web analytics
Home » Arhiva AXA anul I » Axa 11 » Continuitatea spiritului românesc în Basarabia

Continuitatea spiritului românesc în Basarabia

I

În 1812 ceea ce s-a patentat politiceşte ca “Basarabie” era, supt multe raporturi, în condiţii de rezistenţă mai bune decât Moldova de Sus, care, la anexarea din 1775, a devenit o Bucovină.

Erau – data fiind şi întinderea mult mai mare a teritoriului – şi un număr mai însemnat de boieri, chiar din aceia cari purtau nume cunoscute. Unii dintre dânşii îşi aveau toată proprietatea rurală aici; alţii aveau în Moldova cea nouă rusească partea mai însemnată dintr-însa. Pe de alta parte, aceşti cuceritori nu îngaduiau, ca ocupanţii celeilalte părţi desfăcute din Moldova întreagă, persoanelor rămase la Iaşi, în legătură cu domnul, cu “turcii”, să-şi mai păstreze rosturi de stăpânire şi dincolo de Prut. Un termin scurt s-a pus pentru desfacerea moşiilor. În cele mai rele împrejurări, pe preţuri de nimic, atâtea au fost căpătate astfel de oricine, indigen sau mai ales străin, pusese la o parte un capital format prin comerţ; altele au fost luate de ţărani, cari, cu admirabilul lor instinct de câte ori e vorba de pământul pe care l-au muncit şi pe care nu-l pot despărţi de însăşi fiinţa lor omenească, au făcut imposibilul pentru a plăti zecile de mii de lei care li se cereau. Dar mulţi dintre vechii fruntaşi ai acestor ţinuturi au preferat să ramâie decât să se vadă siliţi la o asemenea vânzare. Câte unele din familii s-au împărţit, lăsând pentru conservarea vechii moşteniri pe cutare din membrii lor în partea ajunsă rusească din Moldova lor.

Cu grămada se întâlnesc astfel nume boiereşti în cele dintâi chiar din actele ce privesc Basarabia. În cartea mea, Basarabia noastră, publicată în 1912, am adunat o mare parte din ele. Din documente apărute pe urmă aleg pe cei doi Cantacuzini, Alexandru şi Gheorghe, fiii lui Matei, pe vara lor Elenco, măritată cu Harting, pe Iamandieşti, pe un Şeptilici, un Andrieş, pe un Oraş, pe un Bantaş, pe un Hermeziu, pe mai mulţi Oatu etc.

Cei trecuţi supt alt sceptru puteau spera, de altfel, mult mai mult ca mazilii nobilitaţi în Bucovina, o situaţie politica într-o ţară care, câtva timp, s-a bucurat de o largă autonomie, şi chiar un rol în viaţa generală a imperiului. Un Alexandru de Sturdza putea să li servească întru aceasta ca model de imitat.

Mănăstiri mari, bogate, cu vechi tradiţii de cultură, cu aşezaminte şcolare, nu existau. Vărzăreştii, Capriana, din al XV¬lea veac, nu mai însemnau nimic; Chiţcanii, deveniţi Noul Neamţ, reprezintau, ce e dreptul, marele curent de învăţătură trezit în Moldova prin mişcarea lui Paisie, dar, acesta însuşi fiind rus, renaşterea-i bisericească avea periculoase slăbiciuni pentru acea civilizaţie nouă care era să caute a deznaţionaliza pe moldoveni.

Şcoli ca a lui Vartolomei Măzăreanu în Putna bucovineană nu sunt aici. Dar este ceva care le poate înlocui. De la 1775 încoace, în Moldova se crease o folositoare şcoală laică, mirenească, după ideile “filosofice” ale Apusului, şi Mitropolitul Iacov Stamati – al cărui nepot era să fie cel dintâi şi mare scriitor basarabean – o patronase cu vioiul lui spirit modern. În toată ţara se creaseră aşezăminte în acest sens, şi viitoarea Basarabie nu fusese lipsită de lumina lor.

