nu ştim cum a venit vorba în istorie…

Aici credem că este unul dintre nodurile acestei chestiuni, amintită mai sus (cea cu „doctrina trinitariană” şi cu „cultul sfinţilor” şi cu „cel puţin”): se referă politeismul la mai mulţi „dumnezei” într-o singură religie sau se referă la existenţa mai multor entităţi care au caractere în stare să le ţină în apropierea acestui singur şi absolut „dumnezeu”? Din câte am văzut până acum, prima situaţie nu este cu putinţă. Doar că, a doua schimbă cu totul problema. Suntem trimişi din nou, la realitatea că nu poate exista ceea ce se numeşte „politeism”, decât cu sensul de amestec de grupuri de populaţii cu credinţe diferite, grupuri de populaţii care au câte un singur „dumnezeu” fiecare.
Descoperirile arheologice, de care se prevalează oamenii de ştiinţă, când cu morgă doctorală afirmă că, „într-adevăr”, a existat o perioadă a politeismului, sunt pur şi simplu ridicole. Pe o amforă, de exemplu, sunt mai multe chipuri sub care se poate citi: Zeus, Marte, Venera, Hector şamd. Este momentul în care distinşii arheologi găsesc această amforă ca dovadă a politeismului – „vedeţi că grecii erau politeişti?”, par a ne întreba ei. Răspunsul nostru este: nu vedem lucrul pe care ni-l spuneţi dumneavoastră; ceea ce vedem însă, sunt mai multe chipuri pictate pe o amforă şi sub fiecare chip vedem câte un nume. De ce sunt mai multe chipuri şi care este legătura cu politeismul chiar nu se vede.

Lăsăm Grecia antică la locul ei şi revenim.

Clişee cu care trăim şi re-naştem

Întrebarea care se pune, într-un fel de la sine, este următoarea: dacă politeismul nu există, mai precis dacă nu poate exista o astfel de formă de credinţă, atunci care este motivul sau cum se face că este relativ des folosită această noţiune – a cărei existenţă este unanim şi general acceptată? Pare greu de înţeles la prima vedere şi atâta timp cât nu se văd consecinţele acestui ciudat fals conceptual. Dar, dacă ne apropiem mai mult vom putea face câteva constatări edificatoare.

În primul rând, nu este un caz singular de fals – e suficient să ne amintim de evoluţionism sau de heliocentrism (care deschide o discuţie de o importanţă covârşitoare pentru înţelegerea mecanismelor generatoare de cunoaştere în epoca de la Renaştere până în prezent; despre acest subiect se poate vedea, ce-i drept deocamdată doar electronic, lucrarea lui Dan Bădulescu…). Teoria evoluţionistă, pe care astăzi au dezavuat-o cei mai mulţi dintre oamenii de ştiinţă, continuă să fie considerată oficial drept valabilă – dar nu despre asta e vorba. Cui foloseşte această teorie a evoluţionismului? Respectiv, cui foloseşte teoria politeismului – care nici măcar nu este, propriu-zis, o teorie?

Analizându-le cu atenţie, vom vedea că din ambele noţiuni porneşte sensul de „relativ”; mai precis de existenţă relativă, mai specific: de existenţă îndoielnică a lui Dumnezeu. În cel mai bun caz; fiindcă – la rigoare – ceea ce se înţelege din evoluţionism este că, pur şi simplu, nu există Dumnezeu; iar ceea ce se înţelege din politeism este că pentru un singur om sau pentru un popor care are o singură religie, cu alte cuvinte într-o singură religie, există mai mulţi „dumnezei” – în consecinţă niciunul.

Este aceeaşi situaţie cu falsul care a produs relativ recent un alt clişeu, cu o putere incredibilă: clişeul imaginii omului pe lună. Şi în acest caz s-a demonstrat falsul – lucru care poate fi cunoscut foarte simplu astăzi, au fost făcute studii etc, în plus au fost pur şi simplu prinşi în flagrant autorii acestor imagini, înregistrate, fireşte pe pământ. (http://www.youtube.com/watch?v=yo5w0pm24ic)

Uimitor: lumea continuă să socotească acest clişeu ca fiind realitate. Mai mult, cei pe lângă care trece fără să lase nici un fel de urme orice fel de dovadă şi care sunt convinşi că omul a fost pe lună, se întrebă retoric, de ce ar fi făcut cineva un astfel de fals? Răspunsul este clar şi vine din constatarea consecinţelor difuzării globale ale acestui „pas imens pentru omenire”, făcut – doar că la Hollywood şi nu pe lună – de Neil Amstrong: prima consecinţă a „cuceririi” cerului a fost evidenţa inexistenţei lui Dumnezeu; această consecinţă, cu o putere dizolvantă rar întâlnită, a făcut turul planetei; şi a mai făcut ceva: miliarde de victime – dar aceasta este o altă discuţie… probabil într-un alt raport.

