Home » Arhiva AXA anul III » Axa 50 » Căderea comunismului?
Căderea comunismului?

Căderea comunismului?

noiembrie 16, 2010 3:18 pm by: Category: Axa 50, Basarabia, Istorie, Social Leave a comment A+ / A-

TIMPUL, 15 Octombrie 2010

CĂDEREA COMUNIŞTILOR

“Durakovii” cu viziuni kominterniste din vizuinile voroniniste

După 1989, în perioada cât am fost şi eu implicat modest în politica basarabeană, am întâlnit o sumedenie de tipi fără scrupule, care, de la regim la regim, şi-au schimbat macazul ideologic, rămânând necesari şi următorului regim politic. De mirare, dar mai toţi tipii aceştia erau acceptaţi fără rezerve, a doua zi, pe lângă următorul şef, de parcă respectivii trădători aveau misiunea permanentă să slujească şeful până la căderea lui şi venirea celuilalt.

Puţini au fost oare cei care, după victoria Limbii Române şi a alfabetului latin, în august 1989, după alte izbânzi ale Mişcării de eliberare naţională, publicau cele mai naţionaliste articole, în care pe merit îl venerau pe Mareşalul Antonescu, ţineau în faţa mulţimilor cele mai antiruseşti şi mai anticomuniste discursuri, ca mai târziu să devină colegi de serviciu cu Mark Tkaciuk, Oleg Reidman şi Vladimir Socor, pe lângă tartorul comuniştilor din R. Moldova, sau să facă alianţă românofobă cu neobolşevicii de pe malul Bâcului?

Mi-am amintit de acest lucru în lunile imediat următoare prăbuşirii ruşinoase a comuniştilor moldoveni, în vara anului trecut. Unii din aceşti tipi au stat liniştit până la nereuşita referendumului constituţional din 5 septembrie curent, ca, după asta, să-şi arate din nou colţii roşii.

Să nu credeţi însă că toţi actualii lideri democraţi sunt o fericită excepţie în acest sens. Din lipsă de cadre pe potriva intenţiilor – sau poate din alte motive, pe care noi le putem doar bănui -, unii din foştii linguşitori ai odiosului regim neocomunist au continuat să-şi facă treaba lor pe lângă noii şefi. Să ne amintim doar de sumedenia de aşi (ascunşi de către cine?) în mânecile actualilor lideri, care au compromis ideea referendumului constituţional şi pe cea a distincţiilor de stat.

Pe unul dintre ei am avut nenorocul să-l cunosc bine de tot…

Astă vară, în ajunul aniversării a 19-a de la adoptarea Declaraţiei de Independenţă din 27 august 1991, eram ,,curtat” de câţiva colegi din primul Parlament să particip la una din cele două şedinţe festive organizate cu acest prilej de către doi membri marcanţi ai AIE, Mihai Ghimpu şi Vlad Filat. Fiecare dintre ei îmi aduceau argumentele sale ca să particip la o şedinţă sau alta, neprezentându-mă la cealaltă. Din cauza că preşedintele interimar şi premierul temporar nu au putut organiza o singură şedinţă festivă, la care, aş fi participat şi eu cu plăcere, am hotărât să merg în a treia direcţie… I-am luat pe cei doi nepoţei ai mei şi am plecat pentru trei zile la Marea Neagră, la Bugaz, în fostul nostru judeţ Cetatea Albă…

Ca să ajungi la destinaţie, după cum bine se ştie, trebuie să treci prin raionul basarabean Ştefan-Vodă, unde se află şi renumitul în toată lumea sat Volontiri. Renumit, pentru că în acest sat din România Mare s-a născut cea care a dus faima neamului românesc din Basarabia în toată lumea, în cea mai neagră perioadă a ocupaţiei sovietice. Sigur că da, este vorba de primadona Operei Naţionale a R. Moldova, Maria Bieşu.

De ani de zile adun imagini din localităţile în care s-au născut cei mai valoroşi oameni de cultură, ştiinţă şi artă ai Basarabiei, întâi de toate – casele lor părinteşti, bisericile în care au fost botezaţi şi şcolile în care au învăţat. Zic: iată, în sfârşit, la întoarcere, voi trece şi prin satul Mariei Bieşu. Alte vedete, născute în acest sat, nu-mi veneau în memorie şi am hotărât să iau la mare, pentru documentare, printre alte cărţi, şi monografia acestui sat (autor Simion Ciapki, originar din acest sat, care azi locuieşte în Ural).

