Home » Arhiva AXA anul III » Axa 48 » De ce nu ne putem uni cu ecumeniștii

De ce nu ne putem uni cu ecumeniștii

I. Ce ne spun ecumeniştii despre ecumenism?

Preotul lector doctor Dan Sandu, paroh la Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” – Iaşi şi director al Centrului Cultural-Pastoral „Sfântul Daniil Sihastrul” – Durău: „Cuvântul «ecumenism» a devenit o realitate necesară în conţinut şi ideal. […] Ecumenismul a devenit o preocupare omniprezentă, la nivel de parohii, eparhii şi biserici. [Ecumenismul este] lipsit de o teologie proprie. […] Fundamentat pe argumente teologice specifice fiecărei tradiţii creştine, ecumenismul […] se constituie într-un mediu de mărturisire a identităţii fiecăruia. […] Ecumenismul este acum instrumentul pus la dispoziţie [de cine?] pentru dinamizarea implicării instituţiei bisericeşti în problemele reale [?!], care aşteaptă rezolvări imediate şi pertinente. […]

[Ecumenismul] îndeamnă la acţiune în armonie, fie că se acordă sau nu valoare mântuitoare faptelor bune” („Candela Moldovei”, nr. 3-4, martie-aprilie, 2002).

„Rolul ecumenismului este acela de a crea atmosfera, mediul şi starea în care fiecare să-şi redescopere propria tradiţie în raport cu alţii, mediul în care putem să oferim şi să primim1, dialogul din care învăţăm”2 („Candela Moldovei”, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 2003).

„Opera ecumenică nu este un ideal abstract, ci o necesitate vitală. Numai promovarea unui spirit ecumenic poate da sens existenţei” (fragment din cartea Rugăciune pentru unitatea creştinilor – 2004, semnată de Consiliul pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor).

Profesor de teologie ortodoxă, diacon P. I. David: [Ecumenismul este] „factorul împăcării şi unităţii de credinţă din lumea creştină şi chiar necreştină. […] Ecumenismul sau împăcarea, toleranţa, dialogul între slujitori şi reprezentanţi ai confesiunilor şi între credincioşii diferitelor Biserici constituie o încercare adevărat timidă a timpurilor noastre. […] Noi trebuie să luăm din această încercare ceea ce este de folos pentru unitatea Bisericii şi apropierea dintre oameni. […] Să ne ferim de supraaprecieri, că ecumenismul ar înlocui Biserica lui Hristos, sau că ecumenismul este „erezia secolului XX”; şi, mai grav, că ecumenismul este „ideologia masoneriei”, „sionismului” sau „mişcării new-age”. Nicidecum! […]

Un cercetător serios nu caută în ecumenism senzaţionalul, ci încercările lăudabile de apropiere, refacerea unităţii creştine şi, dacă este posibil, unirea sinceră în dreapta credinţă a Bisericilor de astăzi. […] Izvoarele şi cauzele ecumenismului sunt multe: răsăritene, apusene şi chiar anglicano-protestante” (P. I. David, Sectologie sau apărarea dreptei credinţe).

„Ecumenismul [este] mişcarea de refacere a unităţii creştinilor divizaţi de-a lungul istoriei în numeroase confesiuni. […] Scopul ecumenismului nu este anularea identităţii proprii fiecărei confesiuni, ci încurajarea armoniei interconfesionale, în vederea refacerii unităţii Bisericii” (Manual de religie, clasa a IX-a, editat de Ministerul Educaţiei şi Patriarhia Română).

Ce ne spun Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi alţi părinţi purtători ai Duhului Sfânt?

Sfântul Apostol Pavel: „Să nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiţi-le pe faţă!” (Efeseni 5,11).

Sfântul Prooroc David: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor, şi în calea păcătoşilor n-a stătut şi pe scaunul pierzătorilor n-a şezut” (Psalm 1,1).

„Mişcarea Ecumenică reprezintă o nouă încercare de zidire a Turnului Babel, ca semn al unei noi rătăciri a omenirii… Suntem în drept să considerăm ecumenismul drept o rătăcire ispititoare întemeiată pe păcatul trufiei. Principiul lui este: «Uniţi-vă, uniţi-vă! – cu orice preţ, pe orice temei, dar uniţi-vă!». Este un principiu al unionismului forţat, după care nu poate urma decât totalitarismul bisericesc” (fragment din Declaraţia către toţi creştinii lumii, declaraţie adoptată la conferinţa Bisericilor Autocefale, Moscova, 1948, în: Arhimandrit Serafim Alexiev şi Arhimandrit Serghie Jazadjiev, Ortodoxia şi ecumenismul).

„Creştinul ortodox nu poate participa la mişcarea ecumenică, căci ea relativizează şi minimalizează adevărul ortodox, pregăteşte pe creştini pentru abateri dogmatice, determinându-i să trădeze credinţa ortodoxă, singura credinţă mântuitoare.

Arhiepiscopul rus din Bulgaria, Serafim Sobolev, a calificat ecumenismul ca o erezie împotriva dogmei despre una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, în august 1983, imediat după adunarea de la Vancouver, a dat ecumenismul anatemei. […] Anatema […] celor ce comunică, propagă şi iau apărarea ereziei ecumeniste” (ibidem).

Arhimandrit Haralambie Vasilopoulos († 1982): „Ce reprezintă ecumenismul astăzi? Reprezintă o mişcare care îşi propune unirea confesiunilor occidentale eretice, mai întâi cu ortodoxia, după aceea, în etapa următoare, cu toate religiile, într-o monstruoasă panreligie. La sfârşit, în ultima etapă a obscurului său plan, ecumenismul îşi propune drept scop să înlocuiască slujirea Dumnezeului unic prin slujirea satanei” (Arhimandrit Haralambie Vasilopoulos, Ecumenismul fără mască).

Arhimandrit Gheorghios Kapsanis, egumenul Mănăstirii Grigoriou, Athos: „Ecumenismul este o formă instituţională prin care, sub numele păcii şi unităţii, sunt adunate la un loc toate religiile lumii, precum: evrei, musulmani, budişti, care nu cred în Iisus Hristos ca fiu al lui Dumnezeu, şi unde se dezbat probleme economice, politice, sociale, culturale etc. Ecumenismul caută să se impună prin toate acestea ca noua religie a viilotorului. […] Una este ecumenicitatea, şi alta este ecumenismul. Biserica Ortodoxă este ecumenică, dar nu ecumenistă. Ea rămâne ecumenică atâta vreme cât nu cade în ispita ecumenismului.” (Ortodoxia şi internaţionalismul religios).

Teologul ortodox A. D. Delibasi: „Ecumenismul reprezintă cea mai mare erezie anticreştină, antiomenească şi neomenească a tuturor veacurilor” (A. D. Delibasi, Erezia ecumenismului).

Cucernicul părinte Gheorghe Calciu: „Înţelegerea ecumenistă de unire şi armonie a lumii este, de fapt, o formă a mişcărilor internaţionaliste pe plan religios, în care se încearcă desfiinţarea naţiunilor, instituirea unor guverne mondiale, pe care nimeni nu le-a uns şi care urmăresc gloria lor, buna lor viaţă şi satisfacerea dorinţei de a conduce popoarele. Ecumenismul acesta este în sine o acţiune diabolică şi sunt de acord cu teologii greci care susţin că ecumenismul este cea mai mare erezie a secolului nostru… Am sperat că România va fi următoarea ţară care va ieşi din ecumenism” („Graiuri ortodoxe”, nr. II).

„Ecumenismul nu e preocupat de veşnica împărăţie cerească, ci de orânduirea vieţii pe pământ şi de crearea plăcerilor pământeşti. […] El şi-a asumat o misiune pur pământească şi politică: să stabilească contacte cu toate confesiunile şi curentele religioase din lume. […] Oare poate fi îndreptăţit comportamentul unor «ortodocşi» care vorbesc mereu despre un «ecumenism înţelept» sau «ecumenism sănătos»? […] Ecumenismul nu este nici înţelept, nici sănătos, căci el nu numai că nu îndeamnă la «învăţătura cea sănătoasă» (Tit 1, 9), şi nu se ţine de «cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos», ci, dimpotrivă, încearcă să molipsească cu credinţă dogmatic nedreaptă şi trădare a Canoanelor «turma cea mică» a lui Hristos (Luca 12, 32), unica rămasă încă sănătoasă pe pământ. Este înţelept şi sănătos doar ecumenismul Sfintei Biserici a lui Hristos, fără pată sub aspect dogmatic, şi fără cusur din punct de vedere canonic” (Arhimandrit Serafim Alexiev şi Arhimandrit Serghie Jazadjiev, Ortodoxia şi ecumenismul).

Cuviosul Arsenie Boca († 1989): „Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor! Căderea Bisericii prin slujitorii ei!” („Graiuri ortodoxe”, nr. II).

Sfântul Iustin Popovici: „Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudocreştinismele, pentru pseudobisericile Europei apusene. În el se află, cu inima lor, toate umanismele europene, cu papismul în frunte. Iar toate aceste pseudobiserici nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie. Numele lor de obşte este acela de panerezie [erezie universală]” (Cuviosul Iustin Popovici, Biserica ortodoxă şi ecumenismul).

Cucernicul părinte Dumitru Stăniloae († 1993): „Eu nu prea sunt pentru ecumenism. Socotesc că ecumenismul este produsul masoneriei. Iarăşi vor să relativizeze credinţa adevărată. […] Ecumenismul este panerezia timpului nostru” („Graiuri ortodoxe”, nr. II).

Cuviosul Arhimandrit Adrian, fost pustnic pe Muntele Sinai:„Am declarat război ecumenismului, pentru că nu încuviinţez slujbele în comun şi prietenia cu papa şi filopapiştii. […] Din Sinai, am plecat în Australia […], şi acolo am propovăduit împotriva ecumenismului şi a celorlalte erezii. […] Spiritul ecumenismului a pătruns până în măduva oaselor nu numai clerul Fanarului, ci, din păcate, şi clerul altor Biserici ortodoxe locale, Biserica oficială a Greciei nefăcând excepţie. […] întristat este sufletul meu, iubiţilor în Hristos părinţi şi fii duhovniceşti, din pricina faptului că sfânta ortodoxie este decapitată de sabia ecumenismului” (Teze ecleziologice sau Expunerea învăţăturii despre Biserică pentru creştinii ortodocşi care se opun ereziei ecumenismului).

Mitropolitul Kiprian de Uropos şi Fili: „Biserica Ortodoxă veche din Apus a căzut în marile erezii ale papismului şi protestantismului şi, în cele din urmă, în erezia tuturor ereziilor: ecumenismul” (Teze ecleziologice sau Expunerea învăţăturii despre Biserică pentru creştinii ortodocşi care se opun ereziei ecumenismului).

Cuviosul Serafim Rose: „Duhul lumesc e foarte prezent astăzi în Bisericile ortodoxe şi duce la o slăbire a ortodoxiei, la o pierdere a deosebirii dintre ortodoxie şi heterodoxie. Acest duh lumesc a dat naştere mişcării ecumenice, mişcare care ne poate conduce spre o unire cu Roma şi cu confesiunile din Apus. […] Care ar trebui să fie răspunsul nostru la această lumească mişcare ecumenică? […] Noi [să] nu participăm la mişcarea ecumenică. Iar mitropolitul nostru [Filaret] i-a avertizat şi pe alţi creştini ortodocşi, în caz că vor continua, de rezultatele dezastruoase ale demersului lor ecumenist. […] Biserica noastră suferă atacuri din partea ecumeniştilor, care ne acuză de «rigiditate», numindu-ne «retrograzi» şi alte asemenea. […] Calea împărătească a adevăratei ortodoxii este o mediere între extremele ecumenismului şi ale reformismului, pe de o parte, şi a râvnei fără cunoştinţă (Romani 10:2), pe de altă parte. […] Întreaga mentalitate ecumenistă [este] bazată pe indiferenţa religioasă şi mulţumirea de sine, pe bogăţia materială şi un mondialism rece” (Ne vorbeşte părintele Serafim Rose).

