Home » Arhiva AXA anul II » Axa 23 » „Mărturisirea de Credință” a veselit pe ortodocși și a rușinat pe kakodocși

„Mărturisirea de Credință” a veselit pe ortodocși și a rușinat pe kakodocși

Primită cu entuziasm de către credincioşi. 

„Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”, care a fost redactată de „Sinaxa clericilor şi monahilor ortodocşi”, după ce a fost publicată în „Presa ortodoxă”, în diferite pagini de pe Internet, iar acum şi în periodicul „Theodromia”, continuă să se afle în centrul interesului teologic. A fost tipărită în mii de exemplare şi se împarte credincioşilor, care se grăbesc nu doar cu osârdie, ci şi cu entuziasm şi cu simţăminte de uşurare să semneze conţinutul ei. Mulţi clerici o retipăresc pe cheltuiala lor şi înmulţesc circulaţia ei. A fost tradusă în engleză şi în română la iniţiativa personală a credincioşilor. Imediat, şi episcopul sârb de Raşka şi Prizren, Artemie, etnarhul cu totul ortodox şi mărturisitorul din Kossovo, a tipărit-o într-un număr special şi a pus-o în circulaţie în limba sârbă. În scurtele comentarii şi însemnări, pe care le trimit împreună cu semnătura lor, mulţi scriu: „În sfârşit începe reacţia ortodoxă”; „Aţi întârziat mult, dar slavă lui Dumnezeu: mai bine mai târziu, decât niciodată!”, şi multe altele.

Nici mai mult, nici mai puţin, pleroma ortodoxă a îmbrăţişat acest text mărturisitor, precum a îmbrăţişat, în minunea deja cunoscută, Sfânta Eufimia Tomosul Părinţilor ortodocşi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon şi a respins la picioarele ei Tomosul monofiziţilor (Tomosul ereticilor a fost găsit aruncat la picioarele Sfintei – n.tr.), semnând şi consfiinţind învăţătura ortodoxă şi condamnând monofizitismul, moderat şi radical al lui Sever şi Eutihie; în acelaşi chip, credincioşii, ca şi Sfânta Eufimia, condamnă şi resping panerezia ecumenismului, cea mai rea şi cea mai periculoasă erezie din toate veacurile. 

 

2. „Au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună”. O decădere dogmatică şi morală.

Folosirea în titlu celor scrise de mine a expresiei din troparul Sfintei Eufimia – „foarte mult ai veselit pe ortodocşi şi ai ruşinat pe cei rău-credincioşi”, nu s-a făcut doar din nevoia de a lăuda poziţia credincioşilor vis-a-vis de „Mărturisirea de Credinţă…”, ci şi din motive substanţiale, dintre care cel mai important este ca doar îi va lumina Dumnezeu pe ecumeniştii de bună-credinţă dintre ortodocşi să-şi dea seama că „au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună”, au schimbat propovăduirea Apostolilor şi a Părinţilor, dogmele cu rătăcirile şi ereziile papismului şi protestantismului. Cea mai mare dovadă a măsurii în care „s-a întunecat inima lor cea neînţelegătoare” şi în ce măsură mintea lor este deja „neiscusită” pentru orice apropiere de adevăr – dacă nu se vor pocăi – sunt patimile de necinste, homosexualitatea, sodomia, viaţa comodă care caracterizează preoţia imorală a catolicilor şi a protestanţilor, iar, recent, şi a unor ortodocşi din clerul nostru ecumenist şi secularizat.

Mulţi am cunoscut extensia deviaţiilor trupeşti şi pederastia clerului catolic pe care le stigmatiza încă de la începutul veacului al XV-lea Sfântul Simeon al Tesalonicului, precum şi libertinajul moral al protestanţilor, care nu doar binecuvintează căsătoriile laicilor homosexuali, ci şi a clericilor (ei înşişi contractând între ei căsătorii homosexuale). Le-a provocat o impresie uluitoare credincioşilor ortodocşi, căzuţi realmente din nori, când au luat în mâinile lor ultimul număr special al periodicului „᾿Εν Συνειδήσει” („Întru conştiinţă”) al Sfintei Mănăstiri a „Schimbării la Faţă a Mântuitorului” de la Marea Meteoră, şi au citit excelentele studii ale unor cunoscuţi clerici şi laici ortodocşi, însă, înainte de toate au fost impresionaţi de cutremurătorul şi trezitorul material vizual, de puterea fotografiilor publicate de la căsătorii ale homosexualilor pe care le celebrează „preoţi” femei, de la căsătorii ale preoţilor homosexuali, de la rugăciuni în comun şi coliturghisiri dintre ortodocşi cu toată această gloată a ereticilor. Căderea din morală urmează căderii din dogmă: stricarea scumpătăţii morale decurge din stricarea scumpătăţii dogmelor. 

