Precuvîntare.

Potrivită este vremea şi îndemînatic ceasul ca să împrumut plîngătorul grai al Proorocului Ieremia şi să strig şi eu cu glas tînguitor: Cine va da apă capului meu şi ochilor mei izvor de lacrimi, ca să plîng prea cu amar, ziua şi noaptea, pe poporul Creştinilor? Şi pricina este că cine poate să nu-i plîngă pe Creştinii de astăzi, cînd se va gîndi că Fiul lui Dumnezeu a biruit cu moartea Sa pe cruce toate începătoriile şi domniile dracilor - precum zice Pavel: „Dezbrăcînd începătoriile şi domniile, i-au vădit de faţă, arătîndu-i biruiţi pe dînşii întru dînsa (în cruce adică)” (Coloseni 2:15) - iar Creştinii, cu vrăjile lor cele de multe feluri, îi arată iarăşi pe draci biruitori şi purtători de biruinţă? Cine poate să nu verse picături de lacrimi din inimă, cînd se va gîndi că Domnul nostru Iisus Hristos l-a scos pe diavolul afară, să nu mai muncească lumea şi pe Creştini - precum zice prin Evanghelistul Ioan: „Acum, stăpînitorul lumii acesteia se va goni afară” (Ioan 12:31) - iar Creştinii, cu ghicirile şi descîntecele lor, îl bagă iarăşi pe diavolul în lume şi-l fac să-i muncească? Cine nu se va jeli, gîndindu-se că din partea lui Hristos a pierit cu totul puterea Satanei – precum este scris: „Vrăjmaşului i-au lipsit săbiile pînă în sfîrşit” (Psalmul 9:6) - iar din partea Creştinilor se întăreşte iarăşi Satana şi înviază cu farmecele, cu legăturile, cu descîntecele şi cu vrăjile?

Michael Jackson a fost un zeu potrivit vremurilor noastre infantile, pedofile, efeminate, bi-sexuate, homosexuale, anemice, înrobite chirurgiei siliconului şi industriei chimice alimentare, farmaceutice şi celei a detergenţilor bio-activi. „Jacko” a fost un zeu-zombie auto-clonat, precum Elvis a fost unul clasic-Elin (cu toată obezitatea lui din ultimii ani). În vremea lui Elvis (şi a Marylenei Monroe) bărbaţii erau încă bărbaţi, femeile femei, megastar-urile făceau plajă în priveliştea muritorilor plătitori de impozite, beau Bourbon (whiskey de porumb) şi mîncau salată verde în cantităţi industriale. (A! – zeii din Palm Springs mergeau pe atunci în Cadillac-uri roz şi Jaguar-uri argintii, decapotate, nu în negre sarcofage faraonice pe roţi.)

Dar să revenim la „cel mai mediatizat eveniment al tuturor timpurilor”, acela care „a umplut de jale o întreagă planetă”, precum am aflat şi noi de pe sticla televizoarelor. „Astăzi, pămîntul se va opri pentru o clipă din mişcare!” Acesta a fost anunţul celor care au transmis în direct „ceremonia funerară a megastarului Michael Jackson”. Iar ziarele din întreaga lume scriau: „Jacko a fost cea mai cunoscută persoană din toate timpurile, după Iisus Hristos!”

Despre vorba Apostolului: «Femeia este legată prin lege atîta vreme cît trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul. Însă mai fericită ar fi dacă ar rămîne cum este» (1 Corinteni 7:39, 40).

În altă zi, Fericitul Pavel ne aşeză legea despre căsătorie şi drepturile ei, scriind şi zicînd aşa către Corinteni: Iar pentru care mi-aţi scris, bine este omului să nu se atingă de femeie. Iar din pricina prea-curviei, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare să-şi aibă bărbatul său (1 Corinteni 7:1, 2). De aceea am spus şi eu tot ce era de trebuinţă pentru înţelegerea acestor cuvinte. Dar este nevoie să vorbesc cu voi iarăşi despre acelaşi lucru, fiindcă şi astăzi, acelaşi Sfînt Apostol Pavel pomeneşte de dînsul. Şi l-aţi auzit pe el strigînd şi zicînd: Femeia este legată prin lege atîta vreme cît trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul. Dar mai fericită este de va rămîne aşa, după părerea mea. Şi socotesc că şi eu am Duhul lui Dumnezeu (Corinteni 7:39,40).

