Home » Arhiva AXA anul IV » Axa 52 » (I) Obiectul și metoda logicii
(I) Obiectul și metoda logicii

(I) Obiectul și metoda logicii

noiembrie 23, 2011 2:40 pm by: Category: Axa 52, Curs, Eveniment Leave a comment A+ / A-

Primul lucru pe care trebuie să-l facem, începând un curs de logică, este să ne întrebăm: ce este logica?
Fără îndoială că, într-un anumit plan, logica este o ştiinţă constituită, adică este o sumă de adevăruri sistematizate şi codificate, dacă nu în total, cel puţin într-un şir de volume. Dar, pe de altă parte, impresia mea este că această totalitate de adevăruri sau de afirmaţii sistematizate pot să fie cu foarte mare folos supuse unei operaţii de revizuire.

Dumneavoastră ştiţi, din studiile dumneavoastră anterioare, oricât de elementare ar fi, că multă vreme s-a crezut că nu se mai poate inventa nimic în logică. Kant chiar a afirmat că, de la Aristotel, logica n-a făcut nici un progres şi nici n-avea nevoie să facă. Afirmaţia e falsă din două motive. Întâi, pentru că orice ştiinţă, oricât de definitiv constituită ar fi ea, nu poate să nu facă progres. Probă: matematica. Al doilea, pentru că logica, aşa cum a fost constituită de Aristotel, e doar o logică anumită, în înţelesul că ea se lega atunci de anumite presupoziţii metafizice, şi că, de îndată ce acestea se schimbă, însăşi logica trebuie să ia o altă înfăţişare structurală. N-o să facem aici o istorie a logicii ca să dovedim afirmaţia aceasta. Vreau însă să vă pun în contact cu câteva din problemele fundamentale ale logicii, care au suferit între timp schimbări şi care schimbări au fost necesare şi pot să mai fie necesare şi de aici înainte.
Există o direcţie în logică ale cărei drumuri, matematic de­finitive, pun câteva principii fundamentale, şi din aceste principii, pe cale deductivă, se ajunge la o sumă de adevăruri. Este aşa-numita logistică.

Ce presupune această direcţie în logică? În primul rând: că obiectele asupra cărora se exercită ştiinţa logicii sunt imuabile, sunt fapte naturale unice în esenţa lor. De pildă, este adevărat că interpretarea fizică a naturii poate să sufere schimbări, dar este iarăşi adevărat că aceste interpretări, în ceea ce priveşte fizica, se raportează la anumite forme în afară de noi, care sunt totdeauna aceleaşi. O bucată de fier care se pune la căldură se dilată. Faptul acesta al dilatării fierului sub influenţa căldurii este un fapt mereu acelaşi, esenţial mereu acelaşi. Interpretarea poate să fie deosebită după stadiile în care se află ştiinţa, dar faptul este mereu acelaşi. În matematică, eu lucrez asupra numerelor, punctelor, liniilor şi aşa mai departe. Evident, liniile, punctele, numerele etc. sunt fapte pasibile de interpreta­rea mea, care interpretare poate să varieze; dar ca fapte: linia, numărul, punctul sunt fapte unice, egale, identice, identificabile oriunde. Prin însuşi faptul că eu le creez identificându-le, obiectele matematice sunt invenţii, creaţii, ale mele necondiţionate, pe care eu le pun în cadrul aceleiaşi ştiinţe.