Amestecul lui Hristos cu istoria – un amestec imposibil

A venit momentul să facem o observaţie care ţine de hermeneutică. Mesajul precumpănitor care ne este transmis de o epocă anterioară şi care se referă la o perioadă anterioară ei, acest mesaj nu are valoare de adevăr ca urmare a faptului că ne este comunicat dintr-o perioadă anterioară; cum nici mesajul nostru nu are valoare de adevăr faţă de cei din perioada următoare nouă, ca urmare a faptului că noi suntem mai aproape în timp de momentul istoric la care se face referire. Raportul dintre adevăr şi timp nu poate avea substanţă. Un lucru, fapt, gest, eveniment istoric (fiindcă e vorba despre cronologie) poate fi adevărat sau fals. Asupra acestui lucru ne putem pronunţa şi noi, cei de-acum, la fel de veridic, ca cei de acum trei sute de ani.

Adică, faptul că oamenii de ştiinţă au constatat, la anul 1800, că, cu 7 milioane de ani în urmă, a existat – de exemplu – un proces care a transformat o broască într-un om, acest fapt nu are nici un fel de relevanţă pentru perioada de acum 7 milioane de ani (aici lăsăm la o parte faptul că noi ştim că Dumnezeu a creat lumea acum şapte mii cinci sute nouăsprezece ani), ci este edificator pentru a-i înţelege pe acei oameni de la 1800; deci este edificator pentru anul 1800. Această observaţie este importantă, pentru a înlătura un discurs bazat pe o judecată înşelătoare şi aberantă, care se practică frecvent în comunicarea contemporană.

Spuneam mai sus că mai există un înţeles al politeismului: acela de mai multe grupuri de populaţii, mai mulţi „dumnezei” – un singur popor. Dar aceasta contrazice definiţia noţiunii „popor”, care are în vedere în mod esenţial aceiaşi credinţă şi aceiaşi limbă pentru aceeaşi comunitate. Or, având în vedere că politically corect este că un popor este definit de graniţele politico administrative şi de acceptarea unei platforme de norme – numită legislaţie – (adică popor egal populaţie) putem să înţelegem care este sensul de acceptare a noţiunii de politeism (fireşte, tot corect politic, adică oficial manipulator).

Este cel mai probabil că politeismul ca noţiune – care nu ascunde nici o realitate, ci doar foloseşte într-un anumit şi străin scop – a fost inventat de Renaştere, tocmai pentru a încerca, pe altă cale de această dată, relativizarea existenţei absolute, relativizarea lui Dumnezeu. Acesta este şi punctul de pornire pentru o nouă puzderie de secte şi erezii – pe care le putem numi, la grămadă, moderne.

Politeismul este una dintre marile încercări ratate de a lovi în dreapta credinţă. Acest demers a fost făcut, după venirea lui Hristos, în mod cert. Iar, dacă privim în ansamblu, ne apare ca fiind o parte din remarcabilul efort de relativizare, de alungare a lui Hristos, încercare care caracterizează ultimele cinci veacuri de istorie şi care porneşte chiar după venirea Mântuitorului, prin diferite gnoze. La urma urmei, acesta este un clişeu – ca oricare alt clişeu – cu care se hrănesc oamenii moderni şi care stă în acelaşi sertar cu clişeul evoluţionist. Teoria relativităţii este în imediata proximitate. Relativismul capătă forma mişcării – nimic nu mai este fix în univers. De altfel, putem spune că mişcarea este semnul sub care a fost aşezată lumea modernă. Totul se mişcă şi „e pur si muove” care, de altfel, nu a fost rostit niciodată de nici un Galileo Galilei – iată o altă poveste şi un alt clişeu; asupra cărora puteţi să vă edificaţi la adresa: http://axa.info.ro/anul-ii/axa-15/item/146-convertirea-lui-galilei-la-geocentrism Şi, probabil, un alt raport.