Din fericire, şi ierarhia bisericească rămase un timp în mâni româneşti. Vlădica cel nou de la Chişinău, continuator al Scaunului hotinean (şi acesta al celui din Brăila, pentru raiaua turceasca a Dunarii şi Nistrului), a fost un adevărat şi isteţ român, trecut prin mari demnităţi eclesiastice în Rusia însăşi, câmpulungeanul de vechi neam Gavriil Bănulescu, a cărui amintire trebuie împrospătată în Basarabia. Deşi un străin fu aşezat în noul scaun din acel Akkerman, care, Cetatea Albă a epocei noastre eroice, găzduise Mitropolia mutată apoi la Suceava, tradiţia naţională n-a fost părăsită în Biserică. E vremea Bibliei de la Petersburg, a frumoasei Biblii copiată după a lui Şerban Vodă din 1688 şi care a ajuns populară şi în Moldova noastră şi supt Gavriil se încep tipăriturile religioase basarabene, cât de puţine ar fi ele.

În acest cadru, cu un sistem de legi care e luat după al vechii patrii şi după inspiraţia bizantină de aici – un român de adopţiune, Manega, lucrând cu o întreagă comisiune la redactarea Codului pentru Basarabia – şi cu o autonomie garantată, formal, de Alexandru I, prin statut, viaţa “moldovenească” putea să continue liber în Basarabia ţarului, rămasă pentru neam aceeaşi Moldova.

II

Pe la 1812 nu putea să existe o literatură “basarabeană”. Viaţa intelectuală în Moldova cea întreagă era centralizată: ea se găsea toată la Iaşi, câta era. Şi trebuie să ţinem sama şi de atmosfera din acest sfârşit de epocă fanariotă, când influenţa grecească era mai puternică, mai asfixiantă decât oricând – şi ea a tot crescut până la 1821, – când unii dascăli şi boieri ocrotitori puteau nădăjdui să confunde ţările noastre într-o mare Grecie a viitorului, având acelaşi spirit elenic ca şi celelalte provincii ale ei: chiar când se scrie deci româneşte, e vorba numai de traduceri, de prelucrări, de biletele de dragoste şi tânguiri de o melancolie obosită şi netrebnică.

Astfel ţinuturile moldoveneşti din răsărit se desfăcură fără ca pe pământul lor să fi rămas cineva în stare să arate, într-un timp când nici Iaşul nu se pricepea s-o facă, durerea firească pentru sfâşiarea unui popor.

Se vorbeşte de scriitorul basarabean Alexandru, Alecu Hajdeu (asa-şi scria numele). E adevărat că familia – el era fiul unui cărturar foarte distins, care purta, pentru o fire polonizată, numele adevărat polon de Tadeu, pe care îl scria româneşte cu doi d – îşi avea o moşie în Basarabia, lângă Hotin, pe lângă multe alte interese de afaceri în Bucovina vecină, de unde, oricum, pornise o înrâurire naţională românească. Dar omul foarte învăţat, adânc cunoscător al limbii şi literaturii ruseşti, preocupat de chestii istorice şi capabil uneori, când era vorba să le dezlege, de a născoci, cu multă dibăcie, documentul trebuitor – ca un romantic plin de ironie ce era – se trăgea dintr-un neam care încă de pe la 1670 părăsise Moldova în suita exilatului domn Ştefan Petriceicu, o rudă, şi care de atunci avuse a face cu steaguri străine şi cu cărţi străine. A fost cunoscut – şi, de la Asachi încoace, care l-a tradus şi în franţuzeşte – e foarte admirat, pentru informaţia, îndoielnică, din el, ca şi pentru avântul literar şi, mai ales, pentru puternicul sentiment de demnitate naţională “moldovenească” ce respira dintr-însul, discursul lui Alecu Hajdeu la deschiderea şcolilor – ruseşti – din Hotin. Dar cuvântătorul se interesa mai mult din punct de vedere familial ori din curiozitate de diletant, de trecutul acelei Moldove, al cărei sol nu l-a călcat, în viaţa culturală a căreia nu s-a amestecat şi a căreia limbă, în multele-i studii, de trecut şi de viaţă populară, publicate în revistele ruseşti, n-a întrebuinţat-o.

Scrisul basarabean era să plece întâi – pentru a decădea răpede, dar fără ca prin aceasta să înceteze şi conştiinţa românească în această provincie – de la cineva care, cum spune el însuşi, a fost totdeauna un desţărat:

Mâhnit şi pe gânduri şed posomorât

Cu un dor nespus,

Şi-ntristat şi dornic, trăind amărât,

Mă uit spre Apus…

Acolo îi viaţa!

Acolo-i speranţa!

Să fim fericiţi

De-am fi toţi uniţi!