Ce se întâmplă în logică? În logică am un material. Acesta este gândirea omenească formulată. Nu gândirea omenească în genere, ci gândirea omenească exprimată, gândirea omenească formulată. Dacă dumneata mă întrebi: „Unde-i uşa?” şi eu arăt uşa, aceasta exprimă o gândire, dar nu un material pasibil de a fi luat în observaţie de logică. Pentru ca gândirea să devină obiect de cercetare al logicii, trebuie să fie o gândire omeneas­că formulată. Al doilea, gândirea omenească formulată poate să fie cercetată din mai multe puncte de vedere. Ea poate să fie cercetată în procesul prin care se ajunge la gândirea ome­nească formulată. Dar poate să fie cercetată şi în ea însăşi, aşa cum se înfăţişează o dată ce a fost formulată. Problema dintâi nu ne priveşte pe noi. În ea intră noţiunea de devenire, de timp, şi ca atare e o problemă de psihologie sau de istorie. Rămâne problema cealaltă: gândirea omenească formulată, aşa cum se înfăţişează o dată ce a fost formulată. Ce înseamnă asta? Obiectul gândirii omeneşti formulate este un obiect în acelaşi fel în care sunt obiect linia, numărul, punctul sau dilatarea fierului? Dacă da, fără îndoială că putem să acceptăm pentru logică una din cele două soluţii la care se ajunge în cercetarea ştiinţifică. De pildă, plec de la obiectul pe care îl creez prin definiţie. Atunci un proces deductiv poate să mă ducă, cu anumite corective, la constituirea cunoştinţei. Aşa e în matematică. Plec însă de la spaţiu şi zic că obiectul logic este obiect în acelaşi fel în care este obiect în natură o bucată de fier? Atunci fără îndoială că pot să ajung la o ştiinţă ca fizica, adică o ştiinţă care valorifică o experienţă obiectivă, independentă de voinţa mea, şi în genere de conştiinţa mea. Ceea ce nu-i cazul cu logica. Obiectele matematice sunt deci create, prin identificare. Care este cazul logicii? Sunt faptele logice obiecte create de mine prin definiţie? Nu. Întrucât fap­tele logice trebuie considerate ca fiind gândire omenească formulată, asta înseamnă că ele există în afară de conştiinţa mea şi există independent de mine. Nu eu le creez, ci ele sunt obiec­te în afară. Eu le constat. Sigur că ele nasc în conştiinţa ome­nească în genere, dacă există cumva asemenea conştiinţă, adi­că sunt de resortul conştiinţei, dar experienţa mea concretă ia contact cu aceste fapte din logică, cu gândirea omenească for­mulată, ca şi cu nişte obiecte care sunt în afară de mine. Există în jurul meu obiecte în spaţiu. Există un spaţiu. Când fac geo­metrie, eu spun că printr-un punct exterior unei drepte pot să duc la această dreaptă o paralelă şi numai una singură. Acest postulat al lui Euclid ce însemnează? Înseamnă că în adevăr printr-un punct exterior unei drepte pot să duc o paralelă şi numai una singură? Dacă acesta ar fi un adevăr, ar trebui să-l pot demonstra. Dar nu pot să-l demonstrez. E imposibil să demonstrez că pot să duc numai o paralelă. Atunci ce înseamnă asta? Însemnează că în momentul în care fac această afirmaţie eu pun anumite condiţii spaţiului din afară de mine. Eu spun: spaţiul acesta în afară de mine este ceva care trebuie să împlinească aceste condiţii. Adică ce fac? Eu definesc spaţiul din afară într-un anumit fel, îi pun anumite condiţii, condiţii care îmi servesc să mă orientez în acest spaţiu. Când zic: postulatul lui Euclid, eu deja am dat o anumită structură spaţiului acesta.

De pildă, eu spun că prin două puncte nu pot să duc decât o singură dreaptă. Ce însemnează asta? Însemnează că fac presupunerea că aceste două puncte se află în acelaşi plan, că spaţiul la care mă raportez eu presupune existenţa unor planuri. Pot să fac şi altă afirmaţie: prin două puncte pot să duc o infinitate de drepte. O dreaptă e intersecţia a două planuri. Se poate asta? Depinde de ce se înţelege prin plan. Dacă iau o sferă şi iau în considerare cele două puncte polare ale sferei, câte planuri o să duc prin aceste două puncte polare? O infinitate de planuri, căci fiecare plan dă cu sfera o intersecţie; această intersecţie a celor două suprafeţe dă o infinitate de linii, care trec prin cele două puncte. Când spun că prin două puncte pot să duc o dreaptă, înseamnă că trăiesc într-un anumit spaţiu. Când spun că prin două puncte pot să duc o infinitate de linii, am păşit în alt spaţiu, în care enunţul vechi nu mai are valoare, ci acesta nou are valoare. Am deci un plan obişnuit şi am o altă suprafaţă, a sferei, şi aşa mai departe. Prin urmare, când spun postulatul lui Euclid, pun anumite condiţii, creez spaţiul aşa cum vreau eu. Când spun, de exemplu, punctul cutare — un punct se defineşte prin trei dimensiuni, a, b, c, — atunci trebuie să presupun că punctul se reprezintă datorită a trei planuri perpendiculare unul pe altul. Dar când spun trei dimensiuni, însă nu a, b, c, ci cu altă formulă, un sin x, atunci planurile nu mai sunt perpendiculare. Dar pot să definesc punctul şi altfel, prin planuri de referinţă neperpendiculare. Asta mă raportează la o anumită realitate. Definesc prin a, b, c, avem planuri perpendiculare, definesc altfel, prin formule cu un sin x, atunci nu mai sunt în această situaţie a planurilor perpendiculare, ci a planurilor care se duc prin unghiuri oarecum. La definiţia mea corespunde o anumită structură exterioară. Când introduc postulatul lui Euclid, creez anumite condiţii spaţiului adică eu creez anumite forme spaţiului. Dacă eu vreau să duc printr-un punct mai multe paralele la o dreaptă, caracterizez spaţiul cu 4, 5…n dimensiuni. Ceea ce se numeşte dreaptă în spaţiul euclidian e altceva în spaţiul lui Lobacevski, de pildă. Una este planul în spaţiul cu 3 dimensiuni şi cu totul altceva în spaţiul cu 4 dimensiuni. Cum s-a construit spaţiul neeuclidian? Aşa cum s-a construit planul euclidian, s-a construit şi suprafaţa neeuclidiană în geometria cu 4 dimensiuni. Ceea ce e plan în geometria cu 3 dimensiuni dincolo e ca o şa, dar principiile celelalte corespund perfect. Când fac matematică, plec de la obiecte pe care le definesc eu, şi eu le dau forma pe care o vreau, Când am creat obiectele, ele se desfăşoară, se înlănţuiesc, şi ştiinţa merge astfel deductiv.