3. Evanghelia nu a lui Hristos, ci a lui Antihrist. Desfrânaţi, curvari, cei ce se culcă cu bărbaţi.

Aşadar, cu toate acestea, stăm sub acelaşi acoperiş în „Consiliul Mondial al Bisericilor”. Recunoaştem tainele lor, eclesiologia lor, luăm lecţii din activitatea lor misionară şi acceptăm că avem responsabilitate comună pentru răspândirea Evangheliei în lume, dar cu siguranţă nu a Evangheliei lui Hristos, ci a lui Antihrist, care se bucură că se înmulţesc desfrânaţii, curvarii şi cei ce se culcă cu bărbaţi. Chiar dacă n-am avea argumente teologice serioase sau convingătoare pentru învăţăturile greşite ale ereticilor, ar fi suficient să ne convingă viaţa lor imorală, citirea istoriei vetero-testamentare despre pedeapsa homosexualilor sodomiţi de către Dumnezeu şi toate acele nu puţine cuvinte pe care le spune referior la aceasta Apostolul Pavel în primul capitol al Epistolei către Romani, printre care şi următoarele: „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”. Răsplata pentru rătăcirea ecumenismului o primim noi, ortodocşii din Grecia, prin poziţia respingătoare a vieţii unui episcop ortodox, care a scandalizat cu bogăţia şi cu abaterile lui morale lumea, în asemenea fel încât a trebuit să intervină justiţia civilă, în timp ce justiţia bisericească, cugetând nu cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor, l-a scos nevinovat pentru o vreme pentru că a fost şi este un ales al ecumeniştilor din Atena şi din Fanar, care, la fel, timp de un veac întreg, îşi primesc răsplata pentru ecumenism, dar o explică în mod eronat. 

4. Fără rezerve îi numim rău-slăvitori (kakodocşi) pe ecumenişti.

Fără nici o ezitare aplicăm în situaţia ecleziastică actuală expresia din troparul Sfintei Eufimia şi, fără rezerve, îi numim pe ecumenişti rău-slăvitori (kakodocşi): Nu s-au veselit de „Mărturisirea Credinţei împotriva ecumenismului”, ci au fost deranjaţi, s-au întristat şi s-au ruşinat, după cum s-a văzut din reacţia scrisă a Marelui Protopresbiter al Patriarhiei Ecumenice, părintele Gheorghios Tsetsis, educat la un nivel înalt în ecumenism, slujind ecumenismul, stăruind în cele ale ecumenismului, cu toate că în anumite studii ale sale se părea că treptat şi critic, ar fi putut să se dezmeticească şi să se elibereze din robia şi rătăcirea ecumenistă. Au existat străluciţi teologi ortodocşi şi desigur clerici, care, când şi-au dat seama de rătăcirea aşa-zisului ecumenism şi de precaritatea mărturiei ortodoxe, au luat distanţă şi s-au retras. Au existat şi există, din ce în ce mai mult, Biserici Ortodoxe Autocefale care s-au retras din „Consiliul Mondial al Bisericilor”, precum mai demult Biserica Ierusalimului, care, din păcate, a reintrat sub patriarhatul lui Irineu şi rămâne şi sub actualul patriarh, iar acum, Bisericile Bulgariei şi Georgiei. Mai ales Biserica Bulgariei dă pentru a doua oară un exemplu vrednic de laudă şi de urmare prin hotărârea luată sinodal de a nu participa la batjocura aşa-numitului „Dialog Teologic dintre ortodocşi şi catolici” care va avea loc în octombrie, în Cipru, pentru a recunoaşte primatul universal diaconal ereticului papă în baza Textului (redactat) la comandă de la Ravenna, care a fost deja respins de conştiinţa bisericească şi pentru care, în mod oficial, Biserica Greciei, printr-o hotărâre sinodală, a cerut explicaţii de la conducătorul reprezentanţei ortodoxe, Mitropolitul Pergamului, Ioannis Zizioulas. 