În cele din urmă acesta este jocul perdant pe care îl facem asumat: Îl amestecăm pe Hristos cu istoria.

Atunci, când suntem avizi de „dovezi” istorice ale existenţei lui Dumnezeu, suntem, de fapt, în poziţia în care ne îndoim de Sfânta Tradiţie a Bisericii, de toate scrierile sfinte – de la Sfânta Evanghelie, la Sfinţii Părinţi. Nu facem altceva decât să reclamăm că acestea nu sunt de-ajuns. Goana după mărturii istorice pentru existenţa lui Hristos, pentru Dumnezeu, este la fel de ridicolă şi de improprie ca demonstraţia arheologilor, despre care am vorbit mai sus. Cum se poate gândi un credincios că Dumnezeu trebuie sau poate fi demonstrat istoric? Lucrul acesta are drept primă consecinţă spulberarea credinţei. Putem spune chiar că doar un necredincios poate pune această problemă şi în acest fel; pe de altă parte, dacă este necredincios, ne întrebăm de ce îi pasă de această problemă?

Politeismul nostru

Dar, pentru a încerca o nouă clarificare, vom porni dintr-un alt loc. Şi spunem că: dacă mâine, prin nu ştiu ce mecanism, aproape întreaga lume ar fi acoperită de pământ – şi ar mai rămâne o populaţie care se îndeletniceşte cu altceva decât cu cărturăria – şi, mai departe, peste nu ştiu cât timp, arheologii unei noi lumi ar săpa în România şi ar scoate la iveală de sub pământ mai multe biserici, atunci cu siguranţă – după acelaşi model folosit în prezent şi de la începutul arheologiei – ar conchide, în unanimitate, asupra câtorva lucruri.
Mai întâi că bisericile descoperite de către ei sunt „temple” sau „lăcaşe de cult”; apoi, fără doar şi poate – de fapt, aici vrem să ajungem – că populaţia care a locuit în vechime, într-o civilizaţie despre care nu se ştie mai mult (adică noi, cei de astăzi) era politeistă. De ce? Fiindcă, iată un argument de mare greutate în arheologie, la intrarea în fiecare dintre bisericile descoperite de ei se află o altă imagine (icoana hramului bisericii) şi fiindcă în interior, pe pereţi, neobosiţii arheologi vor „descoperi” mai mulţi zei – „dumnezei” – cărora populaţia aceea veche (adică noi) li se închina.

Este exact acelaşi lucru care se petrece cu civilizaţia vechii Elade sau de oriunde aiurea. Fiindcă, aşa cum am mai spus, în mod fundamental nu poate exista o religie cu mai mulţi „dumnezei” – nici măcar conceptual, aşa după cum vom vedea mai jos. Cu mai multe duhuri, cu mai multe personaje …, este posibil – dar aici am ieşit din zona religiosului (pentru a folosi terminologia ştiinţifică şi de specialitate) şi am intrat în zona ocultismului (o altă discuţie). Iar, colateral, reprezentările iconice fac parte din dogmă, dar pot fi înţelese doar de părinţi şi credincioşii luminaţi de Duhul Sfânt. Altfel, pentru un ochi exterior credinţei, icoanele sunt reprezentări picturale care dau naştere la multe şi diverse exerciţii de imaginaţie, cu rezultate bogate în erezie.

Această goană după dovezi istorice – care sunt cu totul străine de credinţă şi, ca atare, apar mereu, mai ales în tabăra cui se bazează pe ele (descoperirea sarcofagului http://axa.info.ro/anul-ii/axa-16/item/155-sarcofagul-lui-jesus-christ, „dezvăluirile” făcute de „descoperirile” altor evanghelii şi apocalipse deosebit de înşelătoare, mincinoase şi stricătoare de suflete – care circulă cu mare frecvenţă în lumea contemporană a cărţilor -, codurile Davinci, Brawn etc) – poate fi găsită şi în interiorul bisericii, sub forma de goană după minuni şi defineşte, la fel ca şi în celălalt caz, lipsa de credinţă. De fapt, nocivitatea tuturor mijloacelor şi formelor de înşelare acţionează doar asupra celor din Biserică, a celor botezaţi – din simplu motiv că, pentru ceilalţi, nici nu este nevoie de o aşa mare trudă.