Mare mi-a fost mirarea să aflu din această carte că mai există o ,,vedetă” basarabeană, consătean de-al primadonei, un oarecare Anatoli Durakov (AD), cică, doctor în istorie. Autorul monografiei, chiar de la începutul ei, se referă la această ,,vedetă”, precizând că ar fi scris un şir de articole despre satul său natal, cu materiale ,,împrumutate” din alte izvoare cunoscute… În contextul nostru, nu mă interesează ,,împrumuturile” acestui zis istoric, despre care TIMPUL a mai scris şi pe care l-am cunoscut în diferite circumstanţe, inclusiv ca autor de texte străine, ,,împrumutate” din ziarele basarabene şi publicate în ziarul de la Iaşi ,,24 de ore”, desigur, cu semnătura respectivului doctor în… Am avut şi eu „fericirea” să fiu publicat în aşa mod în ziarul ieşean…

Cu acest tip politic am făcut parte un timp din acelaşi partid de orientare naţională şi democratică, mai mult chiar – din organele de conducere colectivă a partidului dat, adică din Biroul Permanent. Numai că Durakov nu s-a înscris în el cu numele său istoric, ci cu pseudonimul din tinereţe, care i-a devenit mai târziu şi nume de familie, nume cu care a făcut carieră în perioada sovietică şi, mai târziu, pe lângă preşedinţii Petru Lucinschi şi Vladimir Voronin. După căderea lui Voronin, a căzut şi Durakov, dar şi alţi Durakovi din echipă. Însă, după nereuşita referendumului constituţional, Durakovii cu viziuni kominterniste n-au mai rezistat şi au ieşit (sau i-a scos cineva) din nou la lumină din vizuina lor voroninistă. Părându-i că revin ai săi la putere, Durakov a prins la curaj şi iată-l că apare în presa neokominternistă cu nişte materiale antiromâneşti, scoase din arhivele monstruosului Komintern, despre aşa-zisele răscoale ţărăneşti de la Hotin, Tatarbunar etc., ale căror esenţă kominternistă demult a fost elucidată de către istoricii obiectivi.

Dar cel mai vesel moment din câte am avut cu el a fost totuşi cel legat de o şedinţă a Biroului Permanent al partidului din care făceam parte, când Mihai Ghimpu, şi el membru al Biroului, la un moment dat, i-a scos lui Durakov din buzunarul de la piept (din dreptul inimii!), un microdictafon, cu care bietul AD înregistra şedinţele noastre, în ajunul alegerilor parlamentare din 1998, pentru nu se ştie care sume şi organe… Mare a fost mirarea multora că, după această penibilă întâmplare, Durakov n-a fost alungat din partid… Mai mult încă: personajul „cu microdictafonul la inimă” a fost promovat pe lista noastră electorală, pe care a intrat foarte curând în Parlament. N-a trecut mult timp însă şi tipul „nostru” a părăsit partidul, respectiv – fracţiunea parlamentară cu care a fost promovat, ca să „se refugieze” într-un grup parlamentar, chipurile, independent, înjghebat în mare grabă pentru sprijinirea iniţiativei preşedintelui Lucinschi cu privire la republica prezidenţială… Acum, aştept cu nerăbdare publicarea tuturor listelor electorale, ca să văd cine mai are nevoie de imaginea pocită a pretinsului istoric „patriot” Durakov…

PS-Durakov provine de la rusescul DURAK, adica prost, prostanac

Două Cornove pe Glob şi ambele latine…

La începutul verii 2007 mă pregăteam de noi drumuri la românii din jurul României şi, hoinărind pe Internet în căutarea de noi informaţii despre ei, de această dată despre istro- românii din Croaţia şi românii friulani din Alpii italieni, am rămas surprins, descoperind un nou toponim, Cornova, din regiunea autonomă Trento din Nordul Italiei, a doua Cornovă pe Glob, după cea natală a mea… Despre Cornova basarabeană au scris şi publicat mulţi: de la Dimitrie Gusti şi Paul Mihail până la Popa Zamă şi subsemnatul… Se va mai scrie şi în 2011, la 80 de ani de la legendara expediţie monografică a şcolii Gusti din vara lui 1931.

Dar despre Cornova italiană nu se ştie mai nimic…

Peste patru luni, după un drum istovitor de sute de kilometri de serpantine alpine la românii friulani din nordul provinciei italiene Friuli – Venezia Giulia am şi ajuns acolo împreună cu prietenul şi omul de afaceri Sergiu Cocoş, fiind şi sponsorul acelei călătorii de poveste.

Am găsit acolo o Cornovă, deja topită într-un orăşel montan, Romeno,din provincia autonomă Trento, cu alte cuvinte, o mahala a orăşelului cu numele nu mai puţin surprinzător de Romeno(în traducere Român), crezând de la început că-i vorba de o Cornovă română în Italia!

Dar de unde provine acest toponim italian?