„Consiliul Ecumenic […] şi alte organizaţii mondiale, sub masca ecumenismului, încearcă să reunească toate confesiunile creştine şi necreştine într-o supraconfesiune lipsită de har şi deci lipsită de mântuire, având ca aspiraţie numai scopuri sociale. […] După a opta adunare generală a CMB (1998), iată ce remarca un preot al Bisericii Ortodoxe Ruse, părintele Ilarion Alfeev: «Ortodocşii nu pot influenţa activităţile CMB, pentru că ei reprezintă o minoritate. Ce să mai spunem despre cinstirea Maicii Domnului sau a icoanelor? Acestea nu pot fi discutate, pentru că divizează» (adică sunt contra unităţii Bisericilor!)” (Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în credinţa ortodoxă).

II. Ce ne spun ecumeniştii despre „dumnezeu” şi „religii”: iudaism, islam, hinduism, buddhism, new age?

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu al II-lea: „În iudaism şi islam, credincioşii se închină aceluiaşi dumnezeu ca şi creştinii. […] Religiile hindusă şi buddhistă au o spiritualitate care corespunde celei a ortodoxiei, putând reprezenta un sprijin pentru creştini. […] Religiile new age au idei similare cu teoriile spirituale ale Bisericii” („Catacombele ortodoxiei”, nr. 16-17, iulie-august 2000).

Mitropolitul Damaskinos al Elveţiei: „E legitim să credem că celelalte religii aparţin aceluiaşi plan dumnezeiesc de mântuire a lumii şi că ele constituie căi dorite de Dumnezeu pentru slava şi mântuirea credincioşilor lor” (cuvânt rostit la conferinţa Adevăratul creştinism şi universalitatea mântuirii – 1995, la simpozionul Academiei Internaţionle a Ştiinţelor Religioase, în „Catacombele ortodoxiei”, nr. 16-17, iulie-august 2000).

Preaferictul Anastasios Yannoulatos, Arhiepiscopul Tiranei şi a toată Albaniei: „Iisus Hristos nu a eliminat din sfera interesului său pe cel de altă religie. […] Să stăm cu respect, dar şi cu discernământ, înaintea celorlalte religii ale omenirii. […] Religiile deschid un orizont către o realitate transcendentală, către ceva sau Cineva care există dincolo de fenomenele sensibile. Produse ale dorului omenirii pentru sacru, ele ţin deschisă uşa experienţei omeneşti către Cel neexperiat. […] Religiile rămân unităţi organice şi, atâta vreme cât sunt trăite de oameni vii sunt organisme vii, în dezvoltare şi progres. Ele au propria lor entelehie3. Ele primesc influenţe, asimilează idei noi, care provin din mediul care le înconjoară, se adaptează la noile cerinţe” („Vestitorul Ortodoxiei”, 31 decembrie 2003).

„Sprijinindu-ne pe celelalte religii, mai ales pe cele monoteiste – iudaismul şi islamismul –, intenţionând să zidim mai deplin premisele dialogului cu acestea, având ca scop convieţuirea în pace cu toate popoarele, Biserica Ortodoxă respinge intoleranţa şi condamnă fanatismul religios şi pe oricine ar voi să manifeste astfel de fenomene” (fragment din hotărârea întâistătătorilor bisericilor ortodoxe de la Betleem, din 7 ianuarie 2003, „Vestitorul Ortodoxiei”, 31 decembrie 2003).

Papa Ioan Paul al II-lea: „Cele trei religii monoteiste [creştinismul, iudaismul, islamismul] sunt chemate […] pentru a mărturisi şi construi pacea şi dreptatea mesianică […] şi pentru mântuirea lumii” („Catacombele ortodoxiei”, nr. 16-17, iulie-august 2000).

III. Ce ne spun ecumeniştii despre botez?

Pastorul metodist Wesley Ariaraya: „Şi fără Botez poţi avea apropiere lăuntrică faţă de Dumnezeu-Tatăl” (Cuvânt rostit la Consliul Mondial al Bisericilor, Ajaltoun – Liban, 1979).

Ce ne spun Sfânta Scriptură şi alţi părinţi purtători de Duh Sfânt?

Sfântul Maxim Grecul († 1556): „Curăţiţi sufletele voastre cu Sfântul Botez, săvârşit în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, şi atunci sufletele şi inimile voastre vor fi curăţite de toată credinţa cea rea şi fărădelegea şi de toată necurăţia. […] Prin Botez ne curăţim de păcatele noastre, chemându-l pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. […] Dacă într-adevăr credeţi că Evanghelia este adevărată şi dreaptă, atunci de ce […] nu vă botezaţi în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh?” (Adevăr şi minciună).

Sfântul Paisie de la Neamţ († 1794): „Pentru Botez îţi voi vorbi ţie, din scripturi, fără de care nimeni nu poate avea nădejde de mântuire” (Cuvinte şi scrisori duhovniceşti).

Cuviosul Neofit Cavsocalivitul: „Însă prin Botezul Domnului a început a slăbi puterea întunericului. Hristos Mântuitorul […] a slobozit sufletele strămoşilor şi ale Proorocilor, care au fost legaţi în iad fiindcă nu aveau apa Botezului. […] Iar la vremea de apoi, vor veni şi dintr-înşii [dintre idolatri] către Hristos prin Sfântul Botez. […] Antihrist, de pravoslavnicii care nu au stricat Botezul şi Mirungerea […], nu va putea să se atingă” (Înfruntarea jidovilor).

Sfântul Iustin Popovici († 1979): „Din clipa botezului începe viaţa creştinului în Biserică. […] întreaga viaţă ce urmează a creştinului este o înmulţire a talanţilor dobândiţi la Sfântul Botez. […] Botezul este Sfânta Taină a încreştinării” (Biserica Ortodoxă şi ecumenismul).

„Prin Botez, omul se face Biserică vie a Preasfintei Treimi” (Biserica Ortodoxă şi ecumenismul).

Preacuviosul părinte Cleopa († 1998): „Nu se mântuieşte acela care doar crede, ci el trebuie să se şi boteze. […] Botezul aduce spălarea păcatului strămoşesc, intrat în lume prin călcarea poruncii de către Adam şi Eva în rai” (Călăuză în credinţa ortodoxă).

Sfântul Marcu Ascetul († 430): „Sfântul Duh Se revarsă din belşug peste cei botezaţi” (Filocalia).

IV. Ce ne spun ecumeniştii despre lucrarea Sfântului Duh?

Mitropolitul Byblosului, George Khodre: „Sfântul Duh lucrează independent de Iisus Hristos sau de Biserică, inspiră religiile necreştine, fiind numitorul comun al tuturor religiilor lumii” („Catacombele ortodoxiei”, nr. 16-17, iulie-august, 2000).

„Am învăţat să recunoaştem prezenţa divinului în semenii noştri, prezenţă care este văzută în mod variat în diferite religii: Shekhina, în tradiţia iudaică; Sfântul Duh din Sfânta Treime a creştinilor; Atman, pentru hinduşi şi sikhşi; Ruh, pentru musulmani” (cuvânt rostit de reprezentanţii mai multor religii în Declaraţia de la Hong Kong – 1990, din „Catacombele ortodoxiei”, nr. 16-17, iulie-august 2000).

„Sfântul Duh lucrează [în sens mântuitor] şi printre necreştini” (cuvânt rostit de un oficial la Conferinţa Consiliului Misionar Mondial – Ghana, 1957).

Preotul lector doctor Dan Sandu, paroh la Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” – Iaşi şi director al Centrului Cultural-Pastoral „Sfântul Daniil Sihastrul” – Durău: „În fiecare «vas de lut», Duhul Sfânt strigă «Avva, Părinte!», şi întoarcerea omului spre Duhul înseamnă revenirea pe drumul unităţii” („Candela Moldovei”, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 2003).

„Duhul Adevărului, al ştiinţei şi al înţelepciunii inspiră diferitelor biserici învăţături bogate despre viaţa divină şi rodul ei, pacea” (fragment din cartea Rugăciune pentru unitatea creştinilor – 2004, semnată de Consiliul pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor).

Preaferictul Anastasios Yannoulatos, Arhiepiscopul Tiranei şi a toată Albaniei: „Acţiunea Sfântului Duh [este prezentă] dincolo de orice delimitare, circumscriere sau hotar. […] Nimic nu poate limita lucrarea Lui. […] Orice lucru înalt sau [orice] bine în general este lucrarea Sfântului Duh. Oriunde există manifestarea şi strălucirea Duhului” („Vestitorul Ortodoxiei”, 31 decembrie 2003).

Ce ne spun Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi alţi părinţi purtători de Duh Sfânt?

„Nu va locui Duhul lui Dumnezeu în aceşti oameni [păgânii cei necredincioşi], pentru că sunt trup” (Facerea 6,3).

„Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I Ioan 4,1).

Sfântul Iustin Popovici († 1979): „Duhul Sfânt pentru Hristos şi prin Hristos a venit în lume. […] El se dă oamenilor numai prin Hristos şi pentru Hristos. Asta înseamnă că Duhul Sfânt trăieşte în oameni numai pentru Hristos şi numai în Hristos. Acolo unde nu este Hristos Dumnezeu-Omul, nu este nici Duhul Sfânt. […] Hristos este în Biserică prin Duhul Sfânt, şi Biserica este în Hristos prin Duhul Sfânt. […] Duhul Sfânt este întemeietorul şi ziditorul Bisericii. […] Prin Duhul Sfânt ne zidim, ne clădim, ne întrupăm Bisericii. […] Nu încape nici o îndoială că numai prin Duhul Sfânt omul se face al lui Hristos. […] Fiindcă, unde este Duhul Sfânt, acolo este şi Hristos; şi iarăşi: acolo unde este Hristos, acolo este şi Duhul Sfânt” (Biserica Ortodoxă şi ecumenismul).

Sfântul Ioan de Kronstatd († 1908): „Duhul Sfânt este cârmaciul corăbiei Bisericii” (Spicul viu).

Sfântul Vasile cel Mare († 380): „Duhul Sfânt este arhitectul Bisericii lui Dumnezeu” (Biserica Ortodoxă şi ecumenismul).

Sfântul Marcu Ascetul († 430): „Cine a fost botezat ortodox a primit în inima sa harul Sfântului Duh. […] Sfântul Duh se revarsă din belşug peste cei botezaţi” („Stupul ortodox”, 64/95).

Sfântul Isaac Sirul: „Înainte ca omul să primească harul Sfântului Duh este necesar să cerceteze adânc dumnezeieştile Scripturi” („Stupul ortodox”, 64/95).

Sfântul Irineu al Lugdunului († 202): „Unde este Biserica, acolo este şi Duhul Sfânt; unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este şi Biserica şi tot darul” (Biserica Ortodoxă şi ecumenismul).

Sfântul Efrem Sirul († 379): „Păcat fără de iertare e fapta care se îndreaptă împotriva Duhului Sfânt” (Mărturisirile Sfinţilor Părinţi împotrva ereziei numite ecumenism).

Cuviosul Maxim Grecul († 1556): „Îngrijiţi-vă să împliniţi cuvântul lui Hristos. […] Adică poruncile Lui, învăţăturile şi dogmele despre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ca să fiţi şi voi, de acum, locaşul Sfintei Treimi şi să fie alungate duhurile cele necurate şi viclene care locuiesc în inimile voastre” (Adevăr şi minciună).

Sfântul Dimitrie al Rostovului († 1709): „Adesea noi nici nu ştim ai cărui duh suntem. […] De cele mai multe ori nici nu bănuim că suntem sub ocârmuirea vicleanului stăpânitor” (Călăuzire către veşnicele locaşuri).