Eu, tânâr fiind,

Acolo lăsând

Strămoşeşti mormânturi, fraţi ce mă iubea

Şi plină de gratii pe Moldova mea

Dornic părăsind.

Născut poate în Iaşi, fiu de boiernaş moldovean, nepot de frate al marelui Mitropolit Iacov Stamati, cunoscător al acelor moravuri fanariote pe care le-a descris superb în dialogul cocoanei, cilibiului şi dascălului învăţăcel al şcolii domneşti din capitala Moldovei, Constantin Stamati rămâne dincolo de Prut la 1812, când era acum un om în toată firea.

O despărţire fără revedere? O izolare? “Cordunul” cel nou al carantinei împărăteşti tăind comunicaţia cu ţara rămasă “turcilor”? Planuri de noi cetati otomane de-a lungul Prutului? Da, însa soarta a vrut ca relatiile, brusc şi nemilos întrerupte, între cele doua fărâmi ale Moldovei lui Stefan cel Mare să fie reluate după câţiva ani abia.

La 1821 izbucneşte dincoace mişcarea grecilor. Românii nu se raliază la dânsa. Peste carantină, familii boiereşti, membri ai clerului înalt trec în Basarabia. Mitropolitul Veniamin se adăposteşte la Colincăuţi; Dinu Negruzzi, cu toţi ai lui, între care viitorul scriitor de frunte Costachi Negruzzi, se află, un timp, la Sărăuţi, în aceleaşi părţi ale Hotinului. Atâţia părăsesc chiar sălaşul lor de la ţară pentru a vedea Chişinăul, unde nouă ani de stăpânire rusească nu aduseseră decât doar lărgirea stradelor şi ridicarea câtorva clădiri administrative, vechiul oraş moldovenesc, fără înfăţişare de capitală, fiind “deşert şi tăcut” şi înviorându-se numai prin sosirea acestor bejenari, zgomotoşi şi doritori de a se mângâia prin petreceri.

Atunci Puşkin, gloria romantismului rus, locuia acolo, culegând impresii despre ţigani vagabonzi şi ţigance amoroase, despre greci geloşi şi despre tovarăşele lor neastâmpărate, şi se arăta încă vechea casă boierească în care a vegetat. Cei dintâi fii de boieri cari se pregăteau de cariere, între ei Alecu Donici, în aşteptarea unei situaţii în armată, priveau cu admiraţie pe geniul întunecat al byronismului moscovit, şi Negruzzi n-a uitat niciodată vedenia. Stamati învăţă limba noilor oficialităţi şi se pregătea a traduce pe Puşkin însuşi, pe Lermontov, rivalul acestuia, pe fabulistul Crîlov, probabil pe Chemniter şi Dimitriev, pe prozatorul Sirovski.

Apoi, de la 1823 încoace, lumea se întoarse în Moldova. În sfârşit – izolarea? Nu. Căci, la 1828, în legătura cu greutăţile din Orient, noul ţar Nicolae făcea ca trupele lui să treacă Prutul – şi ele erau să rămâie în Principate nu mai puţin de şase ani, în cursul cărora aceiaşi ruşi au fost într-o Moldova şi cealaltă.

Atunci pentru întâia oară Stamati trece hotarul şi vede, între altele, iarmarocul din Folticeni. El, care avea acum gata o mare parte din opera lui literara, descrie şi acest pitoresc amestec de rase şi de costume. Literatura Basarabiei, absolut moldovenească în tendinţe, îşi ia astfel o dată sigură de plecare.

III

În acest moment, pe la 1830, când în Principate începe noua literatură românească, şcoala nouă a românilor, ziarul, revista, almanahul, în care, în toate, se cuprinde, tot mai desluşit, idealul unor timpuri nouă, unii dintre basarabeni sau, în genere, dintre românii aflători, şi cu mai vechi prilejuri, în Rusia, rămân legaţi numai de dânsa. Astfel Alexandru Sturdza, – căruia Stamati-i dedica Tânguirea unui orb – cu sora lui, contesa de Ebling, care iscăleşte lucrări de literatură: H. Severine. El alcătuieşte scrieri foarte cetite în vremea lui, în care combate, în folosul ortodoxiei şi al autorităţii politice, curentele revoluţionare; la 1834 tipăreşte la Odessa un almanah francez, cu colaboraţia surorii, a francezului Repey şi a mai multor ruşi. La Odessa, de altfel, erau şcoli la care învăţau şi copii ai familiilor româneşti din Muntenia, cum se vede din corespondenţa lui C. Brăiloiu (în Hurmuzaki, X). Stamati însuşi pomeneşte de cutare “tânăr autor român al multor opere ruseşti tipărite la Odessa de la 1848” şi despre care scrie aşa:

Dar ochii lui revarsă o rază înfocată

Şi fruntea lui vădeşte înalte cugetări,

Iar el, străin de toate, în gânduri adâncit,

Câte o dată numai îl vezi că se zâmbeşte.