Dar acelaşi lucru e şi cu logica? Nu, eu găsesc acest ma­terial în afară de mine. E gândire formulată, dar gândirea mea, a dumitale e o gândire formulată existând în afară de mine. Bine, nu e aici cazul matematicii, dar n-o fi cazul fizicii? Să vedem. O bucată de fier pusă la căldură se comportă, în anu­mite condiţii, totdeauna în acelaşi fel. De aceea îi şi zicem fier, fiindcă 700 000 de bucăţi de fier se comportă în aceleaşi condiţii de 700 000 de ori. Ele se pot identifica, prin urmare. Dar cum e gândirea omenească? Gândirea omenească este ceva care rezultă dintr-o prezenţă conştientă a mea faţă de un obiect exterior, care provoacă gândirea omenească formulată. Până aici avem de-a face cu un fenomen natural. Întrebarea e: gândi­rea omenească e peste tot, pretutindeni, aceeaşi? Fiindcă fierul e fier, se comportă întotdeauna la fel în aceleaşi condiţii. Dacă pun o bucată de fier şi o încălzezc la 100O, se măreşte cantitatea cu n întotdeauna, în aceleaşi condiţii. Dacă mă pun în faţa unui obiect şi pun şi pe altcineva, reacţiile sunt aceleaşi din punctul de vedere al gândirii? Ceea ce rezultă, ceea ce s-a precipitat e o formă care este gândirea. Această gândire este aceeaşi la doi oameni, ca în cazul fierului? Evident nu, pentru că există o deosebire de la individ la individ, de la moment istoric la moment istoric. Deosebirile acestea pot fi mici, dar pot fi şi mari. Ştiţi că sunt oameni cu care nu vă puteţi înţelege. Ce însemnează aceasta? Însemnează că procesul de gândire se petrece în ei, în faţa aceleiaşi realităţi, altfel. Este o foarte mare elasticitate în conceptul acestei gândiri. Dacă logica studiază materialul care se numeşte gândirea formulată şi dacă această gândire omenească formulată este ceva care variază — nu ştim cum, ştim numai că variază şi că unghiul amplitudinii e foarte mare de la omul primitiv până azi, de la asiatici la europeni —, dacă în adevăr noi constatăm că amplitudinea variază, că e foarte mare, trebuie să spunem că întotdeauna ştiinţa logicii va avea înfăţişarea materialului pe care îl studiază. Şi fizica va avea înfăţişarea materialului pe care îl înfăţişează, dar materialul acesta este unul şi acelaşi. Numai coeficientul subiectiv al ştiinţei poate să schimbe faţa fizicii. În logică se întâmplă altfel. Sunt două elemente: 1. coeficientul subiectiv; 2. materialul — care sunt întotdeauna aceleaşi. Ştiţi că există logica primtivilor. Se fac studii asupra mentalităţii primitivilor, se pot face studii asupra mentalităţii diverselor categorii sociale. Există întotdeauna un specific al diverselor categorii sociale. Specificul poate să depăşească anumite graniţe, dar poate să stea şi înlăuntrul acestor graniţe. Se poate. Nu se poate stabili în chip fix cât de mare e amplitudinea. Variaţia aceasta este indefinită. Adică infinită, iar situaţia e foarte dificilă pentru noi, care facem logică. Nu putem să ignorăm faptul că avem de-a face cu un material dat. Noi nu putem confunda logica cu matematica, cum s-a făcut pe la 1870 şi cum a venit din nou la modă acum trei-patru ani. Se confunda logica cu ma­tematica şi se încerca introducerea ei sub aceleaşi preocupări, adică o identificare. Noi nu putem să admitem aceasta. Materialul logicii nu este un material creat de noi, ci este un ma­terial dat, existând în afară de noi, independent de voinţa noastră. Al doilea, însuşi materialul acesta al logicii nu e unic, nu e acelaşi, nu e identic pe toată întinderea scoarţei pământeşti a omenirii, ci variază de la loc la loc, de la timp la timp, de la grup la grup. Când vorbim de logică, vorbim de logica noastră, nu despre una care să fie valabilă pentru toată lumea. Logica este o ştiinţă condiţionată de materialul ei, iar materialul e condiţionat şi temporal şi spaţial, condiţionat în structura lui. Dar timpul şi spaţiul nu înseamnă la fier nimic, tot fier rămâne. Nu tot aşa în formularea logicii. Gândirea omenească formu­lată variază cu timpul şi cu spaţiul, are aceste două momente de variaţie care-i fac aproape să deznădăjduiască pe toţi logicienii, fiindcă ei nu ştiu cum şi în ce fel să lucreze.