Este un fel de încercare de schimbare a realităţii absolute, a dumnezeirii, de către om, prin acelaşi mecanism de înşelare care a generat şi ciudăţenia conceptuală – care nu a avut şi nici nu poate avea acoperire în realitate şi loc, nici măcar în rândul ereziilor – numită „politeism”. Omul „inspirat” de diavol îşi construieşte o altă realitate, un alt „adevăr”, în cazul nostru având ca material de bază minunile şi falsele minuni – adică o înşelare cu mult mai mare, tocmai prin faptul că este cu mult mai credibilă.

Minunile ca piatră de poticnire

În Fraţii Karamazov, F.M. Dostoievski, prin gura lui Ivan Karamazov – imaginând un dialog-monolog între marele inchizitor, ca exponent al lumii catolice şi re-născute, şi Hristos -, pune faţă în faţă cele două poziţii existenţiale şi face cea mai lucidă, profundă şi în acelaşi timp tragică analiză a societăţii umane şi a persoanei transformate în individ. Este vorba despre omul re-născut prin re-naştere, cu mari eforturi şi dureri, de către „celălalt”; cu alte cuvinte, este vorba despre apostazierea masivă a omenirii de după re-naşterea spiritului păgân – cu diferitele şi inepuizabilele sale forme de erezie şi ateism.

Dar, spre deosebire de traseul conceptului „politeism” – care este unul relativizant şi premergător loviturilor ereziilor şi ateismului – obsesia minunilor, este de-a dreptul o lovitură grea pentru mulţi creştini. Într-un fel, credinţa devine locul în care sunt şi minunile – minunile cerfifică şi legitimează credinţa. (Este foarte interesantă şi edificatoare pentru discuţia noastră, lucrarea „Minuni şi false minuni”, a lui Mihai Urzică) Interesul fundamental – pentru această apostazie – este direcţionat către minuni, pentru a sfârşi prin precumpănirea minunilor chiar în faţa lui Dumnezeu, chiar în faţa Celui care a făcut minunile, în cea mai mare măsură tocmai cu scopul de a ajuta (ne-)credinţei celor slabi. Aşadar, minunile şi falsele minuni sunt crezute şi sunt vânate, fără a mai avea o prea mare importanţă Însuşi Hristos şi cea mai mare minune din istoria omenirii: Învierea. Or, este cunoscut în demonologia creştină că, pentru ca înşelarea să fie mai mare, diavolul este şi taumaturg. Acesta este chiar situaţia omului contemporan. Iată pasajul, din capitolul Marele Inchizitor, din romanul Fraţii Karamazov:

„O, Tu ai ştiut că eroismul faptei Tale va fi pomenit în Scripturi şi că va răzbate astfel prin veacuri pînă în vremea de apoi, şi în sinea Ta ai nădăjduit că, mergînd pe urmele Tale, omul va rămîne alături de Dumnezeu, fără a mai avea nevoie de minuni. Cum de nu Te-ai gîndit însă că, lepădîndu-se de minuni, el se va lepăda în acelaşi timp şi de Dumnezeu, fiindcă, de fapt, nu-L caută pe Dumnezeu, cît mai ales minunile sale? Şi, cum nu poate să trăiască fără minuni, omul va încerca să şi le făurească singur, dînd crezare miracolelor plăsmuite de el, închinîndu-se în faţa minunăţiilor săvîrşite de vraci, în faţa farmecelor urzite de vrăjitoare, chiar dacă ar fi de o sută de ori un răzvrătit, un eretic sau un ateu.”.

Marele inchizitor Îi dă lui Hristos definiţia necredinţei lumii în Înviere şi în Sfânta Treime. Sunt puse faţă în faţă, de fapt, cele două propuneri existenţiale: Re-naşterea omului de la satana versus mântuirea omului prin Învierea lui Hristos.

Fără îndoială că acest pasaj, ca întreg romanul, face loc la mult mai multe observaţii. Noi ne rezumăm doar la…

Şi, dacă în alba-neagra istoriei cei mai mulţi dintre noi sunt păcăliţi (sau pur şi simplu nu înţeleg nimic), în Biserică, Hristos ne arată Adevărul.