Alţii, ca Donici, prelucrătorul meşter, cu o “bonomie” care samănă cu a originalului, a fabulei lui Crîlov, – ivita pentru a spune adevărul într-o societate neliberă şi având să îndeplinească şi în Moldova aceeaşi misiune – trec Prutul şi fac o modestă carieră de funcţionari în ţara strămoşilor. Un exemplu care, în aceeaşi epocă, va fi urmat apoi de un coborâtor al boierului Rusu, din epoca lui Vasile Lupu, Alecu Russo, tânăr, care, după studii făcute în Elveţia, nu putea să se împace cu moravurile politice ale Rusiei şi, astfel, veni la Iaşi pentru a duce, alături de o noua generaţie, lupta pentru ideile de libertate şi naţionalitate, iar, în ce priveşte scrisul, pentru reîntoarcerea bunului stil după datină, împotriva silnicelor neologisme.

În Basarabia rămâne pentru a scrie româneşte întâi Stamati. El n-a învăţat această limbă din “Gramatica ruso-română” (foarte interesant e, potrivit cu ideile lui Daniil Philippide, autorul Geografiei României, că nu se zice, în titlul rusesc, “Gramatica ruso-moldovenească”, ci “română”), a lui Ştefan Mărgela (Petersburg, 1827), probabil aromân din Macedonia, tipărită pentru nevoile statului şi pe socoteala lui. E tot vechiul şi frumosul grai, plin de cuvinte adânc răsunatoare în inimi, acel grai de care nu va voi să se despartă omul de bun simţ, întrebuinţându-l, pentru plăcerea multora, fie şi în ciuda câtorva până la sfârşit.

Stamati ceteşte pe poeţii ruşi şi-i traduce ori îi imită; ceteşte pe scriitorii francezi pentru acelaşi scop, şi, pe lângă prelucrări dupa Lamartine şi Hugo (sau după irlandezul Thomas Moore, tradus în limba franceză), se pot găsi pagini luate din Grandeur et décadence militaire a lui Alfred de Vigny. Harnic om şi care ştie să-şi aleagă lectura, cum ştie s-o facă de folos pentru naţia lui, – ceea ce e puţintel mai greu şi mai rar! Dar izvoare de inspiraţie nouă, proprii îşi află el trecând către noi hotarul răpirii din 1812. Astfel vine la Iaşi în 1834, când – poate şi supt o influenţă rusească pe care o releva d. G. Bogdan-Duică 1 – a cântat oastea cea nouă a Moldovei (Străjerul taberei), mângâindu-se prin scris pentru moartea soţiei lui iubite, Catinca (mai pe urmă se pare a fi luat pe o Elena). În 1839, când acum graniţa de la răsărit a Moldovei se ridicase de la loc în toată puterea ei de oprelişte, el trece prin Bucovina, oprindu-se la Suceava, în care

Mă-ntreb de domneşti mormânturi

unde-au trebuit să fie,

la Putna, unde i se vorbeşte de “puţina ţărână, ce ar fi mirosit ca moaştele sfinţilor”, gasită în mormântul lui Ştefan cel Mare, la Dragomirna, la Solca. Inspiraţii destule, când “pieptul se coseşte de încleştatele zvâcnituri ale inimii” (pp. 41-42), cât să ţie o viată întreagă!

Aceste scrieri ar fi rămas însă necunoscute, contactul literar nu s-ar fi stabilit, – dovadă de unitate sufletească – între cele doua Moldove despărţite, dacă mişcarea pornită şi condusă, până la ultimele ei consecinţe politice, de Mihail Kogalniceanu, întors din Apus cu atâta bogăţie culturală în sufletul lui mare, n-ar fi intervenit, strângând, deocamdată numai la munca scrisului, pe românii de pretutindeni, ca să afirme îndrazneţ un ideal nou, prin revistele sale Dacia literară şi Arhiva românească.

