web analytics
Home » Arhiva AXA anul I » Axa 4-5 » Cântecul trist al mierlei

Cântecul trist al mierlei

mai 5, 2009 8:31 am by: Category: Axa 4-5, Istorie Leave a comment A+ / A-

Aşa s-a intitulat o carte a unui corespondent de război român din timpul conflictului care şi-a consumat, zilele trecute, ultimele consecinţe, sau cel puţin aşa vor unii, prin declararea unilaterală a independenţei provinciei sârbeşti Kosovo. A fost una dintre puţinele cărţi în care autorul, prietenul meu de la Timişoara, nu a ţinut cont de ceea ce se considera corect din punct de vedere politic. Altfel spus, el a scris numai adevărul, un adevăr care nu era nici pe departe pe placul celor care au manevrat turnura conflictului şi pe care nu-l poate modifica nici un minister de profilul celui proiectat de Orwell în celebrul său roman “1984”. Cu argumente clare de ordin istoric, în lucrarea cu pricina se demonstra dreptul inalienabil al Serbiei asupra unui teritoriu pe care poporul său şi-l asumă ca vatră multiseculară. Totodată, se mai desfăcea şi mecanismul malefic prin care sârbii au fost demonizaţi sistematic, în timp ce adversarii lor, fie ei croaţi, bosniaci musulmani ori albanezi, erau prezentaţi numai, sau aproape numai, în postura de victime inocente, punându-se un semn de identitate între Slobodan Miloşevici şi un întreg popor setos de sânge, cum se afirma în majoritatea mass media de pe mapamond. Am văzut, prin 1997, în Bosnia-Herţegovina, listele cu cei mai căutaţi criminali de război din vremea respectivă.

Cei mai mulţi erau sârbi. Cap de listă, Radovan Karazic şi, doar aşa, de sîmânţă, câte un croat sau câte un musulman. Nici pomeneală de Franjo Tujman sau de Alja Izetbegovic. În Kosovo, concertul sinistru al armelor izbucnise, deja, dar nu se acutizase, deşi gherilele actualului aşa-numit prim ministru kosovar, Haşim Thaci făceau legea. A sa UCK, organizaţie paramilitară de sorginte maoistă, teroriza satele sârbeşti şi incendia biserici şi mănăstiri ortodoxe cu obiective declarate: curăţirea etnică şi proclamarea independenţei provinciei în primul stadiu, urmat, apoi, de realizarea visului Albaniei Mari. Nicăieri, în mass media occidentale, vreun cuvinţel despre dreptul suveran al Serbiei de a-şi face ordine în teritoriul propriu, recunoscut ca atare prin acorduri internaţionale. Statul sârb nu fusese pedepsit de ajuns. În mod natural, crime s-au săvârşit şi de o parte şi de alta, dar în ochii opiniei colective trebuia să apară, iarăşi şi iarăşi, un singur vinovat. Jurnalismul “independent” şi fără frontiere şi-a făcut din plin datoria, alături de uriaşul arsenal american, astfel că, pas cu pas, s-a ajuns la situaţia pe care o prevedeam în numărul trecut al revistei, iar poporul kosovar inventat peste noapte şi-a proclamat independenţa.

Înainte de a merge mai departe, trebuie să mai fac câteva lămuriri…DE CE SE CHEMA cartea prietenului meu ca în titlul aflat deasupra acestor rânduri? Una dintre cele mai tragice bătălii din istoria sârbilor s-a dat, în evul mediu, la Kosovopolje, în traducere Câmpia Mierlei. În lupta cumplită cu turcii, ostaşii sârbi au pierit aproape până la unul, alături de conducătorul lor. Cu toţii ştim că, în general, popoarele se raportează, în privinţa reperelor istorice, la marile victorii. Românii, de pildă, excelează în asta. Aparent paradoxal, sârbii şi-au asumat ca reper un moment tragic, mă văd silit să repet cuvântul, tocmai pentru a-şi afirma fiinţa naţională. Nu întâmplător, de-a lungul timpului, pe Câmpia Mierlei şi în regiunea înconjurătoare au fost construite numeroase biserici şi mănăstiri ortodoxe, dintre care astăzi, peste treizeci mai privesc lumea doar dintre zidurile arse de blânzii băieţi ai atât de elegantului domn Thaci…