Locuitorii Cornovei italiene n-au putut răspunde la această întrebare. Un răspuns neconvingător am găsit în Dicţionarul italian „I nomi locali…”, care presupune că toponimul dat provine de la două cuvinte italiene: Corte(curte) şi Nuova(nouă), adică Curtea Nouă… Până în prezent n-am găsit nici eu vreo explicaţie mai argumentată, mai plauzibilă, dar nici nu m-am dezis încă de prima mea bănuială că toponimul dat poate fi legat de foştii mei consăteni cornoveni din familiile lui Filimon şi Paul Klink şi copii lor: Willi, Robert şi Elsa şi, respectiv, Oskar, Robert şi Rudi, germani de etnie, care au lăsat urme adânci pe moşia Cornovei şi a altor câteva sate din jur, care se mai văd şi azi. Urmele lor le caut de mai bine de un deceniu prin toată Europa. Aceste familii au fost chemate din Cornova acasă, în patria lor istorică, după semnarea la 23 august 1939 a Pactului celor doi dictatori fascişti, Stalin şi Hitler, unul roşu comunist, altul brun socialist… Şi deoarece unele din familiile germane basarabene au ajuns şi în Nordul germanofon al Italiei, am zis: iată că sunt aproape de descoperirea urmelor germanilor mei cornoveni… S-a întîmplat că orăşelul Romeno este locuit de italieni, iar mahalaua Cornova de aici chiar nu are niciun german. N-am regretat niciun pic făcând acest drum pentru că în mahalaua Cornova a orăşelului Romeno am descoperit o familie din doi cornoveni italieni deosebit de valoroşi: Corrado şi Angela Maria Chiarelli, el pictor şi sculptor cu renume, distins cu Diploma de merit de către premierul italian Silviu Berlusconi, ea- manager iscusit al propriului complex turistic Hotelul – Restaurant – Pizzerie CORNOVA din Romeno.

În această vară am repetat drumul trasat trei ani în urmă, mergând mai întâi la basarabenii alungaţi de acasă de tranziţia noastră fără de sfârşit din oraşele italiene Padova, Venezia, Citadella, Treviso, Mogliano Veneto, precum şi la friulanii din Ravascletto şi Tolmezzo, cu al său, unic în lume, Muzeu etnografic al friulanilor.

Mare mi-a fost mirarea să văd la loc de cinste printre cele mai valoroase exponate şi distincţii ale casei familiei Chiarelli(sosirea mea a fost o surpriză absolută pentru ei) monografia de 700 de pagini a Cornovei basarabene, donată de mine acu trei ani, despre care stăpânii spun că atunci când s-a lăudat cu achiziţia dată primarului local acela a crezut că-i vorba de monografiea unui oraş de talie europeană şi nu un sătuc basarabean de o mie de locuitori, zicând că nu se lasă până nu face o lucrare asemănătoare despre oraşul său natal, Romeno, cu mahalaua lui principală Cornova…

Nu mai puţin miraţi au fost prietenii mei italieni, când, de această dată, le-am oferit o nouă surpriză, Albumul Românii din jurul României în imagini, văzâdu-şi pe paginile lui chipurile lor fotografiate trei ani în urmă în Cornova italiană…

Mi-au promis că la prima ocazie vor onora invitaţia mea de a vizita Cornova basarabeană, eu la rându-mi le-am promis că voi reveni peste un timp la Cornova italiană, dar nu mai devreme de lansarea ediţiei a doua a Românilor din jurul României, în care voi plasa noi imagini ale celui mai apropiat de mine oraş italian, Romeno, adică Românul, cu superba sa mahala Cornova… Cine ştie poate iese ceva frumos din acestă aventură latină a noastră…

P.S. Revenind la frumoşii mei cornoveni de etnie germană, plecaţi din Cornova acu 70 de ani, vreau să spun că urmăresc cu zel tot ce este legat de istoria germanilor basarabeni, în primul rând a celor cu numele Klink, mai ales, pe renumitul medic american Dr. Robert Klink, din Virginia, SUA, care vreau să cred că este unul din cei doi fii, Robert (născuţi la Cornova până la ocupaţia ei de către ruşi la 28 iunie 1940), ai celor doi fraţi Klenk -Filimon sau Paul… Dacă s-ar întâmpla să fie aşa, şi dacă ar observa acest articol, îl anunţ pe acestă cale că de 70 de ani sunt aşteptaţi acasă cu cu mult drag de către foştii lor consăteni… Îi aşteaptă şi fosta lor gospodăria, care a rămas, practic, intactă: şi casa părintească de cărămidă roşie, şi grandiosul beci arcuit din piatră de Orhei, şi magazia pentru grâne, fructe şi legume, şi moara, şi oloiniţa, şi, chiar grandioasa moşie a lor, pe care ţăranii cornoveni nu prea au cu ce s-o lucreze din motive financiare, din cauza sărăciei nemaivăzute în toată Europa, lăsate aici de trista guvernare comunistă…

1 Septembrie 2010

Balticii noştri

De la început, nu intra în planurile mele să-i vizitez şi pe fraţii noştri din cele trei ţări baltice – Estonia, Letonia şi Lituania, foste republici sovietice, fraţi de suferinţă în fostul imperiu al răului, numit URSS.