În cea dintâi apare, la 1840, poema lui Stamati Gafiţa blastămată de părinţi şi o bucată lirică. Ele sunt trimese de bucovineanul C. Hurmuzaki, în curând el însuşi însărcinat de moldoveni cu procese în Basarabia. Supt îngrijirea lui Kogalniceanu, cam pe timpul când Hurmuzaki se stabileşte în Iaşi, apare aici admirabilul poem, de o spontaneitate unică, în care basarabeanul adună amintiri de cronică, aventuri din poveşti, cunoştinţă de datini pentru a face din ele, cu numele lui Ciubăr-Vodă şi cu isprăvile fiului sau Bogdan, un “Orlando furioso” – pus şi în titlu astfel – al românilor, operă neimitabilă, şi astăzi încă plină de mireazma pe care o dă numai sinceritatea absolută unită cu un talent original şi cutezător.

În curând însă împrejurările scrisului românesc se fac mai grele. Greutăţi răsar în calea noii reviste a tinerilor, Propăşirea, la care Stamati nu colaborează. O revoluţie se pregăteşte în Principate, şi Rusia va veni s-o înăbuşe, în toamna anului 1848. Trupele ţarului vor rămânea până târziu, ani întregi. Un aspru regim împiedica vechile comunicaţii. Din Basarabia doar purtătorul unui vechi nume de revoltă, Hâncu, Iacov Daniilovici Hâncu, face un curs de româneşte la Petersburg, publicând o Gramatică şi alegere de bucăţi literare (1840; şi “Concluzii” la 1847), dar limba română a lui Margela e acum “vlaho-moldovenească”. Şi un om de treabă, cu simţ al limbii celei bune, dar fără mari însuşiri, Ion Sârbu, da doar la Chişinău (nu la Iaşi) Fabule după cei trei mari scriitori ruşi (1853) şi Alcătuiri originale (1852), care nu se mai pot ceti, cu toată simţirea reală din ele.

IV

Războiul Crimeii, evacuarea Principatelor de trupele ruseşti care începuseră un nou război cu Turcia, ocupând pământul ce ni mai rămâsese, aduseră o nouă manifestare a sufletului românesc în Basarabia, una care s-ar fi putut aştepta cu greu după ce preocupările “moldoveneşti” acolo ajunseseră acum, în scăderea lor, la gramatica “vlaho-moldovenească” a lui Hâncu şi la Alcatuirile lui I. Sârbu.

Cântând “Moldova”, “ţară frumoasă”, “pământul bun şi îmbielşugat”,

Cu păduri multe şi dese,

Cu izvoare bogate,

unde e mândru ca străinului “ inima-i sare din loc” când vede “moldoveanca” din care va face soţia lui, – poetul de la Chişinău nu înţelege decât colţul său basarabean, şi doar dacă într-una din puţinele lui fabule originale, Străina floricică, el arată în chip ascuns că inima lui dorea o mai largă patrie:

– O, crinule, ce-ai păţit?

De ce-aşa te-ai vestejit?

Unde ţi-i mireazma, frate?

Au doară nu plouă de-ajuns?

– Aleu, crinul a răspuns,

Sunt în străinatate.

În prevederea putinţei unui alt viitor, dacă nu va vibra cântăreţul de la 1852 al acestei dureri, care pare a-şi fi încheiat peste puţin zilele tulburate şi amărâte – căci şi fără influenţa unei atmosfere pesimiste din literatura contemporană rusească, el se pare a nu fi gustat mult din fericirea lui – se va găsi cine să exprime un nou şi cutezător ideal.