Un alt fel de argument: nici dracu

Priviţi cu atenţie la „noile religii”, apoi la vechile erezii, la ritualurile iudeofrancmasonice, la pseudo-ritualurile care ni se propun în fiecare zi – sub diferite şi casnice denumiri – şi, nu în ultimul rând, la încercarea disperată de a re-naşte o unică-altă „religie” pentru întreaga omenire. Este evidentă această încercare, cum evident este că aceasta merge în tandem cu alte încercări: de a crea o singură-altă republică, o singură-altă monedă, o singură-altă limbă, un singur-acel conducător – care să fie şi „noul” (de fapt, atât de vechiul) singur-alt „dumnezeu” şi care este însuşi Satana, sau Lucifer, însă în noua sa altă întruchipare, aceea de Antihrist.

Cinematica istoriei, ca produs al omului, se opune fixităţii, legii imuabile a lui Dumnezeu.

Dacă am avea acest punct fix, care este Dumnezeu, istoria nu ne-ar mai deranja atât de tare propria-ne existenţă – ceea ce nu înseamnă că istoria nu există sau că ar trebui să ne sustragem istoriei.

Pe de altă parte, trebuie observat şi că ideea de „mişcare” continuă – care a ajuns să fie un fel de mod de viaţă general valabil -, respectiv de lipsă de fixitate, despre care am amintit, implică şi sensul de „schimbare” – pe care o tot cere omul modern, adică re-născutul. Dar aceasta este o altă chestiune. Probabil…

Din perspectiva Adevărului, toate posibilele şi teoreticele poziţii şi explicaţii – din afara lui Hristos – sunt de la Satana, adică sunt parte din satanism. Dar, nici aşa nu ar fi putut şi nici nu ar putea vreodată să existe politeismul. Fiindcă, cine îşi poate imagina că, în infinita lui mândrie şi slavă deşartă, Lucifer ar vrea să împartă cârmuirea cu altcineva? E absurd. Pe Lucifer l-a condus spre cea mai mare cădere, din întreaga poveste, chiar mândria lui de a fi cel mai sus. Singurul şi cel mai sus! Tocmai aceasta l-a prăbuşit şi l-a transformat dintr-un înger al lui Dumnezeu, în Lucifer. Deci, nici dracu nu poate justifica această pseudo-existenţă a politeismului, care nu-i mai este necesar nici re-născutului.

Ecumenism, politeism, și omul re-născut Reviewed by on . RAPORTUL ORBULUI XLIV Ecumenism – οικουμενισμού. Din start, trebuie să-mi cer iertare pentru modul forţat şi în aparenţă inadecvat în care voi folosi anumiţi te RAPORTUL ORBULUI XLIV Ecumenism – οικουμενισμού. Din start, trebuie să-mi cer iertare pentru modul forţat şi în aparenţă inadecvat în care voi folosi anumiţi te Rating: 0