Fericitul părinte Porfirie († 1991): „Numai duhul acesta ortodox este adevărat, autentic. Celelalte duhuri sunt ale greşelii, iar învăţăturile sunt încurcate. […] Omul şi-a construit mulţi zei […], toţi adoră ceva. Şi în duhul în care adoră acel «ceva», în acelaşi duh lucrează. […] Adevărul se găseşte numai în ortodoxie. Multe lucruri există pe care văzându-le, cineva rămâne impresionat, însă una este lumina cea adevărată” (Stupul ortodox, 64/95).

Sfântul Lavrentie al Cernigovului: „În ei [cei necredincioşi], nu se sălăşluieşte Sfântul Duh, mântuirea şi câştigarea împărăţiei cereşti” (Viaţa, învăţăturile şi minunile Sfântului Lavrentie al Cernigovului).

Patriarhul Pimen al Bisericii Ortodoxe Ruse: „La adunare [rugăciunile comune], în timpul deselor slujbe religioase şi rugăciunilor publice, s-a făcut simţită o atmosferă artificial creată de exaltare, pe care unii au fost înclinaţi să o interpreteze drept acţiunea Sfântului Duh. Din punct de vedere ortodox, această situaţie poate fi calificată drept o întoarcere la misticismul păgân, care nu poate contribui la crearea unui adevărat duh de rugăciune” (Catacombele ortodoxiei, 18-19, septembrie-octombrie 2000).

Sfântul Teofan Zăvorâtul († 1894): „Duhul lui Hristos stă în totala renunţare la sine” (Viaţa lăuntrică).

V. Ce ne spun ecumeniştii despre sfinţi, sfinţenie şi vieţi de sfinţi?

„Biserica Ortodoxă manifestă deschidere faţă de sfinţii aparţinând altor confesiuni. Personalităţi ale Bisericii Ortodoxe arată că sfinţii aparţin întregii Biserici4, nu doar confesiunii din care fac parte. Arhimandrit Maximos Aghiorgoussis: ‚Marii oameni nu au patrie, aparţin întregii comunităţi. La fel şi sfinţii. Aceştia depăşesc hotarele confesionale, aparţinând întregii comunităţi. Sfântul Francisc de Asissi – ca şi omologul său, Sfântul Serafim de Sarov. Ei nu pot fi circumscrişi în ambiantul relativ a două biserici surori, cea orientală şi cea occidentală. Sunt sfinţi ai întregii Biserici.”

Întărind aceste rătăciri, Mitropolitul Kiril de Smolensk.şi Kaliningrad, adaugă: „Sfântul Francisc, fiind Sfânt după despărţirea Bisericilor demonstrează continuitatea unităţii la un nivel mai înalt, unde nu există diviziune. Ca şi Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Francisc este dovada unităţii care depăşeşte despărţirea.”

În scrisoarea trimisă ÎPS Daniel de către egumenul comunităţii din Bosse, Enzo Bianchi, acesta îi mărturiseşte că a strâns „o antologie ecumenică care conţine povestiri scurte ale vieţilor martirilor din toate timpurile şi locurile. […] în Cartea martirilor se află toţi cei care au mărturisit existenţa lui Dumnezeu. Sunt înscrişi aici ‚sfinţii’ Vechiului Testament şi evreii care şi-au dat viaţa pentru a sanctifica numele IHWH. Au fost trecuţi ca ‚sfinţi’ cei care şi-au dat viaţa pentru salvarea vieţii unui evreu5. […] Au fost trecuţi în martirologiu întemeietori de mari religii: evreii omorâţi de creştini fiindcă au rămas fideli modului în care Dumnezeu li s-a arătat; martiri confesionali (creştini ucişi de alţi creştini pentru că nu au fost acceptaţi în diversitatea lor); victime sârbe ale croaţilor, victimele protestante ale catolicilor, eretici condamnaţi din greşeală. Despre ultimii, cartea precizează: ‚Este un mic tribut memoriei bărbaţilor şi femeilor care, mergând în căile Domnului, au suferit nedreaptă umilire din partea celor drepţi [!?].” Sunt prezentaţi Sfinţi ai Bisericii, precum: „Sfântul Calinic de la Cernica, pomenit pe 11 aprilie. […] Personalităţile religioase ale lumii sub genericul ‚drepţi dintre neamuri’. La 27 noiembrie este menţionat Sidtharta Gautama Budha (cca. 560-480 î. d. Hr.). […] Se punctează meritul lui Budha de a fi descoperit în sine scânteia divină a fiecărui om. […] Pentru fiecare zi calendaristică, este prezentată o personalitate religioasă, însă se face menţiune despre personalităţile sărbătorite în aceeaşi zi de celelalte biserici (copţi, etiopieni, ortodocşi, catolici, ortodocşi, luterani, maroniţi). Sunt prezentate cele mai importante sărbători religioase ale Bisericilor creştine şi ale sinagogii iudaice. […] Deşi sub anumite aspecte ideea de a pune alături un Sfânt ortodox de un întemeietor de religie orientală (Budha) sau un gânditor german (Jacob Boehme) poate fi privită cu reticenţă, totuşi acesta este un pas către o mai bună înţelegere şi o mai largă toleranţă faţă de trăirile religioase ale celorlalţi.”

În acest context se înscriu şi aprecierile ÎPS Daniel, care mulţumeşte autorului şi întregii comunităţi din Bosse pentru „rodirea minunată”, având „un conţinut cuprinzător şi bine structurat […], adevărată contribuţie la mărturia ecumenică în întreaga lume”.

Toate acestea sunt prezentate în „Candela Moldovei”, nr. 3-4, martie-aprilie, 2002.

Mitropolitul George Khodre al Byblosului: „[creştinii trebuie] să studieze viaţa spirituală autentică a celor nebotezaţi, deoarece atunci când brahmanul, budistul sau musulmanul îşi citeşte scriptura el este luminat de Hristos” (cuvânt rostit la întrunirea Comitetului Central al Consiliului Mondial al Bisericilor, 1979, în „Catacombele ortodoxiei”,nr. 16-17, iulie-august 2000).

Ce ne spun Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi alţi părinţi purtători de Duh Sfânt?

Cuviosul Serafim Rose († 1982): „Adevăraţii învăţători ai dumnezeieştii dogme, care izvorăşte de aici [din harul Sfântului Duh], sunt Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Vai, cât de puţini sunt creştinii ortodocşi care ştiu acest lucru!” (Viitorul Rusiei şi sfârşitul lumii).

Sfântul Ioan Damaschin: „Prin cele în care Dumnezeu este cinstit, prin acelea se vor bucura şi slujitorii Lui. De acelea de care Dumnezeu se mânie, de acelea se vor mânia şi ostaşii Lui. […] Să cinstim pe Născătoarea de Dumnezeu, pentru că este în înţeles propriu şi real Maica lui Dumnezeu. Să cinstim pe Proorocul Ioan, pentru că este Înaintemergător, Botezător, Apostol şi Mucenic. […] Să cinstim pe Apostoli, pentru că au fost fraţi ai Domnului, martori şi slujitori ai Patimilor Lui. […] Să cinstim pe Mucenicii Domnului, aleşi din toate stările, pentru că sunt ostaşi ai lui Hristos şi au băut paharul Lui atunci când s-au botezat cu botezul Lui cel făcător de viaţă, astfel ajungând părtaş Patimilor şi slavei Lui. Înaintestătătorul lor este Arhidiaconul şi Apostolul lui Hristos, primul mucenic Ştefan. Să cinstim pe cuvioşii noştri părinţi, pe purtătorii de Dumnezeu nevoitori, care au purtat cu tărie îndelungata luptă mucenicească a conştiinţei” (Despre credinţa ortodoxă).

Fericitul Teodorit al Kirului: „[Dumnezeiescul David] sfătuieşte ca [omul] nici măcar cu mintea să primească vreo înţelegere păgânească, nici să călătorească spre vreo lucrare fără de lege […]. Dumnezeieştii Scripturi nu îi este drag de necredincioşi, de cei ce cred în nedumnezeire ori în multă dumnezeire […]. De aceea, Cuvântul porunceşte a fugi de soboarele acestora. […] Nu numai că se cuvine să le urască pe cele zise mainainte, ci să şi ia aminte la dumnezeiasca lege […] şi să le voiască pe acelea pe care le porunceşte dumnezeiasca lege. La Judecată, [păgânii] nu au trebuinţă de mustrări, având arătată păgânătatea, ci doar primesc pedeapsa. Precum pe ucigaşii de oameni prinşi întru însuşi lucrul uciderii, judecătorul nu-i bagă în judecătorie ca să-i mustre, ci ca să scoată asupra lor hotărârea hotărâtă de legi, aşa şi cei ce au trăit întru păgânătate pătimesc munca îndată după înviere, neaducându-se la judecată, ci primind hotărârea pedepsei. Încă şi cei izbăviţi de dogmele păgâneşti, dar care au vieţuit viaţă nelegiuită, se vor aşeza departe de adunarea Drepţilor. […] Să nu aducem dumnezeieştile cuvinte tuturor, că zice: «Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre porcilor!»” (Tâlcuirea celor 150 de psalmi ai Proorocului Împărat David).

„Celor ce mărturisesc dreapta credinţă, deci sunt membri ai Bisericii Ortodoxe, le este făgăduită de Dumnezeu mântuirea. […] A crede că este mântuire şi în afara ortodoxiei este o hulă la adresa lui Dumnezeu; este ca şi cum ai spune să Hristos a venit degeaba, din moment ce era nădejde de mântuire şi fără El”.

Sfântul Ioan de Kronstatd († 1908): „Nici una dintre confesiunile credinţei creştine, în afară de cea ortodoxă, nu-l poate conduce pe creştin la deplinătatea vieţii creştineşti sau a sfinţeniei, şi la curăţirea desăvârşirii de păcate şi la neputreziciune” (Marea apostazie).

„Mergeţi la moaştele sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu şi vedeţi a cui credinţă este dreaptă. […] Doar în Biserica Dumnezeului ortodoxiei este nestricăciunea moaştelor, iar în afara Bisericii – nu: adică nici la catolici, nici la luterani, cu atât mai puţin la evrei sau mahomedani” (Spicul viu).

Sfântul Iustin Popovici († 1979): „Numai nevoinţele – virtuţi ortodoxe pot face sfânt orice suflet. […] Sfinţii sunt creştinii cei mai desăvârşiţi […], care s-au sfinţit prin punerea în lucrare a credinţei în Hristos cel înviat şi veşnic viu.

Vieţile sfinţilor nu sunt nimic altceva decât viaţa Mântuitorului Hristos repetată […] în fiecare sfânt. Sau, mai bine, este viaţa lui Hristos prelungită în sfinţi. […] Trăind în Hristos, sfinţii fac lucrurile lui Hristos. Vieţile sfinţilor sunt mărturii sfinte despre puterea făcătoare de minuni a Domnului Iisus Hristos. […] Şi aceasta, numai în Biserică şi prin Biserică, pentru că în ea trăieşte minunatul Dumnezeu-Om. Fiecare sfânt a înflorit prin cruce. […] Pentru oamenii sfinţi, nu mai există moarte, fiindcă întreaga lor fiinţă este plină de Cel ce singur este fără de moarte: Preaminunatul nostru Domn şi Dumnezeu Iisus Hristos. Sfinţii sunt sfinţi tocmai fiindcă trăiesc în întregime pe Dumnezeul-Om, Domnul Iisus, ca pe sufletul sufletului lor, ca pe existenţa existenţei lor, ca pe viaţa vieţii lor. […] Veţi vedea crucea prezentă pretutindeni în ei: în conştiinţa lor, în mintea lor, în voinţa lor, în trupul lor. […] Vieţile sfinţilor cuprind toată morala ortodoxă, ethosul ortodox, în toată strălucirea măreţiei lui. […] Dar ce mai sunt vieţile sfinţilor? Ele sunt pedagogia unică a ortodoxiei. Dacă vreţi, vieţile sfinţilor sunt o enciclopedie ortodoxă originală. Viaţa cea sfântă nu o putem trăi singuri, ci totdeauna împreună cu «toţi sfinţii», cu ajutorul şi sub călăuzirea lor, prin mijlocirea Sfintelor Taine şi a sfintelor virtuţi în Biserică” (Omul şi Dumnezeul-Om).