Nu tânărul “basarabean” (născut la Cristineştii Hotinului în 1836) Bogdan Hâjdău, viitorul Bogdan Petriceicu Hâjdău (de unde B.P. Hasdeu), care-şi făcuse studiile la Harkov, într-un mediu cu totul străin, de a trebuit să-şi înveţe din nou limba părintească, pentru a-i aduce pe urmă aşa de mari servicii, ca învăţat şi chiar ca poet. Stăpânit cu desăvârşire de spiritul satiric, demonic al “inteligenţei” ruseşti de atunci, care avea ca model existenţa tragică a unui Puşkin, a unui Lermontov, despreţuind viaţa în sine prea mult ca să şi poată recunoaşte în relativităţile zadarniciei şi urâciunii ei o chemare, el venea, abia după realipirea la Moldova a celor trei judeţe de jos ale Basarabiei, în 1856, pentru a începe o carieră mare şi tulburată de pasiuni ca judecător la Cahul. Ziarul plănuit de el în framântările pentru constituirea unei ţări unite şi liberale, România, având un program potrivit cu aspiraţiile tineretului din Iaşi pe acea vreme, n-a apărut niciodată, iar cele dintâi publicaţii ale aceluia care se înfăţişa ca un genial prinţ exilat, întors în moştenirea sa pierdută, Foaia de istorie română, n-avea în sine nimic special basarabean şi prea puţin chiar în legatură cu nevoile societăţii pentru care apărea. Am dat în Istoria literaturii, III (p. 298), dovezi despre foarte slaba cunoaştere a limbii înseşi în care era redactată revista, care cuprindea totuşi cea dintâi dovada a unei erudiţii incomparabile şi a unui spirit cu totul superior.

Altfel e cu Stamati. Bătrânul, care trecuse de vrâsta în care se poate cere omului o adaptare la împrejurările noi, reîncepe încă din 1853, fără îndemn, se pare, ci din propria dorinţă de a folosi naţiei sale în noul pas înainte pe care-l făcea, colaboraţia sa la publicaţiile moldoveneşti: almanahuri, calendare. Bucăţile pe care le alege pentru aceasta, revizuind şi întregind, transpuind adesea în alt spirit lucrări mai vechi, au un caracter istoric luptător. E vorba de gloriile, ce nu se pot uita, ale Sucevei, de fiica lui Decebal, de stejarul care, “nenorocos”, “tovarăşi n-are”, ci este că

…recrutul ce cu întristare

Păşind la strajă, sta singurel,

– apolog în care nu se ascunde poate numai izolarea anilor săi cărunţi. Şi, când, la 1867-8, stăruinţile harnicului Codrescu, care păstra din luptele pentru Unire şi libertate tipografia ziarului Buciumul român, îl fac, în preajma morţii, să se hotărască a publica, supt titlul de Muza românească (nu: “moldovenească”) din care a ieşit, de pe urma încetării lui din viaţă, un singur volum – o sumă de scrieri, în versuri şi proză apar, dovedind ce schimbare adusese noul avânt naţional în sufletul acestui singuratec şi uitat.

“Desţeratul din Moldova în copilaria sa”, care cerea la 1863 “clasa de studii naţionale la gimnazii” (p. 525), nu mai cânta pe vechea “laută a Moldovei”, care “ţinea hangul la ospeţele domnilor”, ci se gândeşte la Vrancea liberă, la Roman de acolo, eroul “Daciei”, la dacoromâni, la “scumpa noastră ţară Daco-România” (p. 37). Dorul de patrie va fi dedicat, în 1861, “României”, şi moto cuprinde această “doină veche” – şi nu prea veche – a “unui prizonier la tătari”, căruia şi fumul ţării sale i se pare dulce şi mirositor:

Am fost şi eu român,

Dar m-am făcut păgân,

Căci, tânăr fiind,

Bietul meu pământ

De tătari călcat,

Ei sclav m-au luat.

De-acum numai moartea

Să mă scape poate

De pagânătate. (p. 60)

Şi ca să arate robul că măcar pentru urmaşii săi pot veni alte zile, el îmbracă lupta între romanitate şi slavismul rusesc în frumoasa alegorie poetică a lui Dragoş tinerelul domn român, Făt-Frumos moldovean, care merge să răpuie, în adăpostul lui de la Cetatea Albă, – cetatea de doi zmei păzită – pe păgânul (p. 33) Vronta uriaşul, care ascundea acolo “Dochia răpită” – fărâma “basarabeană” a Daciei.

Continuitatea spiritului românesc în Basarabia Reviewed by on . I În 1812 ceea ce s-a patentat politiceşte ca “Basarabie” era, supt multe raporturi, în condiţii de rezistenţă mai bune decât Moldova de Sus, care, la anexarea I În 1812 ceea ce s-a patentat politiceşte ca “Basarabie” era, supt multe raporturi, în condiţii de rezistenţă mai bune decât Moldova de Sus, care, la anexarea Rating:
scroll to top