About Mugur Vasiliu

Mugur Vasiliu (n. Bacău, 9 martie 1965 - d. București, 28 mai 2017) Biografie Facultatea de Litere, secţia română-engleză, Universitatea din Bucureşti, promoţia 1991; Doctorand al Universităţii din Bucureşti, Catedra de literatură - specializarea Ştiinţe filologice, cu lucrarea “Prolegomene la o nouă hermeneutică a textului folcloric” 1991-Muzeul Ţăranului Român, secţia de cercetare ştiinţifică în antropologie culturală; 1998-Guvernul României, Departamentul Informaţiilor Publice, Subsecretariatul de Stat pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni; 1999-Guvernul României, Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni; 1999-Ministerul Învăţământului “ Centrul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni, Departamentul de Cercetare şi Documentare; 2001-Editura Christiana; 2001-Radio România Tineret; 2002-Editura SCARA; 2003-B1 TV; 2003-Universitatea din Bucureşti, Facultatea de litere “ Cursul de Comunicare interculturală “ Folclor; 2004-Universitatea din Bucureşti, Facultatea de litere “ Cursul de Comunicare interculturală “ Folclor. Funcţii deţinute: Cercetător ştiinţific în antropologie culturală în cadrul Muzeului Ţăranului Român; Director al revistei ”Scara” editată de Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie; Subsecretar de stat Guvernul României, Departamentul Informaţiilor Publice; Secretar de stat Guvernul României, Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de peste Hotare; Director de studii Centrul “Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni, Departamentul de Cercetare şi Documentare; Director al întâlnirii românilor de pretutindeni, Sibiu 2000 “ ROMFEST 2000; Director de editură - Editura Christiana; Realizator al emisiunii săptămânale radio (în direct) “ Moralia; Realizator al emisiunii săptămânale de cultură (în direct) “ 100 DE MINUTE PE CALEA VICTORIEI “ B1 TV. Activităţi în cadrul Muzeului Ţăranului Român: Cercetări de teren:- Săpânţa, Maramureş, 1991, 1992 - Mănăstirea Putna, 1992 - Mănăstirea Râmeţ, 1992 - Mănăstirea Horezu, 1992 - Scheii Braşovului, 1993 - Bărăgan, Ialomiţa-Constanţa, 1993 - Dobroteşti, Teleorman, 1992, 1993, 1994 - Brăneşti, Ilfov, 1994, 1995 - Liteni, Suceava, 1995 - Pietroasele, Buzău, 1995, 1996 - Tescani, Bacău, 1996, 1997 - Plopşor, 1997 Expoziţii - “Crucea” “ expoziţia permanentă a muzeului - Expoziţia “Crucea “ semn şi materie”, Paris, 1994 Activităţi în cadrul Guvernului României: Elaborarea si editarea celor 10 Programe de acţiune pentru fluidizarea relaţiilor statului român cu comunităţile româneşti din lume; Elaborarea unei strategii coerente de colaborare şi conlucrare cu românii din lume “ Întru apărarea comunităţilor româneşti din lume; Elaborarea Hotărârii de Guvern pentru înfiinţarea Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de Peste Hotare; Înfiinţarea Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de Peste Hotare; Vicepreşedinte al Subcomisiei pentru minorităţi la Tratativele de la Budapesta 1998, în a doua sesiune a Comisiei Mixte Bilaterale Româno-Maghiare; Elaborarea şi popularizarea în mediile politice şi administrative româneşti a unei prezentări a situaţiei reale a comunităţilor româneşti din Ungaria “ Raport privind situatia comunităţii româneşti din Ungaria; Organizarea primei întâlniri a celor mai importanţi jurnalişti din România şi Basarabia, la Chişinău - decembrie 1998. Colaborări în publicistică: “Glasul” ” ziarul Ligii studenţilor, 1991; Monografia ”Dobroteşti, un sat din Teleorman”; Volumul ”Picu Pătruţ”; Revista Muzeului Ţăranului Român, ”Rosturi”, 1992; “Scara “ revista de oceanografie ortodoxă”, 1996; Cotidianul ”Flux”, din Basarabia, 1998-2004; “Curierul naţional”, 2004 Colaborări în domeniul filmului şi televiziunii: Televiziunea naţională “ 1990-1993 Fundaţia Arte Vizuale ” 1996, 1997 Pro TV “ 1995 Video Est “ 1997, 1998 B1 TV “ 2002,2003 Naţional TV “ 2004 “ realizatorul emisiunii TalkShok Filme Autor al filmelor documentare:”Mumele”, 1995; “Tonel şi Vieru sau despre rostul cântării”, 1996; “Lumea pe dos sau despre rostul carnavalului”, 1998 Distincţii Premii obţinute de filmul ”Tonel si Vieru”: Premiu de regie- Festivalul de film documentar Etnos, Bacău, 1996; Premiul CNC, Festivalul de film de la Tg. Mureş, 1996; Premiul Non Fiction- Festivalul de film de la Tg. Mures, 1996; Premiul British Council- Festivalul de film antropologic Sibiu, 1996; Premiul special al Uniunii Asociaţiilor Realizatorilor de Film din România, Festivalul Dakino- Bucureşti, 1997; Premiul Asociaţiei Profesioniştilor din Televiziune, 1997; Selecţionări: Festivalul de la Gyor, Ungaria, 1997; Festivalul de film documentar Cinema du Reel- Paris, 1997 Lucrări publicate “Mihai Eminescu. Mărturie despre mine însumi”, 2002; ”Mâna Arhanghelului Mihail. Lecţia de anatomie teandrică”, 2002; ”Despre Zbor şi Moarte”, 2002 Activitate Membru fondator al Ligii Studenţilor din România, 1989-decembrie Membru fondator şi organizator al Pieţei Universităţii, aprilie-iunie 1990 Membru fondator al Mişcării pentru România, 1992 Membru fondator şi preşedintele Asociaţiei pentru cultură şi ortodoxie Directorul întâlnirii românilor de pretutindeni, ROMFEST 2000, Sibiu

Lasă un comentariu

scroll to top