5. Hotărâri panortodoxe, nu ale Bisericii, ci ale grupului de ecumenişti

Hotărârea panortodoxă de a participa la Mişcarea Ecumenică nu le scuză pe acele Biserici care continuă să participe, nici nu le aşează în poziţia de a condamna pe cele care se retrag şi pe acei clerici şi teologi care se opun ecumenismului din multe şi importante motive. În primul rând, pentru că hotărârile acestea în esenţă au fost luate neaducându-se la cunoştinţă pleromei Bisericii şi neluând în calcul serioasele rezerve şi sfaturi ale unor arhierei, preoţi, monahi şi laici, respectabili şi ireproşabili în credinţă şi în morală, printr-o încercare aparent legală a votului majorităţii: în chestiunile de credinţă însă, nu-şi au locul scrutinurile. Adevărul poate fi salvat şi de cele mai puţin numeroase minorităţi, chiar şi de o singură persoană, precum s-a şi întâmplat de multe ori în Istoria Bisericească. Este foarte uşor să se urzească hotărâri în diferite moduri de către o grupare conducătoare de ecumenişti convinşi, mai ales atunci când aceste hotărâri nu se iau după exemplul vechilor Sinoade Locale şi Ecumenice în prezenţa tuturor episcopilor pe plan local, respectiv ecumenic, ci prin alegerea şi trimiterea de reprezentanţi, care de obicei gândesc toţi aceleaşi lucruri manevrându-le cum vor. De ce oare de patruzeci de ani încoace se târăşte această bătaie de joc a Întrunirilor Presinodale şi nu se convoacă imediat un Sinod General Panortodox al tuturor episcopilor ortodocşi sau măcar un Sinod Local al Ierarhiei vreunei Biserici Locale, pentru a se ocupa cu exploziva temă a ecumenismului, care ameninţă iarăşi – după reforma calendaristică, care şi ea s-a făcut fără o hotărâre sinodală – cu o nouă schismă Biserica Ortodoxă? Evident, pentru că se consideră că ierarhii ortodocşi în majoritatea lor nu s-au schimbat şi se aşteaptă prin eroziunea ecumenistă ce creşte din zi în zi şi dorita urmare: înstrăinarea totală. 

6. Nu există datoria de ascultare faţă de sinoadele rău-slăvitoare (kakodoxe). Exemplu de rea-slăvire (kakodoxie) a unui corifeic ecumenist.

Dar şi în acest caz, din Tradiţia Apostolică şi Patristică nu reiese datoria de a ne supune faţă de hotărârile sinoadelor eretice, faţă de adunările stăpânitorilor fărădelege. Dacă ar fi fost valabil acest lucru, ar fi trebuit ca Sfinţii Apostoli să conglăsuiască şi să accepte condamnarea Dumnezeului–Om, Hristos, de către sinedriul nelegiuit al iudeilor, iar Sfinţii Părinţi să primească hotărârile sinoadelor ariene şi iconomahe între secolele IV şi VIII-IX. Biserica ar fi fost uzurpată de eretici, dacă nu ar fi existat Sfinţii Părinţi care să se împotrivească şi să lupte. Şi astăzi ar fi uzurpată de panerezia ecumenismului, dacă am urma sfatul părintelui Tsetsis referitor la ascultarea faţă de aşa-numitele hotărâri panortodoxe pentru participarea ortodocşilor la Mişcarea Ecumenică, mai bine zis la Mişcarea intercreştină şi inter-religioasă sincretistă. Titlul de „noi-împotrivitori” pe care ni-l rezervă nu constituie o injurie, o jignire, ci o laudă, deoarece nu impunem nimic al nostru, nici nu urmăm învăţăturile inovatoare ale ecumeniştilor, ci păşim pe calea Sfinţilor Părinţi care s-au luptat împotriva eresurilor, pe care (Sfinţi Părinţi) corifeii ecumenişti îi subapreciază, îi dispreţuiesc şi îi jignesc ca pe nişte unelte (organe) ale şarpelui – începătorul răutăţii. Siguranţa pentru adevărul pe care îl susţinem nu este întemeiată pe identitatea noastră academic-universitară, precum crede părintele Gheorghios, ci pe urmarea neabătută a Apostolilor şi a Părinţilor.