Cuviosul Serafim Rose († 1982): „Adevăraţii învăţătorii ai dumnezeieştii dogme, care izvorăşte de aici [din harul Sfântului Duh], sunt Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Vai, cât de puţini sunt creştinii ortodocşi care ştiu acest lucru! […] Cât de mulţi sunt ierarhii contemporani care îşi mână turmele nu pe adevăratele păşuni ale sufletului, la Sfinţii Părinţi, ci pe căile de pierzanie ale înţelepţilor moderni, care promit ceva «nou» şi se străduiesc să-i facă pe creştini să uite adevărata învăţătură a Sfinţilor Părinţi” (Viitorul Rusiei şi sfârşitul lumii).

VI. Ce ne spun ecumeniştii cu privire la învăţătura neschimbată, fără înnoiri, privind persoana Mântuitorului?

Teolog Nikos Nissiotis: „Lucrul de care avem nevoie este o interpretare absolut nouă a hristologiei. În Occident, simetria dintre elementul uman şi elementul divin poate să-l conducă [pe credincios] ca, în viaţa sa practică, să separe cele două naturi ale lui Hristos; în timp ce în Orient […], asimetria care rezultă de aici are mai degrabă tendinţa de a conduce spre un monofizitism larvar. Prima din aceste două tendinţe conduce la o autonomie deplină a persoanei umane, la o umanizare radicală; a doua tendinţă conduce la divinizarea sa [a fiinţei omenşti] teocentrică. De aici, necesitatea de a redeschide dialogul de la Calcedon şi de a reinterpreta dogma în aşa fel, încât să se oprească amplificarea celor două tendinţe extreme” (Joseph Ratzinger şi Damaskinos, Mitropolit al Elveţiei, Moştenirea creştină a Europei, Editura Trinitas, a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi).

PS Ioachim Giosanu, Episcopul Romanului: „Amintiţi-vă de Hristosul Apocalipsei, care ţine mulţime de stele în mână. Poate şi sub acest cadru nou, interesant, original, îl putem aborda pe Hristos în contextul ecumenic şi interreligios.

Dacă Hristos (care „azi şi în veac acelaşi este”) timpurilor trecute nu mai e acceptat, hai să-L prezentăm altfel ca să fie acceptat, folosind mijloacele pe care ni le oferă societatea de astăzi. […] Astăzi, spre exemplu, este la modă ca pe un produs, la prima lui apariţie pe piaţă, să apară înscrisul «NOU!». Poate e timpul să facem la fel, să prezentăm în manieră nouă pe «Cel vechi de zile». Căci Dumnezeu, în orice caz, nu este în esenţa Sa ceea ce gândim noi. El este cu mult mai mult decât Îl prezentăm noi prin cuvintele noastre arbitrare” („Cronica Romanului. Revistă de teologie, cultură şi spiritualitate”, mai 2003).

Ce ne spun Sfânta Scriptură şi Sfinţii despre primirea învăţăturilor necreştine?

Sfântul Apostol Pavel: „Deci dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (Tesaloniceni 2, 2,15).

„Căci va veni o vreme, când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci, dornici să-şi desfăteze auzul, îşi vor grămădi învăţături după poftele lor. Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (2 Timotei 4, 3,4).

Sfântul Teodosie de la Pecerska († 1073): „Fiule, nu se cade să lauzi o credinţă străină! Cine laudă o credinţă străină face la fel ca şi cel care-şi huleşte propria credinţă. Cine laudă credinţa sa şi pe cea străină e un făţarnic şi apropiat de erezie. Dacă cineva îţi spune: «Credinţa noastră şi a voastră este de la Dumnezeu» – atunci, fiule, răspunde-i aşa: «Făţarnicule! Cum pot fi amândouă de la Dumnezeu?! Nu ştii ce spune Scriptura: [Este] un [singur] Domn, o [singură] Credinţă, un [singur] Botez!(Efeseni 4:5)?». Aşadar, fiule, fereşte-te de aceştia, şi întotdeauna apără-ţi credinţa ta! Nu te înfrăţi cu ei, ci fugi de ei şi te întăreşte-te în credinţa ta” (Patericul peşterilor de la Kiev).

Sfântul Petru Damaschin: „Cel ce citeşte din scriitori eretici, chiar dacă au fost gratificaţi de clica lor eretică cu titlul de «sfinţi», intră în comunicare cu duhul viclean al amăgirii” (Stupul ortodox).

Sfântul Ioan de Kronstatd († 1908) îndeamnă: „Citeşte despre pătimirile mucenicilor, despre pătimirile lor pline de bucurie, şi vei vedea în ele puterea Duhului Sfânt. […] Ce-au făcut oamenii cu credinţa cea adevărată, pe care Hristos a adus-o din cer, cu toată învăţătura lui […]? Le-au schimonosit până la a nu mai putea fi recunoscute, iar unii le-au lepădat, şi în locul învăţăturii Lui au pus născocirile lor, întocmai precum cărturarii […] şi fariseii. […] Doamne, şi cât Te batjocoresc pe Tine, Biserica Ta şi învăţătura Ta [lumea] şi întreaga aşa-zisă intelectualitate, care s-a prostit!. […] Este uluitor cum, în libera lor cugetare, oamenii învăţaţi, vicleni şi mândri, îi răstălmăcesc pe marii lor dascăli, pe Însuşi Hristos, Înţelepciunea cea nesfârşită, pe Apostoli, care aveau înţelepciunea Duhului Sfânt” (Spicul viu).

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov († 1867): „S-au înmulţit fără seamăn cărţile ce conţin false cunoştinţe. S-au înmulţit minţile ce posedă şi transmit altora aceste cunoştinţe. […] A sporit respectul faţă de virtuţile fireşti, accesibile iudeilor şi păgânilor. !…] S-a depreciat însăşi noţiunea de virtute creştinească.”

„Să ne păzim mintea de încercarea falselor învăţături camuflate sub masca şi cu numele de ‚învăţături creştineşti’. […] Aproapele meu […] se preschimbă într-o momeală, trăgându-mă în prăpastie, pentru că mintea lui a căzut pradă falselor învăţături şi reflecţii mincinoase şi făţarnice” (Taina fărădelegii).

Legat de aceasta, Cuviosul Serafim Rose spune: „O mare parte din ceea ce înseamnă astăzi Biserica Ortodoxă este curată moarte duhovnicească.” (Pentru o viziune ortodoxă asupra lumii).

„Cât de mulţi sunt ierarhii contempoarani care îşi mână turmele nu pe adevăratele păşuni ale sufletului, ci pe căile de pierzanie ale înţelepţilor moderni, care promit ceva «nou» şi se străduiesc să-i facă pe creştini să uite adevărata învăţătură a Sfinţilor Părinţi” (Viitorul Rusiei şi sfârşitul lumii).

Sfântul Maxim Grecul († 1556): „Înţelegeţi oare în ce prăpăstii hulitoare ne atrag seminţele cele deşarte sădite în învăţătura ortodoxă?” (Adevăr şi minciună).

Sfântul Ignatie adaugă: „Să nu-i permitem minţii o altă lectură privitoare la cele duhovniceşti, decât din cărţile scrise de scriitorii duhovniceşti ai adevăratei Biserici Ortodoxe (Taina fărădelegii). „Ce m-a impresionat cel mai mult în scrierile părinţilor Bisericii Ortodoxe? Împreunăglăsuirea lor, surprinzătoarea, minunata lor împreunăglăsuire. Optsprezece veacuri prin gura lor mărturisesc o unică şi unanimă dumnezeiască învăţătură! […] Scrierile Sfinţilor Părinţi m-au încredinţat cu limpezime că mântuirea în sînul Bisericii Ortodoxe este neîndoielnică. Este un lucru de care «bisericile» Europei apusene sunt lipsite, de vreme ce nu au păstrat pe de-a-ntregul nici învăţătura dogmatică, nici pe cea morală a Bisericii lui Hristos de la începuturile ei” (Viitorul Rusiei şi sfârşitul lumii).

Sfântul Ambrozie de la Optina († 1891): „Clerul pravoslavnic – din cauza îndelungatei comunicări cu neortodocşii, dar şi mai mult, de la citirea cărţilor lor – a şi început să gândească cu mai multă îngăduinţă în legătură cu nădejdea de mântuire şi la alte confesiuni” (Cuvântul Sfinţilor Părinţi despre eresul catolicesc).

Sfântul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului († 826): „Să aducem aici, în mijloc, cărţile aleşilor Sfinţi Părinţi, ca să le ascultăm. Şi din acestea să scoatem şi să adăpăm fiecare dintre noi turma noastră” (Mărturiile Sfinţilor Părinţi împotriva ereziei numite ecumenism).

Ieremia al Constantinopolului, Silvestru al Alexandriei şi Sofronie al Ierusalimului, cu tot soborul episcopilor prezenţi în Sfântul Sinod (1583): „Pentru a păstra credinţa moştenită de la Sfinţii Părinţi, luaţi aminte la cele scrise [de ei] şi credeţi!” (Mărturiile Sfinţilor Părinţi împotriva ereziei numite ecumenism). Iar Sfântul Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, adaugă: „Toţi câţi păzesc cele pe care fie unul dintre Părinţi le-a scris în chip particular, fie un sinod local le-a statornicit, au dreapta judecată” (Epistola întâi către Papa Nicolae, în Mărturiile Sfinţilor Părinţi împotriva ereziei numite ecumenism).

Cuvioasa Macaria († 1993): „Dar acum, întreg norodul a luat-o razna […], citesc orice le iese în cale şi adună tot ce le cade în mână” (Cuvioasa Macaria, mângîietoarea celor suferinzi).

Cuviosul Paisie Aghioritul († 1994): „În casă să ai numai cărţi creştineşti!” (Părintele Paisie mi-a spus).

Ce ne spun Sfânta Scriptură şi alţi părinţi purtători de Duh Sfânt?

Din cuvântul Sinodului al VII-lea ecumenic, Niceea 787: „Să nu faceţi nici o înnoire, nici o omitere în predania pe care am păzit-o cu evlavie până acum. Deoarece toţi câţi s-au păstrat în lăuntrul Sfintei Biserici Universale nu au primit nici adaosuri, nici omiteri. Şi cu mare pedeapsă va fi condamnat cel ce va face fie adăugiri, fie omiteri” („Graiuri ortodoxe”, nr. II).

VII. Ce ne spun ecumeniştii despre mântuirea în Hristos?

Declaraţia teologilor ortodocşi, catolici şi protestanţi, membri ai Consiliului Mondial al Bisericilor, Baar – Elveţia, 1990, în „Catacombele ortodoxiei” 16-17, iulie-august, 2000: „Recunoaştem necesitatea de a depăşi o teologie care limitează gândirea la credinţa explicită faţă de Iisus Hristos.” „Hristos lucrează în sufletele tuturor oamenilor” (pastorul metodist Wesley Aryaraya, cuvânt rostit la Consliul Mondial al Bisericilor, Ajaltoun – Liban, 1970).

Preotul lector doctor Dan Sandu, paroh la Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” – Iaşi şi director al Centrului Cultural-Pastoral „Sfântul Daniil Sihastrul” – Durău: „Săptămâna de rugăciune îl invocă pe Hristos, care a venit pentru întreaga lume” („Candela Moldovei”, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 2003).

Preotul profesor doctor Dumitru Popescu, fost decan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, şi membru al Academiei Române: „Hristos se bucură de preponderenţă cosmică, care exclude din principiu existenţa unor stăpânii sau domnii autonome şi independente faţă de El” (Preot profesor doctor Dumitru Popescu, Ortodoxie şi catolicism).

„În timpul tăcerii crucii, El [Hristos] a unit toate popoarele în sine. […] Ne unim în El, sub binecuvântarea tatălui comun” (Consiliul pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor, Rugăciune penrtu unitatea creştinilor).