Vedem bine că una dintre bolile cele mai grele ale lumii de azi este destrămarea familiei creştine. Răstimpul dintre cununie şi despărţire se scurtează tot mai mult. Vedem aceasta, dar nu cunoaştem pricina. Iar pricina este că cei ce se căsătoresc o fac dintr-o pornire mai mult sau mai puţin păcătoasă şi spre un scop greşit. Căci cine să ne înveţe? Părinţii noştri după trup? Ei înşişi sînt adeseori despărţiţi sau ca şi despărţiţi. Şi aproape întotdeauna neştiutori. Părinţii după duh, adică preoţii? De cele mai multe ori, aceştia cunună pe oricine şi oricum, chipurile ca „tinerii să nu trăiască în curvie”, iar astfel nu fac decît să consfinţească curvia „cu acte”. (Zicînd acestea, nu judecăm pe nimeni, ci doar luăm în seamă o stare de fapt.) Şi atunci cine să ne sfătuiască? Cine altul decît Părintele şi Învăţătorul tuturor, Hristos-Dumnezeu, Care grăieşte şi învaţă prin aleşii Săi! Iată mai jos ce zice, de pildă, Sfîntul Ioan Hrisostomul, vorbind, în urma lui Pavel, despre rostul şi scopul căsătoriei.

Despre vorba Apostolului: „Din pricina aprinderii, fiecare să-şi aibă femeia sa.”

Către izvoarele de miere voiesc să vă îndrum astăzi, mierea neavînd niciodată saţiu. Aşa este firea cuvintelor Sfîntului Apostol Pavel, şi toţi cîţi îşi răcoresc sufletele din aceste izvoare o găsesc prin puterea Duhului Sfînt. Sau, mai degrabă, dulceaţa mierii e întrecută cu totul de plăcerea cuvintelor dumnezeieşti. Proorocul arată aceasta zicînd: Cît sînt de dulci cerului gurii mele cuvintele Tale, mai mult decît mierea, gurii mele (Psalm 118:I03). Dar farmecul cuvintelor dumnezeieşti întrece în dulceaţă nu numai mierea, ci ele sînt mai de preţ decît aurul şi orice piatră scumpă, şi mai curate decît argintul. Cuvintele Domnului - zice acelaşi - cuvinte curate, argint cu foc lămurit; ispitit de pămînt, curăţit de şapte ori (Psalm 11:5,6).

„Şi – după cum proorociile arătau fariseilor şi saducheilor că Hristos venise, ei necrezînd – tot aşa şi astăzi: în timp ce semnele arată că vom intra în epoca lui Antihrist, omenirea doarme liniştită” (Dimitriu Scartsiuni, Profeţii despre Antihrist, Atena, 1991).

Liberi în temniţe: de la Apostolul Pavel, la părintele Justin Pîrvu

Libertatea şi adevărul nu sînt realităţi sociologice sau politice, şi nici abstracţii filosofice. Sînt realităţi teologice. Căci Dumnezeul treimic a zis (şi a făcut): „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră!” (Facerea 1:26) Ceea ce înseamnă că omul e făcut liber şi raţional, după Sfinţii Părinţi. Altfel spus, libertatea, adică voinţa proprie, este o însuşire dumnezeiască a omului, dată dintru început, încît ea nu ar fi trebuit căutată şi dobîndită prin osteneală proprie, ci trebuia doar folosită în scopul cel bun, adică întru ascultarea lui Dumnezeu, care e însăşi libertatea.