Nu credeam că voi putea aduna aici un capitol distinct într-o viitoare ediţie a Albumului despre românii din lume sau a site-ului meu cu aceeaşi temă. M-a convins să mă aventurez în acest drum ziaristul Vlad Pohilă, un veritabil enciclopedist al culturilor celor trei popoare baltice, şi basarabeanca noastră Raisa Vieru-Pampe, cetăţeancă a Letoniei independente, care a şi sponsorizat această călătorie. Tot ea a organizat o serie de întâlniri cu reprezentanţi ai românilor (moldovenilor) din toate comunităţile româneşti din cele trei ţări baltice, din care fac parte originari din R. Moldova, din Ucraina, dar şi din România de azi.

Prima constatare pe care am făcut-o este că, din păcate, în rândurile conaţionalilor noştri nu există o unitate, dar asta, de fapt, nu-i o noutate absolută… Neocominterniştii care au guvernat R. Moldova circa nouă ani de zile au reuşit să dezmembreze de-a binelea rândurile lor, transformând societăţile române în unele moldoveneşti, născând peste noapte şi unele societăţi „de alternativă”… Dar liderii celor trei comunităţi culturale: Lucia Bartkiene-Andrievschi (Societatea „Dacia” din Lituania), Gheorghe Tofan (Societatea „Dacia” din Letonia) şi Vasile Porcul (Societatea „Luceafărul” din Estonia) sunt nişte veritabili români, oameni la locul lor, adevăraţi patrioţi ai neamului pe care îl reprezintă cu cinste departe de Patria lor istorică. La întâlnirea de la Vilnius a participat şi cunoscuta luptătoare pentru idealurile noastre, Lica Zalakeviciene-Pozdniakovas (Melnic), fondatoarea Societăţii culturale a românilor din Lituania, venită special de la Helsinki, unde locuieşte în prezent.

Adevărate revelaţii au fost întâlnirile pe care le-am avut cu unii reprezentanţi ai popoarelor baltice, mari admiratori şi propagatori ai culturii române în ţările lor. La Riga – cu letonul Leons Briedis, mai român ca mulţi din Bucureşti, un traducător din română. Are 40 de cărţi traducere din autori români, inclusiv din Grigore Vieru, Spiridon Vangheli, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu şi mulţi alţii, dar ICR-ul român se face că nu-l observă pe acest om de litere…

… Şi când te gândeşti cine şi pentru ce merite s-a învrednicit de „Steaua României” (şi „Ordinul Republicii” noastre independente), dar iată că acest harnic erudit din Letonia n-a meritat nici un titlu, nici o medalie…

Pentru mine personal, cea mai frumoasă întâlnire a fost cea de la Klaipeda, Lituania, cu Jonas Vaupşas şi Danuti Vaupşene, pe care i-am revăzut după 27 de ani şi de la care am învăţat cândva ce înseamnă dragostea de neam şi de limba maternă, demnitatea şi mândria naţională, dar şi ce înseamnă ura faţă de ocupantul sovietic… Discuţiile şi amintirile noastre au durat o zi şi o noapte, după care, somnoroşi, am plecat lângă oraşul Şilialis, pe nemaivăzuta şi nemaiîntâlnita pe glob Colină a Crucilor, unde au fost instalate sute de mii de cruci de către reprezentanţi ai creştinilor din majoritatea ţărilor creştine de pe glob…Văzând panorama, te minunezi de ce au fost capabili lituanienii, chiar dacă ocupanţii ateişti sovietici de mai multe ori le-au distrus prin ardere… Interesant, oare mitropolitul nostru moscovit, Vladimir, şi amicul său Valeriu Pasat au vizitat această minune a lumii? Un astfel de monument al creştinismului la noi ar înlocui toate Bazele Ortodoxismului lui Pasat, care vor fi predate de către unii popi care nici n-au apucat bine a citi „Albinuţa” lui Grigore Vieru…

Sau întâlnirea de suflet de la Tallinn cu nonogenarul scriitor Ralf Parve, soţul regretatei scriitoare estone Lilli Promet, autoare de cărţi de circulaţie mondială, ambii autori ai cutremurătorului eseu De ce iubim noi România. Aceasta s-a întâmplat imediat după cutremurul din Ţară, din anul 1977… Iar la Chişinău, unele gazete, tirane şi subterane, şi azi mai scriu de ce noi, românii basarabeni, nu trebuie să ne iubim România…

În penultima zi a aflării noastre în Ţările Baltice, am ţinut morţiş să ajungem în oraşul estonian Tartu. Cu adevărat sufletească, precum ar fi cu un om viu, a fost această întâlnire cu faimosul, atât de drag nouă, oraş, al doilea oraş după mărime din Estonia, cu 100 de mii de locuitori. În centrul oraşului există încă din perioada sovietică un monument cu cifra 100.000 pe soclu, ceea ce însemna că populaţia oraşului dat nu putea depăşi cifra de o sută de mii de locuitori… Astfel, Estonia şi-a salvat istoricul oraş de invazia veneticilor din Estul rusesc. Dar cum s-a întâmplat la noi cu oraşele Tiraspol, Tighina, Bălţi, Râbniţa şi chiar Chişinău? Aici, la Tartu, am fost la Universitate (fondată la 1632), unde au învăţat mulţi basarabeni, în perioada ţaristă, care au făurit Marea Unire de la 1918 – Pan Halippa, Ion Inculeţ, Ioan Pelivan, Nicolae Bivol şi alţii. Pentru că universitarii erau în vacanţă, n-am putut vizita muzeul personalităţilor marcante care au studiat aici, unde, posibil, mai există un stand dedicat activităţii lui Pan Halippa, cu inscripţia: scriitor şi om politic român.