Asupra măsurii în care ecumeniştii sunt rău-slăvitori şi a măsurii în care noi am întârziat să reacţionăm şi să ne împotrivim, vom aduce înainte, rezumativ, doar un exemplu din multele exemple de trădare şi apostazie ale ecumeniştilor. În numărul anterior din revista „Theodromia” (ianuarie-martie 2009), am publicat textele a şase mănăstiri athonite (Karakalu, Simonos Petra, Xenofont, Sf. Pavel, Constamonitu şi Grigoriu), prin care acestea refuzau în 1972 să pomenească la slujbe numele noului ales patriarh Dimitrios, după moartea patriarhului Athenagoras a cărui pomenire o întrerupseseră, din pricina devierilor sale ecumeniste. Motivul refuzurilor se sprijinea pe faptul că Dimitrios promitea în cuvântul său de întronizare că va continua în cele ale ecumenismului linia predecesorului său, pe care – din păcate – şi astăzi actualul patriarh Bartolomeu nu doar că o urmează, ci o şi amplifică cu entuziasm şi laude, fără împotrivirea pe măsură a athoniţilor, în afara foartelor puţine excepţii. În textul ei, Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie a adăugat ca anexă şi faptul că noul patriarh nu a reacţionat, când cunoscutul arhiepiscop al Americii Iakovos în declaraţiile sale a hulit dogma Sfintei Treimi, fiind denunţat nominal de către doisprezece conaţionali: „pentru apostazie şi erezie, pentru dispreţuirea Sfintei Scripturi şi a Sfintelor Canoane, pentru negarea Simbolului Credinţei, pentru negarea de bunăvoie a Logosului revelat al lui Dumnezeu”. Într-adevăr, într-un articol al său din „Times” – New York, Iakovos a susţinut – fără a nega niciodată lucrul acesta şi a-l proclama – că dogma Sfintei Treimi este o idee grecească, pe care omul contemporan şi omul de mâine nu o poate accepta şi, prin urmare, „trebuie ca teologia să se dezbrace de veşmintele ei greceşti, printre care se află şi dogma Sfintei Treimi”. Cu dreptate cereau monahii de la patriarhul Dimitrios să arate că ştie să apere Ortodoxia „depunându-l, fără altceva, pe ierarhul necinstit şi eretic, care în mod ruşinos ajunge până în punctul de a se lepăda de Însăşi Treimea Dumnezeirii, lepădându-se cu alte cuvinte de Simbolul Credinţei; depăşeşte orice limită de toleranţă şi intră în spaţiul periculosului. Pentru că oricine două lucruri ar putea să presupună: sau că reclamatul face o totală confuzie sau că s-a lepădat de Credinţa Ortodoxă – dacă, desigur, a crezut vreodată! Totuşi, orice s-ar întâmpla acest domn este de acum un pericol de moarte pentru Ortodoxie şi se impune ca imediat să fie îndepărtat de îndatoririle sale ca nu cumva din cauza lui pleroma cea cu numele lui Hristos numită a celor 2.500.000 de greci din America să se smintească”. 

7. Urmaş şi de un cuget cu Iakovos – Marele Protoprezbiter Gheorghios Tsetsis.

Marele arhiecumenist, arhiepiscopul Americii, Iakovos, fiu adevărat şi autentic al lui Athenagoras, nu numai că nu a fost îndepărtat, ci a continuat din America să îndrepteze vreme de mulţi ani linia ecumenistă a Fanarului, după cum reiese din corespondenţa lui publicată recent, respectat şi lăudat ca prototip al ierarhului luminat şi dinamic până azi. Pentru erezia lui Iakovos, care i-a depăşit chiar şi pe ereticii Arie şi Macedonie care negau fiecare în parte Dumnezeirea a câte unei Persoane a Sfintei Treimi, pe când Iakovos nega toată Sfânta Treime, a vorbit şi va îndrăzni să vorbească vreodată urmaşul său din poziţia unicului reprezentant al Patriarhiei Ecumenice în Consiliul Mondial al Bisericilor – Marele Protopresbiter Gheorghios Tsetsis? Aşadar, faţă de aceşti ecumenişti kakodocşi şi blasfemiatori ne cheamă să facem ascultare şi consideră că ne răneşte şi ne jigneşte, atunci când ne numeşte Noi-împotrivitori (Νεοενισταμένους)? Bucuria şi cinstea noastră.

Ne pare rău pentru ascultarea sa şi pentru mentalitatea sa bisericească şi îl rugăm frăţeşte şi întru iubire, cât va mai avea timp, să-şi revizuiască poziţia şi să stea alături de partea sănătoasă a ortodocşilor şi nu de cea blasfemiatoare a ecumeniştilor kakodocşi.

Fanarul şi cei din Fanar, păşind cu laudă pe calea lui Athenagoras şi a lui Iakovos al Americii, trebuie să şteargă din istoria Patriarhiei ecumenismul secolului XX, celui înşelător, şi să se reînnoade cu drumul statornic ortodox al Bisericii Constantinopolului de până în secolul XIX, al Bisericii marilor Sfinţi Părinţi şi Mărturisitori, a marilor Sinoade Sfinte şi Ecumenice, a marilor Cuvioşi şi Purtători de Dumnezeu pustnici şi pustnice. Acum, în afară căii Sfinţilor Părinţi, în afara acoperământului şi ocrotirii lui Dumnezeu, Constantinopolul este în primejdie să nimicnicească şi să piardă girul şi autoritatea sa, precum a proorocit primul patriarh şi etnarh după cădere (a Constantinopolului – 1453, n.tr.) Ghenadios Scolarios, oricât l-ar susţine conducătorii lumeşti şi bisericeşti. Ne rugăm ca „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului” să joace rolul unui mic ceas deşteptător pentru conducerea marii cu adevărat Biserici a Cetăţii lui Constantin. 