Trebuie să ne fie clar. Dacă vrem să luăm lucrurile de la început şi să uităm tot ce am citit, să stăm în faţa obiectelor pe care le avem de cercetat. Dacă ne aşezăm în faţa lor, con­statăm acest fapt dezastruos că obiectul logicii e ceva neprecis. Sigur că gândirea omenească formulată e ceva precis, perfect, dar ce se ascunde sub această gândire formulată este ceva care ne scapă. Fiind unii în Oceania, alţii la Londra, alţii în Bucureşti, fiecare cu altă mentalitate, cu alte structuri sufleteşti — evident, dacă am lua să cercetăm şi să strângem într-un cadru precis obiectele logicii, ar trebui să renunţăm a mai face lo­gică, fiindcă nu vom putea niciodată stabili cu precizie care e gândirea pe care o studiem. Care sunt obiectele pe care le cercetez? Sunt anumite aproximaţii cu care lucrăm întotdeauna. Sunt anumite forme care nu există nicăieri şi există pretutindeni. Când spun logica „noastră”, nu pot să definesc ce însemnează gândirea noastră, dar ştiu că este. Ştiu că există această gândire a noastră, căci, dacă n-ar exista, n-ar fi posibil să ne înţelegem, atât cât ne înţelegem. Fiindcă ne înţelegem, înseamnă că pot să transmit ce se petrece în mine şi deci trebuie să deduc că există gândirea noastră. Unde încetează posibilitatea mea de înţelegere? Material, nu pot să spun, dar pot să dau principiul judecăţii mele. Gândirea noastră încetează unde încetează posibilitatea de înţelegere. Dacă eu nu mă pot înţelege cu un ţăran, însemnează că gândirea mea e alta decât a lui. Dacă nu mă pot înţelege cu un occidental, însemnează că gândirea noastră orientală e alta decât a occidentalului, şi aşa mai departe. Dar o să spuneţi: există totuşi un minimum care e comun tuturor oamenilor. Nu ne putem înţelege cu un asiatic pe problema spiritualităţii, dar ne putem înţelege pe alte proble­me. Nu? Sigur. Fiindcă nu ne putem înţelege într-o problemă teoretică, dar ne putem înţelege într-o problemă practică: „Dă-mi, te rog, caietul de acolo”. Există un minimum de gândire omenească care e comun întregii omeniri? Fără îndoială, dar acest minimum de gândire omenească ocupă un loc mic, nu este un material suficient pentru ştiinţa logicii. De ce? Pentru că „a te înţelege cu cineva” are două semnificaţii: eu mă pot înţelege cu cineva pentru că fac aceleaşi raţionamente, am acelaşi mecanism de gândire; dar mă pot înţelege chiar dacă n-am nimic comun cu el. De pildă când spun: „masa e cafenie” şi când dumneata te uiţi la masă şi spui că e cafenie, noi suntem de acord. Deci ne-am înţeles. Suntem de acord. Dar ce însemnează că ne-am înţeles? Însemnează că dăm acelaşi nume unui aceluiaşi fapt, dar nu înseamnă că eu şi dumneata pricepem acelaşi obiect în acelaşi fel, nu înseamnă că imaginea dumitale şi a mea sunt identice. Eu şi dumneata numim masa aceasta cafenie, dar ştiu eu ce vezi dumneata când zici cafeniu? Şi nici n-aş putea să ştiu vreodată. A te înţelege cu cineva nu însemnează întotdeauna a fi la fel cu celălalt; se poate ca înţelegerea să fie o înţelegere exterioară. Alt exemplu: eu ştiu ce-i un ceas şi dumneata nu ştii. Eu pun la ceasul ăsta numărul 3 şi-l duc în odaia de alături, şi-ţi spun dumitale: „Du-te şi adu-mi de alături ceasul”. Dumneata spui că nu ştii ce-i aia ceas. Atunci iţi spun: „Du-te şi adu-mi obiectul cu numărul 3”, şi-mi aduci ceasul. Ne-am înţeles? Da. Dar dumneata ştii ce-ai adus? Dar ce s-a petrecut în mintea dumitale e la fel cu ceea ce s-a petrecut în mintea mea, când am cerut ceasul? Noi ne-am înţeles într-un fel, dar nu ne-am înţeles în fond, fiindcă dumneata nu ştii ce-i aia ceas. Dacă te întreb, spui că e un instrument de măsurat timpul, iar timpul e ceva care se măsoară cu ceasul. Ne-am înţeles noi? Toate ceasornicele din Bucureşti nu merg bine. Avem 17 000 de ceasuri şi avem 17 000 de ore. Pentru acelaşi motiv pentru care românul nu vine exact la întâlnire, fiindcă la noi nu există noţiunea timpului. Îmi aduc aminte, înaintea războiului, mergeam într-un tren. În faţa mea, stătea o nemţoaică, şi trenul nu pornea la timp. Nemţoaica se impacienta; iar eu i-am spus că n-avea dreptate, fiindcă noi aici, în Orient, trăim în eternitate, fără acel simţ fin al timpului. Noi nu ştim ce-i aia ceas. Apusenii au un simţ precis al timpului, dar noi trăim în eternitate. Ce însemnează gândirea omenească formulată? E ceva care se întinde, care se restrânge, care ia o formă.