A trecut, iată, şi praznicul Înălţării Domnului, Taina care a încheiat lucrarea dumnezeiesc-omenească a Mîntuitorului pe pămînt. Dar cîţi dintre noi, cei care umblăm Duminica la biserică, ne-am întrebat ce însemnătate are acest fapt negrăit de minunat? Mă tem că prea-puţini, mai ales că e consemnat în Faptele Apostolilor, carte aproape necunoscută! De aceea, ni s-a părut de folos să recitim ce îi scrie (Fapte, capitolul 1) Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca ucenicului său, acel boier Teofil, împreună cu tîlcuirea Sfîntului Ioan Gură de Aur:

(1) Cuvîntul cel dintîi l-am făcut – o Teofile! – despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa, (2) pînă în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncindu-le prin Duhul Sfînt apostolilor pe care i-a ales,

„(…) poruncindu-le prin Duhul (…)”/ Adică zicînd către dînşii graiuri duhovniceşti, nimic omenesc. Sau, arată aceasta: că le-a poruncit întru Duhul, după cum Însuşi Stăpînul zicea, grăind mai smerit şi mai cu iconomie: „Iar dacă Eu întru Duhul lui Dumnezeu scot dracii (…)” (Matei 12:28) – adică: „prin Duhul porunceam” – neînsemnînd că Fiul ar fi avut trebuinţă de Duhul, ci că acolo unde Fiul lucrează ceva, acolo lucrează şi Duhul, ca Acela ce este de o fiinţă şi de faţă împreună cu Fiul. Şi ce le-a poruncit Apostolilor? „Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-i pe dînşii în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învăţîndu-i să păzească tot ce v-am poruncit vouă!” (Matei 28:19, 20). Şi zice: „poruncind, S-a înălţat [pe nor]”; n-a zis: „S-a suit”, căci încă vorbeşte ca despre un om doar. Şi de aici ne învăţăm că Hristos îi învăţa pe ucenici şi după înviere. Iar despre vremea aceasta [dintre înviere şi înălţare] nici unul dintre Evanghelişti nu a vorbit cu de-adinsul. Ci Ioan zăboveşte întru dînsa mai mult decît toţi ceilalţi, însă nimeni nu le-a vestit în chip arătat pe toate, căci către altele se sîrguiau.

Încheind acel articol despre satanismul muzicii rock (vezi Axa, numărul 17), spuneam că vom reveni cu un cuvînt mai cuprinzător despre ce ar trebui să înţelegem prin „satanism” în general. Iată că azi ne ţinem de cuvînt.

Voi începe tot de la mărturisirile copiilor noştri, rău crescuţi în familie şi apoi în şcoală, care îşi desăvîrşesc educaţia mai ales pe Internet. Să citim, de pildă, cîte ceva pe http://www.adeptiisatanei.iad.ro/, site al „sataniştilor tradiţionali”:

„Satana a fost dintodeauna cunoscut ca aducătorul de cunoştinţe şi un simbol al cunoaşterii. Toate religiile străvechi s-au bazat pe puterea şarpelui (Satanei). Satanismul, care în trecut nu avea această denumire, este religia originală. Este suficient să vezi hieroglifele din vechile piramide sau inscripţiile de pe diferite monumente [,ca] să observi că acolo erau informaţii cum să ajungi un Zeu. Cei morţi purtau cu ei un mesaj spre lumea de dincolo, pentru a fi reîncarnaţi zei. [...] Poate nu credeţi aceste lucruri, dar Satanismul este mult mai vechi decît Creştinismul! În Egipt sau găsit picturi ale Vechilor Zei, Baal, Beelzebub, Dagon, Nergal, Belial şi mulţi alţii.

Numele de Lucifer provine din Latină, «lux» - lumină şi «fer» - purtător (Purtătorul de Lumină). [...]. Lucifer era personificarea înţelepciunii, cunoaşterii şi a frumuseţii.”

Dincolo de agramatisme, cele scrise de aceşti tineri sînt, fără voia şi fără ştiinţa lor, cît se poate de adevărate, dacă le vezi după adevăr. Să le tîlcuim pe rînd:

Aşa este, „Satana a fost cunoscut ca aducătorul de cunoştinţe şi un simbol al cunoaşterii”. Al cărei cunoaşteri însă? Al aceleia pe care omul nu ar fi trebuit să o aibă, al cunoaşterii oprite de Făcătorul său, adică al cunoaşterii răului. Adam nu era destul de întărit pentru aceasta, şi iată pricina poruncii pe care a primit-o de la Făcătorul său: „Din toţi pomii din rai poţi să mănînci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci! Căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2:16, 17).