8. Între două focuri. Resping „Mărturisirea de Credinţă” şi cei care se consideră pe ei mai severi (mai cu scumpătate) decât cei care au alcătuit-o şi au semnat-o.

Întristarea noastră se adresează şi acelora care nu au semnat „Mărturisirea de Credinţă”, deoarece au considerat-o căldicică şi lipsită de îndrăzneală, ca pe o polemică de hârtii, neprimejdioasă, care nu-i deranjează pe ecumenişti. Acum, în urma reacţiilor, îşi dau seama că au greşit, pentru că pe de o parte ortodocşii s-au bucurat, iar kakodocşii s-au amărât. În mod principal ne judecă, pentru că nu ne-am delimitat, pentru că nu am întrerupt pomenirea episcopilor. Nu au fost însă atenţi că „Mărturisirea” a fost semnată şi de destui episcopi, al căror număr poate să crească şi prin urmare există şi episcopi care drept învaţă cuvântul adevărului. Cum să fie întreruptă pomenirea mitropoliţilor de Pireu, de Aitoloakarnania, de Kithire, de Gortina şi Megalopole, de Antinoe, de Raşca şi Prizrenis, şi a altora, de la care aşteptăm o reacţie pozitivă, când vor primi şi vor studia textul Mărturisirii. Cum să fie întreruptă pomenirea Mitropolitului Ierotheos de Navpaktos, care este total de acord cu conţinutul, dar nu semnează din alte motive, după părerea sa întemeiate, după a altora greşite.

Într-un fel sau altul „Mărturisirea” este mărturisire, este un lucru şi o faptă plăcute lui Dumnezeu. Nu reprezintă simple cuvinte şi o polemică scrisă. Este un act de îndrăzneală şi de curaj cu un mare risc personal, cu calomnii împotriva tuturor celor care stau în faţă şi cu ameninţări împotriva lor. Deja în Sfântul Munte la hramul unei mari mănăstiri athonite s-a mediatizat ideea neîntemeiată, răuvoitoare şi strigătoare la cer, cum că – chipurile -părintele Theodoros Zisis – ascultă, ascultă! – nu acceptă drept autor al Sfintei Cărţi a Apocalipsei pe Apostolul şi Evanghelistul Ioan, pe ucenicul iubit al Domnului. Aceasta din partea dreaptă. Din partea stângă însă un dascăl universitar, cunoscut ecumenist, profesorul Petros Vasileiadis, ameninţă cu caterisirea pe toţi clericii care au semnat „Mărturisirea de Credinţă”. Neruşinarea ecumeniştilor este incomensurabilă. Fură cele ale credinţei şi timorează pe cei ce sălăşluiesc întru credinţă: „Strigă hoţul ca să fugă proprietarul”, după zicala populară.

Dacă pe noi ne consideră fricoşi şi lipsiţi de îndrăzneală, ei cei mai severi, să purceadă ei delimitare şi la întreruperea pomenirii şi să alcătuiască un text pe măsură, ca să se încredinţeze ce ecou va avea îndrăzneala lor într-un popor lipsit de învăţătură şi necatehizat în cele ale ecumenismului.

S-ar fi cuvenit să ni se alăture nouă chiar şi în această mică (după ei) încercare de luptă; cine poate alerga pe distanţe mari, poate să ia parte şi la lupte mai mici. Va veni şi timpul marilor lupte. Toate celelalte sunt de la cel viclean. Îi aşteptăm şi acum în lupta comună pentru întărirea Credinţei Ortodoxe, la o luptă care deja „foarte mult a veselit pe ortodocşi şi a ruşinat pe kakodocşi”.

Protoprezbiter Theodoros Zisis

(sursa: http://thriskeftika.blogspot.com/2009/08/blog-post_07.html)

„Mărturisirea de Credință” a veselit pe ortodocși și a rușinat pe kakodocși Reviewed by on . Primită cu entuziasm de către credincioşi.  „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”, care a fost redactată de „Sinaxa clericilor şi monahilor ortodoc Primită cu entuziasm de către credincioşi.  „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”, care a fost redactată de „Sinaxa clericilor şi monahilor ortodoc Rating:
scroll to top