Să revenim, totuşi, în prezent. La răul produs, statul român a luat singura poziţie logică, poate pentru prima dată după destui ani, refuzând categoric recunoaşterea independenţei kosovare. Pe acest fond, prezenţa şefului de stat sârb la Bucureşti cu numai câteva ore înainte de uriaşa demonstraţie de protest de la Belgrad este explicabilă. La fel de explicabile sunt şi felicitările otrăvite venite de la Kremlin, sau poziţia exprimată, oare de ce, de către UDMR. Analiştii noştrii cu simbrie, sau cel puţin o parte, sunt dezorientaţi. Nu s-a mai întâmplat, până acum ca Bucureştii să nu se alinieze în front la ordinul Unchiului Sam. Până şi Franţa preşedintelui jucător Sarkozy a făcut-o, în ciuda propriilor probleme din Corsica. Implicaţiile sunt multiple, dar asupra lor vom reveni în numărul viitor. România poate juca un rol cel puţin de curea de transmisie, dacă nu de arbitru. Pentru aşa ceva îţi trebuie o dotare cât se poate de serioasă. Reţinem, deocamdată, faptul că Uniunea Europeană s-a dovedit, a câta oară, neputincioasă în găsirea unei soluţii de poziţie comună, iar cei care au acceptat sau urmează să accepte mărul infectat al independenţei noii enclave musulmane cântă în falset în corul dirijat de un concertmaistru afon, în încercarea de a convinge că nu se poate vorbi de un precedent în situaţia creată prin mijloace cunoscute, de acum, de toată lumea. Inclusiv preşedintele Traian Băsescu se află în această situaţie. Argumentele sale par, dar numai par, solide. După domnia sa, apartenenţa noastră la NATO şi la UE ne garantează perpetuu integritatea naţională şi inviolabilitatea frontierelor. Din nefericire, ar trebui ca măcar un consilier de bun simţ să-i atragă atenţia că nimic nu este mai fals şi că aproape niciodată dreptul internaţional nu a creat forţă, în timp ce forţa poate impune dreptul. EXEMPLUL CLASIC este ONU. Atunci când SUA nu şi-au mai putut impune interesele în cadrul organizaţiei, au declarat-o caducă şi nu au mai ţinut cont de rezoluţiile ei, intervenind manu militari acolo unde au crezut de cuviinţă. Mai mult, atunci când şi aliaţii din NATO au refuzat să marşeze pe cartea intervenţiei în forţă, s-a lansat conceptul de alianţă punctuală, alături de cel al dreptului de lovituri preemptive. Altfel spus, dacă establishment-ului american i se pare, sau vrea să i se pară că undeva, pe întregul mapamond, interesele sale sunt periclitate, atacul de orice natură este justificat. Ne vedem în faţa unei veritabile concepţii imperiale care nici nu mai simte nevoia de a se mai acoperi cu pojghiţa argumentelor democratice ori cu drepturile omului. Cine ne poate împiedica să ne întrebăm ce se va întâmpla atunci când şi NATO va fi considerată caducă de către acelaşi establishment? Deocamdată, americanii au nevoie de organizaţie pentru a controla Europa, dar ce se va întâmpla atunci când această nevoie va dispărea? NE VEDEM SILIŢI să-i dăm de ştire d-lui preşedinte că nu în altă parte, ci chiar în SUA, cercetători şi analişti extrem de serioşi, de diverse coloraturi politice, aşadar inclusiv dintre republicanii conservatori ai lui Bush jr., iau în calcul şi această ipoteză. Dar, despre asta, ca şi despre altele, în numărul următor al Axei…

Cântecul trist al mierlei Reviewed by on . Aşa s-a intitulat o carte a unui corespondent de război român din timpul conflictului care şi-a consumat, zilele trecute, ultimele consecinţe, sau cel puţin aşa Aşa s-a intitulat o carte a unui corespondent de război român din timpul conflictului care şi-a consumat, zilele trecute, ultimele consecinţe, sau cel puţin aşa Rating: 0

About George Mihalcea

Lasă un comentariu

scroll to top