Ce înseamnă logica? E ştiinţa gândirii omeneşti formulate. A cărei gândiri omeneşti? A noastră. Gândirea omenească nu există în felul în care există o bucată de fier, ci gândirea e ceva care se schimbă după timp şi loc, şi, când fac logică, cercetez gândirea omenească formulată, fac ştiinţa gândirii mele, care e a gândirii noastre, nu a gândirii omeneşti. Iată ce însemnează logica.

Care e metoda logicii? În două cuvinte aceasta. Metoda e o metodă strict ştiinţifică, şi anume de cadrul ştiinţelor naturale. Ea are un obiect în afară de ea. Vedeţi dumneavoastră, de altminteri, că logica are un obiect existând în afară de conştiinţa mea, şi cei care fac ştiinţă trebuie s-o cerceteze ca atare. În ce? În procesul ei de naştere? Nu. Ci în felul cum se înfăţişează ea o dată gata făcută. Aceasta e o afirmaţie foarte importantă pentru a vă spulbera toate consideraţiile de până acum, care vă fac să credeţi că eu merg la o ţintă aproximativă. Pentru mine, ştiinţa logicii e o ştiinţă foarte precisă şi foarte severă în preciziunile ei. Nu e o ştiinţă apriorică, ci, dimpotrivă, o ştiinţă care are materialul dat. Dar nu e o ştiinţă în care intră aproximaţii, pentru că nu este o ştiinţă materială propriu-zisă, ci rămâne aşa cum a spus-o Aristotel, aşa cum a spus-o întreaga scolastică, rămâne o ştiinţă strict formală.

(I) Obiectul și metoda logicii Reviewed by on . Primul lucru pe care trebuie să-l facem, începând un curs de logică, este să ne întrebăm: ce este logica? Fără îndoială că, într-un anumit plan, logica este o ş Primul lucru pe care trebuie să-l facem, începând un curs de logică, este să ne întrebăm: ce este logica? Fără îndoială că, într-un anumit plan, logica este o ş Rating: 0