Am constatat că şi aici, în Ţările Baltice, ca şi în Kazahstan, conaţionalii noştri au multe probleme consulare, de deschidere a vizelor pentru cei ce încă nu şi-au dobândit cetăţenia europeană… Scriau comuniştilor, dar scriu şi actualilor democraţi de la guvernare, dar carul tot pe loc stă şi problemele lor rămân nerezolvate…, chiar dacă majoritatea conaţionalilor noştri sunt respectaţi pentru că sunt harnici, corecţi şi nu se opun legilor, obiceiurilor locale, precum o fac la noi venetici de-alde Klimenko…

Timpul, 27 august 2010

Aromânul, frate cu românul

Primele informaţii despre aromâni le-am cules din cărţile despre ei, care nu-s puţine. Dar abia la 15 august 2007, de ziua Sfintei Maria, la Hramul oraşului albanez Corcea, actuala capitală a aromânilor albanezi, am reuşit să-i văd şi să-i aud pe viu. De atunci am avut multe ocazii să mă întâlnesc cu mulţi dintre ei, la diverse manifestări cu participarea oamenilor de cultură aromâni în diferite localităţi aromâneşti din Albania, Macedonia ex-iugoslavă, Grecia, Bulgaria, Serbia şi chiar din capitala României, Bucureşti. În zilele de 10-13 iulie curent, mi s-a oferit posibilitatea să mă întâlnesc cu ei la un frumos Festival folcloric al aromânilor din Balcani, la muntele Ponikva din apropierea oraşului macedonean Kociani. La mijlocul lunii august, voi participa la un alt festival folcloric în faimosul şi istoricul orăşel aromânesc Moskopole din Albania. Cu toate acestea, risc să spun că nu mă mai satur de ei vreodată, pentru că istoria şi cultura lor sunt atât de incitante, încât nu am această şansă.

Oamenii de ştiinţă din domeniu n-au ajuns la o concluzie unică privind corelaţia români-aromâni.

Cei din Bucureşti, în majoritatea lor, îi consideră români care vorbesc dialectul aromânesc al limbii dacoromâne, autorităţile punându-le condiţia neafişată că le vor acorda sprijin, inclusiv financiar, în aspiraţiile lor culturale şi naţionale, dacă recunosc că sunt români şi că vorbesc un dialect al limbii române.

Aici ar fi cazul să le amintesc cititorilor, dar şi autorităţilor de la Bucureşti, de anul 1948, când conducerea kominternistă a României, ocupată de ruşi, a oprit finanţarea şcolilor româneşti din Balcani, deschise cu mari greutăţi de Cuza Vodă, idee sprijinită şi de regele Carol I al României. Pretextul invocat de komintern era aşa-zisul pericol din partea aromânilor din Balcani asupra securităţii statului socialist român. În realitate, riscul era altul: kominterniştii bucureşteni se temeau ca dracul de tămâie de aromâni, care deţineau turme de zeci şi sute de mii de oi şi păşune de mii şi zeci de mii de hectare în Balcani, dar care nu acceptau ideile idioate marxist-leninist-kominterniste despre proprietatea socialistă şi despre dictatura proletariatului. Nu în zadar se spune în Balcani despre lumea afacerilor că acolo unde activează un aromân, nu au ce face zece evrei… Ca rezultat al acestei politici criminale, aromânii nici până astăzi nu au instituţii de învăţământ şi nici măcar nu sunt recunoscuţi drept minoritate naţională în ţările lor istorice – Grecia, Albania, Serbia, Bulgaria, excepţie făcând doar Republica Macedonia. Şi asta se întâmplă în pofida rolului aromânilor în eliberarea şi cucerirea independenţei de către aceste state balcanice, în pofida ponderii considerabile a aromânilor în dezvoltarea economiei şi a culturii statelor balcanice, unde ei locuiesc.