„Toţi oamenii sunt făcuţi după chipul lui Dumnezeu şi sunt fiii Lui. […] Iisus Hristos este cinstit şi în alte religii, dar nu este recunoscut ca fiu al lui Dumnezeu” (Religie, manual pentru clasa a IX-a, editat de Patriarhia Română şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării).

ÎPS Daniel Ciobotea, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei: „Considerăm că Hristos Domnul ne cheamă la o schimbare de atitudine. […] Avem comun [ortodocşii şi catolicii] pe Mântuitorul Iisus Hristos. Diferim foarte mult de modul prin care ne apropiem de Hristos şi înţelegem taina Lui. Dar, pe de altă parte, nu-i putem urî pe cei pe care-i iubeşte Hristos” („Candela Moldovei”, nr. 10, octombrie, 2003).

PS Ioachim Giosanu, Episcopul Romanului: „Hristos nu a venit pentru un anume timp şi un anume popor. Mântuirea adusă de El e universală” („Cronica Romanului. Revistă de teologie, cultură şi spiritualitate”, mai 2003).

Ce ne spun Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi alţi părinţi purtători de Duh Sfânt?

Despre mântuirea în Hristos a nebotezaţilor păgâni şi eretici, Însuşi Mântuitorul grăieşte astfel: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7:21-23).

Şi: „Cel ce rămâne întru Mine, şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5).

Sfântul Evghenie Bulgarul: „Fraţilor, fugiţi de toţi aceşti mincinoşi apostoli, care vor să vă clintească de pe piatra cea de neclătinat a învăţăturii lui Hristos. […] Astupaţi-vă urechile la învăţăturile lor mincinoase şi ciudate, cu care caută să vă atragă în cursă!” (Stupul ortodox).

Sfântul Maxim Grecul († 1556): „Aceşti duşmani ai creştinilor nu numai că nu vor să-L mărturisească pe Hristos ca Dumnezeu adevărat şi Fiu al lui Dumnezeu, ci ne şi ocărăsc pentru că noi Îl mărturisim ca Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu. […] Cei care-L resping şi nu-L mărturisesc [pe Hristos] ca Fiu al lui Dumnezeu, aceia nu pot fi, nici nu se pot numi fiii lui Dumnezeu” (Adevăr şi minciună).

Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici († 1956): „Într-adevăr, Dumnezeu este Făcătorul tuturor oamenilor […], dar tot un adevăr este şi faptul că păgânii nu-L socotesc pe Dumnezeu ca Tată al lor. Dacă toţi oamenii, fără deosebire şi fără a îndeplini anumite condiţii morale ar fi numiţi «fii ai lui Dumnezeu», de ce a zis Domnul: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema?

[…] În cine vom crede, dacă nu în Hristos? […] Afară de Fiul lui Dumnezeu, nimeni nu ştie nimic, nici despre moarte, nici despre ceea ce ne aşteaptă după moarte. […] Biruinţa Lui nimiceşte moartea. […] În lume, nu a fost şi nici nu este vreo putere care să-l poată face pe om bun cu desăvârşire, afară de puterea credinţei în Hristos.

În Evanghelia după Ioan, stă scris despre Fiul lui Dumnezeu: Întru ale Sale a venit, şi ai săi nu L-au primit; iar câţi L-au primit pe Dânsul, le-a dat lor stăpânire ca să se facă fii ai lui Dumnezeu celor ce cred întu numele Lui. Iar cei ce nu-L primesc, aceia nici nu se îngrijesc să-L aibă ca Tată pe Dumnezeu. […] Pilda despre fiul risipitor arată cum încetează oamenii să mai fie fiii lui Dumnezeu. […] Iar întrucât starea de fiu al lui Dumnezeu se dobândeşte prin Botez, pocăinţă şi celelalte pe care Biserica le propovăduieşte, este limpede că cine nu are Biserica drept mamă, aceluia Dumnezeu nu-i este Tată. Unora ca aceştia, Dumnezeu le este Făcător şi Stăpân şi Judecător, iar tată le e tuturor celor care doresc să fie fii ai lui Dumnezeu prin Hristos Iisus, Domnul nostru. […] Un om muritor […] a lepădat dragostea lui Dumnezeu! De aceea Dumnezeu S-a lepădat cu desăvârşire [de El]. […] Din clipa aceea, Iuda, fost ucenic al lui Hristos şi fost om, a fost şters din rândul oamenilor şi înscris în rândul duhurilor oamenilor” (Răspuns la întrebări ale lumii de astăzi, vol. II).

Cuviosul Ilarion († 1841): „Iuda era aproape de Hristos, dar nu s-a mântuit” (Stupul ortodox).

Fericitul părinte Ghervasie († 1964): „Iuda a fost Apostol! Însă pentru că a uitat mila lui Dumnezeu şi a deznădăjduit, a devenit omul cel mai blestemat din lume” (Stupul ortodox).

Fericitul părinte Porfirie († 1991): „Mare lucru este să iubească cineva numai pe Dumnezeul cel adevărat, pe Domnul nostru Iisus Hristos” (Stupul ortodox).

Sfântul Iustin Popovici († 1979): „A fi al lui Hristos înseamnă să te simţi necontenit răstignit în lume, prigonit de lume, ocărât, scuipat şi luat în bătaie de joc. Lumea nu suferă pe purtătorii de Hristos, aşa cum nu L-a suferit nici pe Hristos. ” (Omul şi Dumnezeul-Om).

„Hristos e moştenirea sfinţilor şi nădejdea chemării noastre creştine. […] Numai prin Hristos se ajunge la Tatăl. […] O singură chemare pentru toţi oamenii şi o singură nădejde pentru toţi oamenii!” (Biserica ortodoxă şi ecumenismul).

„Iubirea şi mila lui Hristos sunt singura mântuire a păcătoşilor şi slava nemuritoare a drepţilor” (Omul şi Dumnezeu-Omul).

Cuviosul Thalasie Libianul: „Hristos este mântuitorul întregii lumi” (Filocalia).

Sfântul Marcu Ascetul (430): „[Creştinul] simte însă lucrarea harului în raport cu îndeplinirea poruncilor lui Hristos” (Stupul ortodox).

Sfântul Ioan de Kronstatd († 1908): „Singurul cap al Bisericii cereşti, pământeşti şi din cele mai dedesubt este Hristos-Dumnezeu” (Spicul viu).

Fiind invitat la congrese ecumeniste, părintele Stăniloae († 1993) povesteşte: „Eu i-am combătut (pe ecumenişti, n. n.) şi vorbeam mereu de Hristos. Iar ei mă întrebau: «De ce tot vorbiţi de Hristos, aici e vorba de altceva [?!], nu de Hristos.» S-au supărat teribil, m-au criticat foarte tare pentru că vorbeam de Hristos, şi nu de probleme de astea, sociale. De ce să mai stau de vorbă cu ei, care au făcut femeile preoţi, care sunt de acord cu homosexualii şi nu se mai căsătoresc… ” (Ortodoxia şi internaţionalismul religios).

VIII. Ce ne sepune ecumenismul despre statornicia în dreapta credinţă?

Arhiepiscopul Iacov Kukuzis, reprezentantul Patriarhiei Constantinopolului în America: „Avem nevoie de un nou creştinism, bazat pe termeni noi… Nu putem preda generaţiilor viitoare forma religiei adoptată de noi” („Catacombele ortodoxiei”, nr. 12-13, martie-aprilie, 2000).

Ce ne spun Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi alţi părinţi purtători de Duh Sfânt?

Înţeleptul Solomon: „Nu muta hotarul vechi, pe care l-au însemnat păriţii tăi!” (Pilde 22, 28).

Sfântul Apostol Pavel: „Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile pe care vi le-am dat” (1 Corinteni 11, 2).

„Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anatema!” (Galateni 1, 9).

„Tu însă rămâi în ceea ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat” (1 Timotei 3, 14).

Cuviosul Maxim Grecul († 1556): „Să păzim mărturisirea de credinţă ortodoxă, care este: „Cred într-unul Dumnezeu!”, precum au rânduit şi au întărit cu putere cele şapte sinoade. […] Să păzim cu putere toată învăţătura dumnezeiască, fără de schimbare” (Adevăr şi minciună).

Cuviosul Evghenie Bulgarul: „Credinţa nu se schimbă cu vremurile, nu se modifică cu împrejurările, nu se vestejeşte, nu îmbătrâneşte, ci rămâne totdeauna ea însăşi şi veche, şi nouă” (Stupul ortodox).

Sfântul Vasile cel Mare († 380): „Vădită cădere a credinţei şi mândrie este fie a lăsa ceva din cele scrise, fie a adăuga ceva la cele scrise” (Stupul ortodox).

Sfântul Antonie cel Mare: „Fiecare va fi judecat dacă nu a ţinut drept credinţa şi predaniile” (Stupul ortodox).

Cuviosul Paisie Aghioritul († 1994): „Acum păcatul a devenit modă. Iar oamenii, pentru a nu-i mustra conştiinţa, au găsit o religie potrivită cu faptele lor. […] Astăzi, diavolul încearcă să le distrugă pe toate, pentru ca noua generaţie să nu găsească «aluat» (vieţuire duhovnicească şi dreaptă-credinţă) pentru a «dospi» (a spori duhovniceşte)” (Părintele Paisie mi-a spus)

„Toate inovaţiile sau adăugirile făcute pe lângă învăţătura formulată de pururea pomeniţii Părinţi ai Bisericii să fie anatema! […] Cu mare pedeapsă va fi condamnat cel ce va face fie adăugiri, fie omiteri” (SinodulVII Ecumenic de la Niceea, participanţi 318 Părinţi, în anul 787).

Cuviosul Filotei Zervakos († 1980): „Nu primesc nici un fel de inovaţie sau învăţătură omenească străină, potrivnică învăţăturii şi credinţei ortodoxe sănătoase şi sfintelor predanii.[…]

Vă las sfatul meu părintesc: Rămâneţi statornici în dreapta credinţă ortodoxă, pe care din pruncie aţi fost învăţaţi s-o păziţi” (Viaţa şi învăţăturile cuviosului părinte Filotei Zervakos).

Fericitul Porfirie († 1991): „Adevărurile lui Dumnezeu, precum le-a spus dintru început, aşa sunt. Nu există alte adevăruri noi, invocate de oameni, pe motiv că lumea şi ştiinţa au progresat” (Stupul ortodox).

Cuvioasa Macaria († 1993): „Se pregătesc schimbări ale credinţei. […] Episcopii care or să îngăduie aceasta nu-L vor vedea pe Dumnezeu”(Cuvioasa Macaria, mângîietoarea celor suferinzi).

Cuviosul Paisie de la Sihla († 1992): „Să mergem pe drumul Părinţilor şi înaintaşilor noştri, pe drumul canonic al Sfintei Tradiţii” (Părintele Paisie de la Sihla).

IX. Ce ne spun ecumeniştii despre Biserică?

Pastorul metodist Wesley Ariaraya: „Biserica cuprinde cu lucrarea ei întreaga omenire” (cuvânt rostit la Consliul Mondial al Bisericilor, Ajaltoun – Liban, 1970).

Teologul „ortodox” Ioannis Karmiris: „Harul lui Dumnezeul lucrează [în sens mântuitor] şi dincolo de hotarele Bisericii văzute. […] Nu numai creştinii, ci e cu putinţă ca şi necreştinii, cei necredincioşi sau „neamurile”, să devină împreunămoştenitori, şi unitari şi părtaşi ai făgăduinţei celei în Hristos Iisus, prin Biserica în care e posibil să aparţină în mod nevăzut şi cei dintre „neamuri”, heterodocşii, pe baza şi puterea credinţei lor şi a darurilor împărţite lor gratis de Dumnezeul mântuirii, daruri care au caracter eclezial” („Vestitorul Ortodoxiei”, 31 decembrie, 2003).