About Nae Ionescu

Nicolae C. Ionescu (n. 16 iunie 1890 - d. 15 martie 1940 ) a fost un filozof, logician, pedagog și jurnalist român. Orientarea sa filosofică a fost numită trăirism. A știut să adune în jurul său și să eleveze o pleiadă de membri ai generației de aur interbelice a literaturii și gândirii românești ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran,Vasile Moisescu, George Murnu etc. Biografie: Nae Ionescu s-a născut la Brăila pe data de 4 iunie 1890 (pe stil vechi). Urmează studiile primare, gimnaziale și liceale în orașul natal. În timpul liceului, se apropie de cercul socialist și îl cunoaște pe Panait Istrati. Este exmatriculat din liceul Nicolae Bălcescu din Brăila în ultimul an de studiu, se spune că pentru republicanism național. Termină studiile liceale la alt liceu. Își continuă studiile la Facultatea de Litere și Filosofie din București, ale cărei cursuri le încheie în 1912, cu specializare în filosofie. În anul 1912, este numit profesor la Liceul Matei Basarab din București. După o vreme în care colaborează la Studii filosofice sau la Noua Revistă Română, pleacă în Germania, la Göttingen, în vederea desăvârșirii studiilor. Aici îl prinde Primul Război Mondial. Revine în România și își satisface stagiul militar la Brăila. Pe 25 noiembrie 1915 se căsătorește cu Elena Margareta Fotino. În ianuarie 1916 pleacă în Germania, împreună cu soția, pentru continuarea studiilor. Intrarea României în război, în luna august 1916, îl surprinde acolo. Este închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, de unde va fi eliberat în august 1917. Primul său fiu, Radu, se naște în lagăr, la începutul anului 1917. Al doilea fiu, Răzvan, i se naște în luna iunie a anului 1918. În anul 1919 își susține doctoratul în filosofie la Universitatea din München, cu profesorul Bäumker, cu teza: Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii). Revine în țară în 1919 dedicându-se carierei didactice și jurnalistice. Convingerile sale politice de dreapta vor face să fie de mai multe ori arestat și închis. Bolnav de inimă, moare la 15 martie 1940, în vila sa de la Băneasa, în prezența Cellei Delavrancea. Este cunoscut și pentru legăturile sale romantice cu câteva dintre femeile celebre ale vremii, printre care Maruca Cantacuzino-Enescu (soția muzicianului George Enescu), Elena Popovici-Lupa și pianista Cella Delavrancea. Biografia sa este legată de două clădiri istorice existente și azi, amintite de către elevii săi în memoriile lor: vila Marucăi Cantacuzino de la Sinaia (azi Muzeul „George Enescu” de la Cumpătu) și „Vila de la Băneasa” (azi sediul unei societății comerciale de pe Str. Ion-Ionescu de la Brad din București). Despre cea de a doua clădire se spune că ar fi primit-o în dar de la Nicolae Malaxa. După moartea lui N. Ionescu în 1940, vila de la Băneasa a servit ca reședință Mareșalului Ion Antonescu. Cariera didactică Revenit în țară în 1919, este pentru scurtă vreme profesor, apoi director la Liceul militar Mânăstirea Dealu pentru ca, în același an, să fie numit asistent la catedra de Logică și Teoria cunoașterii a profesorului Constantin Rădulescu-Motru. Nae Ionescu își inaugurează activitatea universitară cu lecția Funcțiunea epistemologică a iubirii. Le-a fost profesor universitar lui Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Jeni Acterian, Mircea Vulcănescu, Constantin Floru etc. Cariera jurnalistică Între 1911-1916, în calitate de colaborator și apoi de redactor la Noua Revistă Română, condusă de Constantin Rădulescu-Motru, publică mai multe articole și cronici. În perioada 1919-1925, colaborează cu numeroase articole la revista Ideea europeană (director: Constantin Rădulescu Motru), alături de Tudor Vianu, Octav Onicescu, Dimitrie Gusti, Ștefan Nenițescu, Emanoil Bucuța, Cora Irineu, Mircea Florian. În 1922, publică în Gazeta Matematică studiul Comentarii la un caz de intranziență a conceptelor matematice, pentru care obține Premiul de filosofie matematică, în anul 1923. Din mai 1926 Nae Ionescu conduce ziarul Cuvântul, la care a colaborat și grupul de talente adunate în jurul său: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, etc. Cărți publicate ● Roza vânturilor, 1937, o culegere de articole gazetărești strînse din inițiativa lui Mircea Eliade, care a și prefațat-o. Este singura carte publicată în timpul vieții. ● Curs de metafizică și Curs de istoria logicii, publicate postum de elevii săi, după notițele de curs. (Publicată în „Buna Vestire", 1940.) ● Suferința Rasei Albe, 1994.

Lasă un comentariu

scroll to top