Iată doar câteva personalităţi marcante de origine aromână, spicuite din diverse izvoare: Alexandru Macedon, Mihai Viteazul, Vasile Lupu, Maica Tereza (Agnesa Boiangiu), Nicolae Milescu Spătarul, Gheorghe Asachi, Nicolae Iorga, Emanuil Gojdu, Gala Galaction, Petre Ţuţea, Lucian Blaga, Toma Caragiu, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Ion Heliade-Rădulescu, Ion Caramitru, Gigi Becali, Gheorghe Hagi, Vanga Mihanj-Sterju, fraţii Manakia şi mulţi-mulţi alţii. Era aromân şi baronul Barbu Bellu, latifundiarul şi mecenatul, al cărui nume îl poartă cimitirul-necropolă din Bucureşti, înfiinţat pe locul donat de el oraşului în anul 1853. Nu exclud că sunt şi nişte inexactităţi în această scurtă listă, dar aceasta nu înseamnă ca e o ruşine să te numeşti sau să-l numeşti pe cineva aromân. Pentru că aromânul este frate cu românul, cu adevăratul român, şi nu cu cel ce doar se acoperă cu acest sfânt nume!

La rândul lor, specialiştii din statele unde locuiesc aromânii, încă dinainte de Burebista, Decebal şi Traian, în marea lor majoritate o ţin morţiş că aromânii reprezintă o etnie aparte şi vorbesc o limbă diferită de cea română. Am avut şi eu cel puţin un caz grăitor în acest sens: în cea de-a doua expediţie la aromânii din Macedonia (august 2008), la prezentarea albumului Românii din jurul României în imagini la Bitola, intrând în sala de şedinţe a Societăţii culturale a aromânilor din oraş, la salutul meu – Bună sera, fraţilor!, răspunsul a fost categoric, dar nu m-a supărat deloc, aşa cum nu mă supără nişte neiniţiaţi de-ai noştri când spun că-s moldoveni, nu români: „Ei, da, nu mai suntem noi chiar fraţi…”. „Dar dacă vă zic veri, acceptaţi?”. Şi răspunsul lor a fost unul pozitiv, care mi-a permis să stau de vorbă cu aceşti fraţi de sânge până după miezul nopţii, mai continuând şi a doua zi…

Neavând pregătire specială, nu voi intra în aceste discuţii care, după părerea mea, până acum n-au adus niciun folos pentru înlăturarea pericolului asimilării definitive a aromânilor de către populaţiile majoritare din ţările lor de baştină.

Ca să se convingă de aceste adevăruri, le recomand specialiştilor de la Bucureşti să trăiască un an-doi într-un orăşel din munţii Pind sau Rodopi şi să se declare acolo români sau, cel puţin, aromâni, ca să se convingă în ce condiţii grele, infernale chiar, trăiesc fraţii sau verii noştri de un sânge. Va accepta acest curajos o viaţă de şomer, fără vreo sursă de venituri, nemaivorbind de vreo participare la viaţa publică? Acest bucureştean curajos ar putea supravieţui acolo doar zicând că este grec sau, cel mult, că este grec latinofon şi nimic mai mult! Iar pe aromânii din Balcani i-aş sfătui mai întâi să-şi capete drepturile de minoritate naţională de la statele în care locuiesc, bineînţeles cu sprijinul UE, şi apoi să ceară de la oficialităţile bucureştene recunoaşterea statutului de minoritate naţională pentru aromânii din România. Mult mai utilă îmi pare consolidarea acţiunilor ambelor părţi implicate în discuţii pentru rezolvarea problemelor culturale stringente ale acestei populaţii pedepsite pe nedrept de şovinismul care persistă în unele state balcanice, unele chiar făcând parte din Uniunea Europeană.

Trebuie să recunoaştem că cel mai mult sunt asupriţi aromânii în Grecia… La acest capitol chiar şi ruşii, şi ucrainenii, şi sârbii par a fi nişte îngeri păzitori ai naţiunii române/aromâne în comparaţie cu grecii… Uneori, mă bate gândul dacă nu cumva cei ce conduc lumea au pedepsit Grecia cu dezastrul politico-economic de azi pentru naţionalismul lor, combinat cu şovinismul deocheat faţă de minorităţile conlocuitoare. Îi înţeleg pe cei cu banii: ei vor să intre mai adânc în inima economică a grecului, dar de ce să sufere atât de mult bietul cioban aromân, care nu poartă nicio vină pentru naţional-şovinismul grecilor, care nici măcar nu recunosc minoritatea aromână… Sau de ce naţional-şoviniştii greci n-ar recunoaşte minoritatea aromână şi i-ar acorda o uşoară autonomie culturală, câştigând încrederea aromânilor, care le-ar fi mult prea de folos în lupta grecilor cu companiile internaţionale, companii ce vor să pună mâna pe tot ce mişcă economic acolo…

Despre patriotismul şi eroismul aromânilor în păstrarea lor ca neam elocvent ne vorbeşte şi cutremurătorul lor Imn Naţional, „Părinteasca Dimândare (Blestemare)”, compus de marele luptător pentru drepturile aromânilor din Balcani, Constantin Belimace. Iată doar patru rânduri din acest Imn (traducere liberă):

„…Blestem mare să aibă-n casă

Cel de limba lui se lasă,

Care-şi uită limba lui –

Arză-l para focului…”.