Mitropolitul Damaskinos al Elveţiei: „A venit timpul să recunoaştem existenţa Bisericii din afara Bisericii, în puterea ei deplină, Biserică a cărei unitate rezidă în esenţa credinţei” (cuvânt rostit în timpul Săptămânii de rugăciune comună pentru unitatea credinţei, 1975, în „Catacombele Ortodoxiei”, nr. 22-23, ianuarie-februarie, 2001).

Profesorul de teologie ortodoxă Ştefan Ţancov: „Este nedrept să se considere că trupului mistic al lui Hristos, Biserica, aparţin numai creştinii ortodocşi şi că dincolo de separatismul vizibil nu ar exista o unitate mistică, nevăzută, în Biserica lui Hristos” („Catacombele ortoxiei’’, nr. 22-23, ianuarie-februarie, 2001).

Profesorul de teologie ortodoxă Nikos Nissiotis, director al Institutului Teologic Ecumenic Bosse – Elveţia: „Există o singură comunitate a tuturor creştinilor în Hristos, prin Duh. Biserica este unică sub aspect universal şi pretutindeni se prezintă ca atare” („Catacombele ortodoxiei”, nr. 22-23, ianuarie-februarie, 2001).

Preaferictul Anastasios Yannoulatos, Arhiepiscopul Tiranei şi a toată Albaniei: „Biserica […] trebuie să se ofere întregii lumi. Nu poate fi o comunitate închisă şi orice cuprinde sau trăieşte ea este pentru omenirea întreagă. […] Scopul ei rămâne crearea comunităţilor euharistice în locuri noi, unde oamenii vor prăznui săvârşirea tainei împărăţiei lui Dumnezeu în mediul lor cultural specific, strălucind prezenţa şi slava lui întru-un anume ţinut. […]

Şi în afara Bisericii este posibilă cunoaşterea anumitor adevăruri religioase de bază. […] Expresia „afară din Biserică nu este mântuire” […] nu a constituit centrul gândirii teologice ortodoxe, chiar dacă a fost folosită cu un înţeles bine delimitat. […] Aşa cum viaţa lui Hristos, a lui Adam cel nou, are consecinţe universale, la fel şi viaţa trupului Său mistic, Biserica, are bătaie şi lucrare universală. Rugăciunea şi interesele ei îmbrăţişează lumea întreagă. Biserica aduce Sfânta Liturghie şi doxologia ei pentru toate. Ea lucrează pentru lumea întreagă. Ea străluceşte slava Domnului celui viu în toată creaţie” („Vestitorul ortodoxiei”, 31 decembrie, 2004).

Subînţelegând că sectele şi catolicismul eretic sunt „biserici” deopotrivă cu Biserica cea una a ortodocşilor, ÎPS Serafim Joantă, Mitropolitul Germaniei şi al Occidentului, declară: „Toate bisericile noastre sunt astăzi în criză” („Viaţa cultelor”, nr. 540, 31 ianuarie 2004).

Papa Ioan Paul al II-lea: [Biserica este] „taină […] a unităţii întregului neam omenesc” („Catacombele ortodoxiei’’, nr. 18 – 19, septembrie – octombrie 2000).

P. I. David: „Datorită factorului social, unele biserici s-au rupt din întreg, s-au despărţit, s-au împărţit şi s-au îndepărtat de original. […] Astfel, întâlnim titlul generic de «biserica creştină». Bisericile Apusului, cu excepţia Romei, au fost la început protestatare şi contestatare, şi apoi au fost clasificate ca «protestante». De reţinut că toate bisericile creştine se bazează pe Evanghelie, originală sau confesională, şi au tendinţa astăzi de a se apropia” (P. I. David, Sectologie sau apărarea dreptei credinţe).

Ce ne spun Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi alţi părinţi purtători de Duh Sfânt?

Fericitul părinte Porfirie († 1991): „Biserica este fără început, fără de sfârşit, veşnică, precum întemeietorul ei, Dumnezeu cel în Treime este fără de început, fără de sfârşit, veşnic. Biserica este nezidită, precum Dumnezeu este nezidit. Ea exista mai înainte de veci, mai înainte de îngeri, mai înainte de zidirea lumii. […] Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi alcătuiesc Biserica cea veşnică. În gândirea şi în iubirea Dumnezeului cel în Treime existau de la început şi îngerii, şi oamenii. Noi, oamenii, nu ne-am născut acum; înlăuntrul atotcunoaşterii lui Dumnezeu existam mai înainte de veci. […]

În afara Bisericii nu există mântuire, nu există viaţă. […] Dumnezeu, în neţărmurita lui iubire, nu-a unit iarăşi cu Biserica Sa, în persoana lui Hristos. Intrând în Biserica cea nezidită, venim către Hristos, pătrundem în nezidit. Când trăim în Biserică, îl trăim pe Hristos. Capul Bisericii este Hristos, iar noi, creştinii, suntem trupul. […] Biserica şi Hristos sunt una. Trupul Bisericii se hrăneşte, se sfinţeşte, trăieşte cu Hristos. […] Acesta este stâlpul şi temelia Bisericii. […] Fără Hristos nu există Biserica, Hristos a unit trupul Bisericii cu cerul şi cu pământul. […] Astfel, Biserica a devenit plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1, 23), adică a lui Hristos. Toate în Hrsitos şi cu Hristos! – aceasta este taina Bisericii.”

Sfântul Lavrentie al Cernigovului: „«Se dezbină şi intră în erezie cei ce nu cred în una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Iisus Hristos a zidit o singură Biserică. Una este doar Biserica Ortodoxă, sobornicească şi apostolească, iar celelalte ce se numesc «biserici» nu sunt biserici, ci sămânţa stearpă a diavolului, aruncată în lanul de grâu al lui Hristos».

Părintele, după cea spus acestea, a început să plângă şi să se roage pentru toţi cei rătăciţi. Apoi, a spus: «- Nu, nu-i va chema pe ei la pocăinţă şi nu-i va dezlega, că nu iartă Dumnezeu acest păcat! Acest lucru mi-a fost arătat mie de către Împărăteasa Cerească şi de Sfântul înger păzitor. […] Maica Domnului mi-a arătat de câteva ori, atât singură, cât şi însoţită de Arhanghelii Mihail şi Gavriil. […] Lepădarea de Biserică este un păcat de neiertat, atât în viaţa aceasta, cât şi în cealaltă. Aceasta-i hulă împotriva Duhului Sfânt. Cei ce au urechi de auzit să audă, şi cei ce au ochi să vadă! […] Dar vor fi mulţi surzi şi mulţi orbi»” (Viaţa, învăţăturile şi minunile Sfântului Lavrentie al Cernigovului).

Sfântul Grigorie Palama († 1340): „Cei ce sunt în Biserica lui Hristos aparţin adevărului, iar câţi nu aparţin adevărului nu sunt în Biserica lui Hristos” (Mărturisirile Sfinţilor Părinţi împotrva ereziei numite ecumenism).

Sfântul Iustin Popovici: [Biserica Ortodoxă] „e adevărata Biserică a lui Hristos. Numai în Biserica lui Hristos simţim în chip viu şi nemuritor. Întru nădejde suntem chemaţi, întru nădejdea chemării noastre.”

Sfântul Irineu al Lugdunului († 202): „Ceia ce se depărtează de la Biserică, se pedepsesc pe ei înşişi şi tocmai despre ei spune Sfântul Apostol Pavel ca, după prima şi a doua mustrare, să te îndepărtezi de ei” (Călăuză în credinţa ortodoxă).

Sfântul Chiril al Alexandiriei: „Biserica se numeşte sobornicească pentru că ea este [închegată definitiv] în toată lumea, de la o margine la alta a pământului” (Cateheze).

Sfântul Maxim Grecul († 1556): „Biserica Lui [Hristos] cea Sfântă, sobornicească şi apostolească s-a răspândit peste tot pământul” (Adevăr şi minciună).

Sfântul sfinţit Mucenic Ciprian al Cartaginei: „Casa lui Dumnezeu este una singură, şi este cu neputinţă să se mântuiască cineva în altă parte decât în Biserică” (Călăuză în credinţa ortodoxă).

Fericitul Augustin: „Mântuirea ni se dă prin Biserică, iar cei ce sunt în afara Bisericii nu vor primi viaţa veşnică” (Călăuză în credinţa ortodoxă).

Cuviosul Serafim Rose († 1982): „Izvorul adevăratei învăţături, care vine de la Dumnezeu Însuşi […], trebuie căutat într-un singur loc. Locul acela este Biserica Ortodoxă a lui Hristos, izvorul este harul Duhului Sfânt” (Viitorul Rusiei şi sfârşitul lumii).

„Acolo unde Îl înlocuiesc pe Dumnezeul-Om cu omul […], Biserica dispare” (Omul şi Dumnezeul-Om).

Patriarhul Ieremia al Constantinopolului, Silvestru al Alexandriei şi Sofronie al Ierusalimului, cu tot soborul episcopilor prezenţi în Sfântul Sinod (1583): „Oricine nu ar mărturisi cu inima şi cu gura că este mădular al Bisericii de Răsărit [botezat ortodox] unul ca acesta să fie lepădat afară de Biserică şi să fie anatema” (Mărturiile Sfinţilor Părinţi împotriva ereziei numite ecumenism).

Sfântul Marcu al Efesului († 1444): „[Pe eretici] i-am tăiat şi i-am despărţit de trupul comun al Bisericii” (Cuvântul Sfinţilor Părinţi despre eresul catolicesc).

Sfântul Ioan de Kronstatd († 1908): „[Pe cei din afara Bisericii], întoarce-i, Doamne, la adevărata Ta Biserică şi mântuieşte-i” (Spicul viu).

Mitropolitul Ierotei Vlahul: „Este o mare confuzie astăzi despre ceea ce este Biserica şi care sunt adevăraţii ei membri. Se confundă identitatea Bisericii cu alte tradiţii umaniste şi se gândeşte că Biserica este fragmentată şi despărţită. […] Dacă se va pierde credinţa ortodoxă, atunci nu va mai exista nici Biserică” (Cugetul Bisericii Ortodoxe).

Protoiereul profesor Theodor Zisis: „Biserica se găseşte toată pe sfântul disc al Proscomidiei. Câţi nu sunt uniţi acolo sunt în afara Bisericii” (Cuvântul Sfinţilor Părinţi despre eresul catolicesc).

Părintele Dumitru Stăniloae: „Nu există decât un singur cap al Bisericii, Iisus Hristos! Nu poate exista decât un singur trup, adică o singură Biserică” (Mărturisirile Sfinţilor Părinţi împotrva ereziei numite ecumenism).

Sfântul Iustin Popovici: „Conform gândirii unitare a Părinţilor şi a Sinoadelor, Biserica este nu numai una, ci şi unica. Biserica este una şi unica pentru că ea este trupul unuia şi unicului Hristos. Unde nu există Biserică, acolo nici împărtăşanie nu există. În afara acestei identităţi […] se află falsa biserică şi antibiserica. […] Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii. […] Toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie.[…]

„Acolo unde Îl înlocuiesc pe Dumnezeul-Om Hristos […] cu omul, Biserica dispare. […] Biserica se deosebeşte esenţial de tot cei omenesc, de tot ce-i pământesc” (Biserica ortodoxă şi ecumenismul).

Sfântul Fotie cel Mare, Patriarh al Constantinopolei: „Există doar o singură Biserică a lui Hristos, apostolească şi sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răzvrătiţilor” (Cuvântul Sfinţilor Părinţi despre eresul catolicesc).

Sfântul Dimitrie al Rostovului († 1709): „Să ţinem dar puternic de sfânta noastră credinţă ortodoxă, neabătându-ne nici la stânga, nici la dreapta. Aur curat, adevărat şi neschimbător este această credinţă care dăinuieşte în Biserica apostolească şi sobornicească de Răsărit” (Călăuziri către veşnicele locaşuri).

Sfântul Ioan de Kronstatd († 1908): „Catolicii, luteranii şi reformaţii au apostaziat [s-au lepădat] de la Biserica lui Hristos” (Spicul viu).