După o prea-lungă (zic eu) vreme de pace, „lumea civilizată” (şi se va vedea mai jos ce înseamnă aceasta) se clatină din înseşi temeliile ei, care sînt: negustorirea banilor, cămătăria şi înşelăciunea. În alte cuvinte, trăim „cea mai mare criză financiară din istorie”. Ce va urma, ar trebui să ştim, fiindcă am avut două repetiţii ale dramei: „criza” din 1913 şi aceea începută în 1929, care au dus mai întîi la foamete, mai departe la cele două războaie precum omenirea nu a mai cunoscut, iar apoi la reaşezarea lumii în forma pe care o are pînă în ziua de azi. Ceva asemănător urmează să se întîmple iarăşi în viitorul apropiat, pentru că e nevoie de „o nouă ordine mondială”. Va fi înfricoşător, dar nu despre asta ne e vorba acum, ci despre pricina cea dintîi a aşa-zisei „crize”. Ei bine, rădăcina din care s-a născut acest rod amar e grozava patimă a iubirii de argint (adică „iubirea de bani şi iubirea de avuţie mişcătoare şi nemişcătoare”, cum zice Sfîntul Episcop Ignatie Briancianinov), în care sus-zisa „civilizaţie” zace prea-dobitoceşte de mult, robită cu desăvîrşire. Nimic de mirare în aceasta şi nimic nou – ar putea răspunde cineva - căci lumea le face dintotdeauna pe ale ei. Aşa zic şi eu, doar că acum înrobirea aceasta e mai mare decît oricînd şi în afară de ea nu mai e nimic; şi, fiindcă iubirea de argint naşte toate celelalte patimi, omul e acum împătimit cu desăvîrşire. Şi aşa se întîmplă nu numai cu necredincioşii, ci şi cu toţi Creştinii cei botezaţi (mireni, preoţi şi monahi împreună!), care ar trebui să urmeze lui Hristos cel fără pungă la brîu, fără haină şi încălţăminte de schimb şi fără adăpost.

Praznicul Învierii Domnului este întotdeauna prilej de bucurie credincioşilor şi de întristare diavolului cel mare şi următorilor lui, adică Evreilor celor necredincioşi. Ca urmare - an de an, în Săptămîna Mare - industria minciunii ne otrăveşte cu tot felul de filme de ficţiune sau aşa-zis „documentare”, încercînd să ne dovedească încă o dată că Iisus nu a fost Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, ci un om oarecare. Aşa s-a întîmplat şi săptămîna trecută: toate posturile TV au avut în program cîte un film despre „adevărata” viaţă a lui Iisus din Nazareth. Nu am văzut nici unul dintre ele, ca să nu mă tulbur, dar titlurile lor mi-au adus aminte că în luna martie a anului 2007 de la naşterea Mîntuitorului Hristos, canalul de televiziune Discovery a produs şi difuzat în Marea Britanie, Canada şi Israel filmul documentar „The Lost Tomb of Jesus” („Mormîntul pierdut al lui Isus”). Acesta povesteşte despre aflarea sarcofagelor din piatră în care ar fi fost înmormîntaţi „Jesus” din Nazaret şi familia sa. Acestea ar fi fost găsite acum 29 de ani, în timpul unor săpături de fundaţie făcute în apropierea Ierusalimului. După ani de cercetări, arheologii Israelieni au izbutit (chipurile!) să citească numele celor îngropaţi acolo: „Jesus, fiul lui Iosif ”, „Mariami” (Maria), „Jofa” (Iosif, frate al lui Isus), „Judah, fiul lui Iisus” şi „Mariamene”, nume care ar putea fi tălmăcit (se zice) prin „Maria Magdalena”, aceasta fiind „soţia” numitului „Jesus”.