E cazul să amintim aici că şi pe noi, românii basarabeni, ne-a trezit „din somnul cel de moarte” o poezie despre limba maternă – Limba noastră a lui Alexie Mateevici, care mai târziu a devenit Imnul celui de-al doilea stat românesc, R. Moldova.

Poetul Constantin Belimace s-a dovedit a fi un mare vizionar, pentru că, după mai bine de 120 de ani, „Părinteasca Dimândare” vorbeşte mai tare şi mai actual ca niciodată, melodia imnului fiind foarte mobilizatoare şi foarte frumoasă…

Dar mai e ceva de zis despre aromâni: la ei, din vremuri străvechi, există un obicei: flăcăul aromân se însoară doar cu o fată de aceeaşi origine. Şi aceasta – în condiţiile în care aromânii încă nu au niciun fel de autonomie teritorială sau măcar culturală, fiind permanent ameninţaţi de pericolul asimilării totale şi al pierderii averilor din cauza neascultării lor de naţiunea majoritară…

TIMPUL: 5 Noiembrie 2010

Turnul dezrobirii Basarabiei

Subiectul acestui articol nu este o noutate absolută. Pentru prima dată am citit despre Turnul dezrobirii la Iurie Colesnic în Basarabia necunoscută, apoi la Andrei Doicescu din Paris, fiul lui Octav Doicescu, arhitectul monumentului dat, alte informaţii în câteva bloguri etc. A scris şi TIMPUL la tema dată. La 1 noiembrie 2012, se vor împlini 70 de ani de când în partea de nord-vest a Chişinăului, pe o colină a moşiei satului Ghidighici, a fost inaugurat Turnul dezrobirii Basarabiei. Acest monument a fost ridicat în cinstea eliberării Basarabiei de sub ocupanţii sovietici de către trupele române, în vara anului 1941. De pe colina dată, se vedeau bine Cheile Bâcului, monument natural de excepţie, transformat de sovietici în pietriş, satele din jurul capitalei: Durleşti, Ghidighici, Buiucani, Petricani, şesul Bâcului până la gara Visterniceni. Din aceste locuri şi azi Chişinăul se vede ca în palmă.

Niciun complex memorial din Basarabia de azi, creat de bolşevici cu cheltuiala şi jertfa basarabenilor ocupaţi şi înfometaţi de ruşi, nu este atât de măreţ sau măcar asemănător ansamblului dat, care exprima esenţa adevăratei noastre Eliberări naţionale. N-am văzut nici în Rusia un asemenea ansamblu. Turnul Dezrobirii ne amintea mai mult de monumentele rămase pe întinsurile Europei de la străbunii noştri daco-latini, şi era predestinat să servească generaţiilor viitoare ca loc de reculegere, înălţare morală şi mândrie naţională. În cei doi ani de existenţă, până la recucerirea Basarabiei de către ruşi în august 1944, Turnul devenise un simbol al faptelor glorioase ale armatelor române, strajă neclintită a drepturilor româneşti pentru acest sfânt pământ.

Ansamblul era format din trei componente: 1. Turnul, având forma pătrată, cu latura de 10 metri, dar şi o înălţime de 30 de metri. La intrarea în turn, deasupra era un basorelief în piatră, reprezentându-i pe împăratul Traian şi generalii săi de pe Columna lui Traian de la Roma, fiind înscrise cuvintele de aur ale mareşalului Ion Antonescu: „Ca şi Columna lui Traian, suntem unde am fost şi rămânem unde suntem”. 2. Blocul masiv de piatră în faţă, de 10 metri înălţime, având pe el următoarea pisanie: „S-a înălţat acest Turn al dezrobirii Basarabiei sub domnia regelui Mihai I, conducător al Statului fiind mareşalul Ion Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri fiind dl profesor Mihai Antonescu, guvernator al Basarabiei – general C. Voiculescu. Construit pe locul de unde mareşalul Ion Antonescu, comandant de căpetenie al armatelor germano-române, în ziua de 15 iulie 1941, a urmărit şi a condus operaţiile pentru eliberarea oraşului Chişinău”. 3. Colonada din stâlpi de piatră (de tip roman) pe partea dreaptă a turnului.

Însuşi evenimentul inaugurării a fost înălţător şi de o rară frumuseţe artistică. Iată ce scria despre acel eveniment consăteanul meu Paul Mihail în Jurnalul său în ziua inaugurării: ,,La ora 2 p.m. am fost prezent pe locul unde s-a ridicat Turnul Dezrobirii, un bloc imens de piatră aşezat într-o frumoasă privelişte naturală. Evocator şi măreţ! Am stat nu departe de oficialităţi. Am putut privi şi admira pe Regele, am văzut toată desfăşurarea programului şi am rămas profund impresionat de patriotica – dar şi de omagiere – cuvântare a prof. Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de miniştri. Ce vervă, ce expresie, şi ce ţinută oratorică! Momentul culminant: când apare Regele pe crenelurile Turnului, mulţimea ovaţionează, corul Basarabiei, din 450 de persoane, intonează Imnul Regal, iar razele soarelui ce apune ca un nimb luminează figura Regelui. Printre stâlpi şi coloanele de piatră, umbrele soarelui apus sărutau inscripţiile unităţilor şi regimentelor de eroi care dezrobiseră Basarabia”.