Cuviosul Serafim Rose († 1982): „Cultele protestante şi romano-catolice nu-şi dau seama că Biserica lui Hristos există deja şi că ele fiinţează în afara ei” (Ortodoxia şi religia viitorului).

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov: „Unde nu este ortodoxie, acolo nu este mântuire” (Experienţe ascetice).

Sfântul Teodosie de la Pecerska († 1073): „Numai cel ce trăieşte în credinţa ortodoxă îşi va mântui sufletul” (Mărturisirile Sfinţilor Părinţi împotrva ereziei numite ecumenism).

Sfântul Ambrozie de la Optina († 1891): „În afara Bisericii Ortodoxe nu este mântuire” (Mărturisirile Sfinţilor Părinţi împotriva ereziei numite ecumenism).

Sfântul Ciprian al Cartaginei: „În afara Bisericii nu există mântuire” (Biserica ortodoxă şi ecumenismul).

„Cine nu are Biserica de mamă, acela nu are pe Dumnezeu de tată” (Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi).

Sfântul Ioan de Kronstatd († 1908): „Mântuirea noastră e în Biserică. Doar în Biserică, precum în arca lui Noe, poate cineva să se mântuiască. […] Ţineţi-vă de Biserica Ortodoxă cu inimă nefăţarnică” (Spicul viu).

Sfântul Iustin Popovici († 1979): „Adunările ereticilor nu sunt Biserică şi nici nu pot fi Biserică” (Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos).

Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina († Sfântul 1920): „Cei ce nu sunt renăscuţi prin lucrarea dumnezeiescului har în cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică nu alcătuiesc nici un fel de «biserică», nici văzută, nici nevăzută” (Stupul ortodox).

X. Ce ne spun ecumeniştii despre dogmele şi canoanele bisericii?

Liverie Voronov, profesor de teologie ortodoxă la Academia Teologică din Petersburg: [Se impune] „necesitatea de a realiza o delimitare13 minuţioasă a dogmelor necesare de celelalte adevăruri ale credinţei, care fac parte din categoria «dubia» (îndoielnice, numite şi chestiuni secundare ale credinţei14)” (,,Catacombele ortodoxiei’’, nr. 22-23, ianuarie-februarie, 2001).

Ştefan Ţancov, profesor de teologie ortodoxă: „În pofida dogmelor, la unitatea mistică, nevăzută a Bisericii lui Hristos aparţin confesiuni heterodoxe, indiferent de eresurile lor dogmatice care le îndepărtează de comuniunea Bisericii lui Hristos” („Catacombele ortodoxiei”, nr. 22-23, ianuarie-februarie, 2001).

Arhiepiscopul Atenagoras de Thiateira: „Sfintele canoane sunt schimbătoare, întâmplătoare şi temporare, [şi nu] de neclintit, de neschimbat” („Catacombele ortodoxiei”, nr. 22-23, ianuarie-februarie, 2001).

Preotulul Ioan Coman, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti: „în creştinism există o realitate esenţială, în cadrul căreia ne putem uni, şi există realităţi secundare, care ne separă. Această realitate esenţială o constituie viaţa, devotamentul sufletesc faţă de Hristos şi într-ajutorarea frăţească. Iar realităţi secundare sunt dogmele, slujba religioasă şi organizaţiile bisericeşti” („Catacombele ortodoxiei”, nr. 22-23, ianuarie-februarie, 2001).

Ce ne spun Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi alţi părinţi purtători de Duh Sfânt?

Arhiereul Tit Simedrea: „Niciodată sfintele sinoade ecumenice n-au afirmat perimarea vreunuia dintre canoanele formulate mai înainte. […] Refuzăm ideea că măcar unele din tocmelele Bisericii ar fi perimate, ori cel puţin căzute în desuetudine şi, ca atare, supuse revizuirii… […] Aceasta însemnează a te aşeza pe tine deasupra Bisericii şi a opune experienţa ta personală, limitată de contingenţele fizice, experienţei infailibile şi călăuzite de Sfântul Duh a Bisericii” (Pravila bisericească).

Cuviosul Arhimandrit Arsenie Boca: „Înapoi la Sfânta Tradiţie, la dogmele şi canoanele Sfinţilor Părinţi şi ale celor şapte soboare ecumenice! Altfel, la iad, cu arhierei cu tot! Ferească Dumnezeu!” („Tribuna de Dorna”).

Cuviosul Paisie de la Sihla († 1992): „Nu putem renunţa la sfintele canoane şi la practica milenară a Bisericii” (Părintele Paisie de la Sihla).

Sfântul Vasile cel Mare († 380): „Foarte mult mă mâhneşte faptul că în vremurile din urmă au început a se neglija canoanele Părinţilor şi s-a călcat severitatea bisericească. […] Este absolut necesar să se respecte canoanele Părinţilor” (Pravila bisericească).

Ghenadie, Patriarhul Constantinopolului: „Prea-bune şi foarte cinstitoare sunt poruncile canoanelor Sfinţilor Părinţi care resping şi anulează tot atacul satanicesc şi toată apucătura diavolească. […] Astăzi creştinismul este, precum înainte de vremea lui Constantin [cel Mare, † 337], căci n-avem nici împărăţie, nici Biserică liberă, nici libertatea de a ne mărturisi credinţa, ca niciodată până acum… Nu-i nimeni care să ne înveţe şi să înveţe, iar dragostea păstorilor care ştiu canoanele s-a răcit. […]

Fiţi atenţi doar numai ca ei să fie ortodocşi şi să nu înveţe dogme greşite, contrare dreptei credinţe, şi nici să nu liturghisească cu eretici. […]

Ştim că arhiereii care calcă în picioare canoanele de bună voie vor da seama în faţa judecăţii lui Dumnezeu, iar mulţimea creştinilor va avea de la Dumnezeu răsplata evlaviei lor celei curate” (Pravila bisericească).

Hotărârea Sfinţilor Părinţi întruniţi la Sinodul III Ecumenic: „Dacă unii ar voi să schimbe în vreun fel cele lucrate [dogmele şi canoanele] la Sfântul Sinod din Efes, Sfântul Sinod a hotărât că, de ar fi episcopi sau clerici, să cadă cu totul din treapta lor; iar dacă sunt laici, să fie înlăturaţi cu totul din obşte” (Pravila bisericească).

Hotărârea Sfinţilor Părinţi întruniţi la Sinodul IV Ecumenic: „Am hotărât să rămână în vigoare canoanele aşezate de Sfinţii Părinţi la toate sinoadele de până acum” (Pravila bisericească).

Sfinţii Părinţi de la Sinoadele IV, VI, VII Ecumenice: „Sinoadele mitropolitane sau patriarhale ale bisericilor naţionale au datoria numai să interpreteze şi să aplice canoanele sinoadelor ecumenice, fără să scoată sau să adauge ceva la ele şi fără a le tălmăci în alt chip decât în acelaşi duh al sobornicităţii evanghelice şi apostolice, apărându-le integritatea lor dogmatică şi de cult şi a osândi pe eretici. […] Să nu se aducă vătămare adevărurilor dogmatice, morale şi de cult” (Pravila bisericească).

Făgăduinţa celui ce este hirotonit în treapta de arhiereu: „Făgăduiesc că voi păstra canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale celor şapte sinoade ecumenice şi ale celor preacinstite sinoade locale, care s-au legiuit pentru dreapta credinţă şi care s-au aşezat drept canon şi sfânt aşezământ în diferite timpuri şi veacuri de către drepţii luptători în sfânta credinţă ortodoxă universală de Răsărit, şi făgăduiesc cu juruinţa mea deplină că pe toate acestea le voi păstra cu putere şi le voi feri cu nestrămutare până la sfârşitul vieţii mele; şi primesc şi eu tot ce a fost primit de acelea şi lepăd ceea ce s-a lepădat de acelea. Dacă voi călca ceva din ce am făgăduit acum şi mă voi arăta vrăjmaş canoanelor dumnezeieşti…, atunci să fiu despuiat îndată de toată demnitatea şi cinstea, fără de nici o obiecţie sau cuvânt, şi să fiu străin de tot darul ceresc pe care l-am primit la consacrare de la Duhul Sfânt” (Pravila bisericească).

XI. Ce ne spun ecumeniştii despre scopul vieţii omului pe pământ?

Preotulul Dan Sandu, lector doctor, director al Institutului Ecumenic „Sfântul Nicolae” din Iaşi: „Visăm […] la vremea când oamenii vor convieţui în pace şi armonie în toată lumea, indiferent de tradiţii.”

Vorbind despre preocuparea pentru dialog în numele credinţei, adaugă: „Viitorul nu ne apare surâzător […], pentru că practica religiei scade […], pentru că prosperitatea economică şi nivelul de trai mai ridicat se lasă prea mult aşteptate […], pentru că investiţia în educaţie, cultură şi sănătate va trebui reconsiderată, şi multe altele” („Candela Moldovei”, nr. 3-4, martie-aprilie, 2002).

Jean Fischer, secretar general al Conferinţei Bisericilor Europene: „În toată Europa, în biserici, eparhii şi adunări de credincioşi, creştinii lucrează efectiv pentru reconciliere. […] Lupta lor pentru o pace dreaptă, pentru solidaritate şi egalitate socială […] şi pentru o viziune corectă asupra creaţiei este la fel de importantă acum ca întotdeauna” (Reconcilierea, dar al lui Dumnezeu şi început de viaţă nouă, Editura Trinitas, a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi).

Din temele Documentului de lucru pentru pregătirea celei de a doua adunări ecumenice europene, 1997: „Reconcilierea dintre evrei şi creştini, Vindecarea rănilor trecutului, Voluntari în slujba reconcilierii” (Cardinalul Daneels, Arhiepiscop de Bruxelles şi Mechelin, Mitropolitul Michael Staicos, Episcopul Henrik Svenungson, Duncan Morrow, în Reconcilierea, dar al lui Dumnezeu şi început de viaţă nouă, Editura Trinitas, a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi)

Preotul lector doctor Dan Sandu, paroh la Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” – Iaşi şi director al Centrului Cultural-Pastoral „Sfântul Daniil Sihastrul” – Durău: „În dialogul rugăciunii, moderatorul este însuşi Hristos, care ne cheamă de două mii de ani la reconciliere19” („Candela Moldovei”, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 2003).

PS Ioachim Giosanu, Episcopul Romanului: „Nu mai putem trăi doar în polemică, polemizând cum făceau gnosticii în primele trei secole ale creştinismului. Trecem la dialog, arătându-ne valorile, nu ascunzându-le sub pământ sau în case de fier. Suntem chemaţi la lucru, la mişcare, la reflexie, pentru a salvagarda creştinismul în mileniul trei” (,,Cronica Romanului’’, mai 2003).

Preaferictul Anastasios Yannoulatos, Arhiepiscopul Tiranei şi a toată Albaniei: „De la început, creştinii au fost datori să se afle în dialog cu oameni de alte convingeri religioase. […] Anumite înţelesuri teolorgice principale s-au format în cadrul evoluţiei dialogului. […] Astăzi, […] într-un climat cultural, religios şi ideologic nou, dialogul se prezintă ca o nouă posibilitate şi invitaţiei. […] Fiecare tradiţie este datoare să ofere ce a moştenit mai bun din trecut şi, în lumina experienţei şi a criticii celorlalţi, să lucreze cele mai sănătoase seminţe ale adevărului pe care îl deţine. Dialogul poate contribui la transplantarea noilor seminţe de la o cultură la alta, la odrăslirea seminţelor care se găsesc în amorţire în ogorul vechilor religii şi la dezvoltarea lor. […] Şi multe alte astfel de elemente pot fi constatate în viaţa oamenilor care aparţin altor religii” („Vestitorul Ortodoxiei”, 31 decembrie 2003).

Ce ne spun Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi alţi părinţi purtători de Duh Sfânt?

„Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ. Nu am venit să aduc pace, ci sabie!”

„Pacea Mea o dau vouă.”