…De când au revenit neokominterniştii la putere, în 2001, dar mai ales de când a început grandioasa spălare de zeci de milioane de lei publici pentru renovarea memorialelor de la Şerpeni şi Chişinău (Eternitate) şi a altor asemenea monumente ce proslăvesc ocupaţia Basarabiei de către bolşevici în august 1944, nu mă lasă un gând şi un vis: să se găsească la noi o forţă politică, sănătoasă, care să includă în programul său electoral o prevedere referitor la restabilirea unui important monument istoric, construit lângă Chişinău în 1942, când România era întreagă, dar care a fost distrus de către eliberatorii sovietici după reocuparea Basarabiei în 1944, să văd acest complex renăscut la locul unde a fost construit în anul 1942. Şi asta – fără a atinge măcar o puşcă din cele cinci ce străjuiesc Memorialul Eternitate din Chişinău, mai ales că acolo şi-au găsit locul de veci şi poliţiştii, şi voluntarii moldoveni răpuşi de gloanţele separatiştilor ruşi din Transnistria în primăvara-vara anului 1992… Veneticii îşi numesc locurile slavei de luptă monumente ale eliberării, uitând să deschidă un simplu dicţionar explicativ al limbii române ca să vadă că eliberare înseamnă: a da libertate, a pune în stare de libertate, a înlătura oprimarea naţională, politică, socială, a dezrobi etc. Dar ei, eliberatorii, nici azi nu-şi amintesc de casa lor natală, de mormintele străbunilor lor (că i-o fi avut şi ei, nu?), dar nici nouă nu ne permit să revenim în Europa de unde ne-au rupt, eliberându-ne…

Am hoinărit pe colina dată de mai multe ori cu aparatul de fotografiat şi camera video în mâini în speranţa să găsesc întreg măcar un bloc de piatră, măcar o părticică din el ca o relicvă a trecutului nostru glorios. De fiece dată simţeam respiraţia celor 500 de muncitori care au lucrat aici eroic 60 de zile şi nopţi în august-octombrie 1944, ridicând un Monument măreţ. Dar ocupanţii n-au lăsat niciun semn, nici o amintire despre Turnul dezrobirii… Din piatra de calitate a acestuia au fost construite mai multe case pentru „eliberatorii” neokominternişti ai Basarabiei…

…Am aşteptat şi mai aştept ziua când vom instala o piatră de temelie sub fundaţia viitorului Turn al dezrobirii Basarabiei, renăscut din propria cenuşă ca Pasărea Phoenix din legendă. Poate ne ajută Dumnezeu să reinaugurăm acest măreţ monument al istoriei noastre eroice nu mai departe de 1 noiembrie 2012, la cea de-a 70-a aniversare de la prima sa inaugurare… Mai avem vreo 700 de zile şi nopţi. Atunci, el fusese ridicat în doar 60 de zile şi nopţi… Şi tehnica-i alta acum, mai calitativă, mai productivă… Şi bani suficienţi s-ar găsi în cele două state româneşti, sau la cei 30 de milioane de români din întreaga lume… Un lucru se cere de la noi, cele 3 milioane de români basarabeni: să lăsăm pe 28 noiembrie comuniştii să zacă acolo unde şi-au găsit locul de veci, la groapa de gunoi a istoriei, unde i-a aruncat, pe 7 aprilie 2009, eroicul nostru tineret…

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

P.S. Spre bucuria noastră, teritoriul fostului monument încă nu este ocupat pentru megaproiectele milionarilor kominternisti, dar, spre regretul nostru, teritoriul dat este acoperit de un strat gros de gunoi industrial. Deci, este foarte real proiectul unui PARC AL ETERNITĂŢII, al memoriei adevăraţilor eliberatori ai Basarabiei, parc unde şi noi, băştinaşii, vom avea un loc, predestinat să servească generaţiilor viitoare ca loc de reculegere, înălţare morală şi mândrie naţională.

Democraţi, grăbiţi-vă. Încă nu-i târziu…

Căderea comunismului? Reviewed by on . TIMPUL, 15 Octombrie 2010 CĂDEREA COMUNIŞTILOR “Durakovii” cu viziuni kominterniste din vizuinile voroniniste După 1989, în perioada cât am fost şi eu implicat TIMPUL, 15 Octombrie 2010 CĂDEREA COMUNIŞTILOR “Durakovii” cu viziuni kominterniste din vizuinile voroniniste După 1989, în perioada cât am fost şi eu implicat Rating: 0

About Vasile Șoimaru

Lasă un comentariu

scroll to top