Sfântul Serafim de Sarov († 1833): „Scopul vieţii omului pe pământ este dobândirea Sfântului Duh” (Viaţa Sfântului Serafim de Sarov).

Sfântul Dimitrie al Rostovului († 1709): „Nu irosi în zadar timpul vieţii tale, pentru că acesta este dat spre îndreptarea sufletului şi pentru dobândirea veşnicelor bunătăţi. […] Nu fără de rost îţi este dăruită viaţa aceasta, ci pentru ca fiecare zi să ţi-o lucrezi cu rod, să plineşti vitejiile virtuţii, şi astfel să nu te afli niciodată în deşertăciuni. […] O singură grijă să ai: să nu fii străin de Dumnezeu şi de harul Său preasfânt. […]

Viaţa aceasta nu este pace, ci bătălie şi război. […] Ce dobândeşti, de ţi s-ar împlini toate dorinţele tale, iar tu însuţi ai rămâne cu totul înstrăinat de harul lui Dumnezeu? Cu adevărat nimic! […]

Pace şi tihnă, în viaţa aceasta, nu vei afla niciodată, nu vei dobândi linişte şi împăcare. De aceea, cât eşti în viaţă, fii tot timpul gata pentru luptă! Lumea aceasta nu este făcută pentru linişte şi odihnă, ci pentru trudă şi lupte vitejeşti, de aceea se cuvine să te osteneşti atât cât mai ai vreme. […]

Creştine, nici unde nu vei găsi o asemenea pace ca în smerenie; şi niciunde nu vei găsi asemenea tulburări ca în mândrie! De voieşti să ai pace şi linişte, fii blând cu toţi, şi Domnul te va preamări. […]

Nu te întrista dacă ceva din ceea ce se săvârşeşte în lume nu se face după dorinţa ta […], căci nimic nu este veşnic aici, şi orişice lucru este pentru scurtă vreme în această lume. […]

Nu alerga după multe, ci mulţumeşte-te cu puţin. Toţi doresc multe, caută multe, toţi se îngrijesc de toate, dar, lăsând toate, nu vor fi în stare să ia cu ei nimic. […] nimeni să nu zăbovească, şi, atât cât este încă vreme, să se îngrijească de sufletele lor” (Călăuziri către veşnicele lăcaşuri).

Sfântul Teofan Zăvorâtul († 1894): „Caută-L pe Domnul! Ori Dumnezeu, ori lumea! Cale de mijloc nu există! […] Acolo este totul, aici nimic; acolo este adevărul, aici înşelarea; acolo este liniştea, aici grijile chinuitoare; acolo mulţumirea, aici necontenite suferinţe; acolo bucuria şi veselia, aici numai necazuri şi durerea inimii. […] Vrei să aduci raiul pe pământ?!

De ce a rânduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pământ fără necazuri şi strâmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pământ ca un băştinaş în patria sa, ci ca un călător şi ca un venetic într-o ţară străină şi să caute întoarcerea în adevărata sa patrie. […] Astfel, nu te mira văzând atâtea necazuri, nenorociri şi lacrimi, ci rabdă fără să te necăjeşti. Nu-i şade bine criminalului şi neascultătorului deplina bunăstare şi fericire. Primeşte acest gând în inimă şi poartă-ţi soarta cu seninătate” (Viaţa lăuntrică).

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov († 1867): „Singura şi nepreţuita agonisită pe pământ este cunoaşterea lui Hristos şi însuşirea lui Hristos” (Experienţe ascetice III, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască).

Sfântul Iustin Popovici († 1979): „Mediul în care creştinul aduce roadă este martiriul. Lucrul acesta trebuie să-l învăţăm pe poporul nostru. Pentru ortodocşi, martiriul este foc curăţitor” (Omul şi Dumnezeul-Om).

Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici († 1956): „Este strâmt drumul ce duce în împărăţia lui Dumnezeu” (Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi).

„În lume, necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.

XII. Ce ne spun ecumeniştii despre om şi despre cele omeneşti?

Damaskinos Papandreou, Mitropolit al Elveţiei şi Exarh al Europei: „Criteriul suprem pentru a judeca comportamentul uman rămân caracterul sacru şi măreţia de neegalat ale fiinţei umane.

[…] Restaurarea valorilor universale ale civilizaţiei europene antrenează fortificarea lor prin reancorarea conţinuturilor lor la ideea omului universal. Căci, în ultimă analiză, omul este măsura tuturor lucrurilor” (Cardinalul Joseph Ratzinger şi Damaskinos, Mitropolit al Elveţiei: Moştenirea creştină a Europei, Editura Trinitas, a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi).

Preaferictul Anastasios Yannoulatos, Arhiepiscopul Tiranei şi a toată Albaniei: „Tot ceea ce are neamul omenesc trebuie valorificat, şi fiecare om trebuie să rămână cu desăvârşire liber. […] Apostolia ortodoxă […] este datoare să ofere fiecăruia […] credinţa că fiecare om are valoare unică, că, din cauză că a fost făcut după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, este destinat pentru cel mai mare bine: să devină, «în chipul lui Hristos», să participe la slava dumnezeiască, să ajungă la îndumnezeire” („Vestitorul Ortodoxiei”, 31 decembrie 2003).

Ce ne spun Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi alţi purtători de Duh Sfânt?

Sfântul Prooroc şi Împărat David: „Omul – ca iarba, zilele lui – ca floarea câmpului, aşa va înflori.”

„Înapoia Mea, satano!; Şerpi, pui de năpârci…”

Sfântul Ioan de Kronstadt († 1908): „Cât de mincinoase, stricăcioase, necurate şi pierzătoare sunt năzuinţele tale, omule! […] Omul s-a făcut atelier al diavolilor, laborator al răilor draci, care clădesc în el toată înşelăciunea, tot răul.

[…] De toate s-a împătimit omul, şi Dumnezeu nu a mai fost la el în inimă. O, nemulţumitoare vietate este omul! O, ce vietate proastă! Ce mai pedepse meriţi, rău nărăvitule!

[…] Păzeşte-te în fiecare clipă, omule, de prostia ta! Această preamare prostie este păcatul. […] Prin păcat, omul a căzut cu totul de la Dumnezeu şi s-a făcut în întregime pământesc, trupesc. […] La pocăinţă nu a gândit şi nu a recunoscut că are neapărată nevoie de ea, aşa cum nici acum nu recunosc aceasta scriitorii trufaşi şi îndeobşte oamenii care au uitat că sunt viermi, şi nu oameni, pământ şi cenuşă” (Spicul viu).

Sfântul Dimitrie al Rostovului († 1709): „Din pământ suntem luaţi, şi iarăşi în pământ vom merge. […] Dacă noi din pământ suntem luaţi şi iarăşi acolo vom merge, din nimic am fost făcuţi şi nu ştim ce ne este rânduit, atunci pentru ce să ne mândrim? […] Erai tu înainte de această lume? Nu erai! Şti oare cum ai apărut pe lume, cum ai crescut […], ce te aşteaptă şi-ţi stă înainte, aici, după mormânt? Nimic nu poţi spune, nimic nu ştii! Fii, deci, smerit şi plin de chibzuinţă!

[…] Cine eşti, aşadar, om trecător, neputincios şi supus multor suferinţe şi boli, multor nenorociri, necazuri şi rele întâmplări? De unde vii? Dintr-o mână de pământ eşti făcut i din dureri de mamă născut. Încotro mergi? În mormânt. […] La capătul vieţii pământeşti stă neîndoielnic mormântul, iar întru mormânt putreziciunea, şi viermele, şi duhoarea, şi scursorile, pulberea şi cenuşa. Iată ce ne vestesc nouă morţii: „Oameni, ceea ce sunteţi voi astăzi, şi noi am fost. Ceea ce suntem noi acum, veţi fi şi voi degrabă. […] Am trăit şi noi aşa cum trăiţi voi acum. Morţi veţi fi şi voi, precum noi suntem acum morţi” (Călăuzire către veşnicele locaşuri).

XIII. Ce ne spun ecumeniştii despre Sfânta Împărtăşanie?

„Colecta [din timpul slujbei ecumeniste] poate fi prezentată ca semn al unităţii ecleziale şi al păcii, imposibil de realizat fără împărtăşire reciprocă şi fără dreptate. […] Atunci când îl primim pe Hristos viu în liturghiile comune […], sau în acţiunile îndreptate spre serviciul oamenilor, noi ne lăsăm împăcaţi” (Consiliul pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor – Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor).

Preaferictul Anastasios Yannoulatos, Arhiepiscopul Tiranei şi a toată Albaniei: „Este respectată specificitatea fiecărei persoane şi a culturii sale […], oferirea Sfintelor Sale Taine şi dragostea nefăţarnică” („Vestitorul Ortodoxiei”, 31 decembrie 2003).

Damaskinos Papandreou, Mitropolit al Elveţiei: „Având ca axă ecleziologia biblică a trupului lui Hristos şi a poporului lui Dumnzeu, este posibilă depăşirea tuturor diferenţelor de esenţă ale celor două tradiţii [ortodoxă şi reformată] şi întâlnirea în faţa potirului comun” (Biserică, societate, lume).

„În revista germană „Ortodoxie heute”, nr. 19 din 1967, citim următoarele: „Patriarhul Constantinopolului, Atenagoras, a însărcinat pe parohul centrului ortodox din Taizé, Franţa, Arhimandritul Damaskinos, să pună începutul unor tratative teologice cu reprezentanţii confesiunilor catolică şi evanghelică privind cuminecarea la slujbele ecumenice” (Arhimandrit Serafim Alexiev şi Arhimandrit Serghie Jazadjiev, Ortodoxia şi ecumenismul).

Ce ne spun Sfânta Scriptură, Sfinţii părinţi şi alţi purtători de Duh Sfânt?

„Nu daţi cele sfinte câinilor, şi nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor.”

„Dacă vreun frate s-ar numi curvar, sau lacom, sau închinător de idoli, sau ocărâtor, sau beţiv sau răpitor, cu unul ca acesta nu se cuvine nici să mâncăm împreună” (1 Corinteni 5, 11).

Sfântul Ioan Damaschin: „Să ne păzim cu toată puterea a lua împărtăşanie de la eretici şi a le da lor. Nu daţi cele sfinte câinilor, şi nici nu daţi mărgăritarele voastre porcilor, ca să nu ne facem părtaşi relei slăviri şi osândei lor” (Desluşirea credinţei).

Canonul 46 Apostolic: „Episcopul sau presbiterul care primeşte botezul sau jertfa ereticilor, poruncim să se caterisească” („Graiuri ortodoxe”, nr. II).

Sfântul Iustin Popovici († 1979): [Pentru că] „ereziile nu sunt Biserică, pentru aceea în ele nici nu pot exista Sfinte Taine, şi mai cu seamă Taina Împărtăşirii […], fiindcă tocmai Sfânta Împărtăşanie este totul şi toate în Biserică. „Intercomuniunea”, între-unirea, între-împărtăşirea cu ereticii în Sfintele Taine şi îndeosebi în Sfânta Împărtăşanie, este cea mai ruşinoasă trădare a Domnului nostru Iisus Hristos, trădare de Iudă şi, mai mult, trădare a întregii Biserici a lui Hristos” (Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul).

Sfântul cuvios Teodor Studitul: „Împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi-l predă diavolului. […] Pâinea ereticilor nu e trupul lui Hristos. […] După măsura deosebirii dintre lumină şi întuneric aşa e şi deosebirea între împărtăşania dreptslăvitoare şi cea ereticească: cea dreptslăvitoare luminează, cea eretică întunecă; una îl uneşte cu Hristos, cealaltă cu diavolul; una dă viaţă sufletului, cealaltă ucide. […] Împărtăşania din mână eretică este otravă, nu simplă pâine” (Cuviosul Teodor Studitul, vol. 2).

„Că nu numai pe cei necredincioşi şi pe eretici […], îi supune sub sabia sa balaurul, ci şi pe cei ce, cu nedeosebire şi cu împărtăşire se află către dânşii. Că – dacă este adevărat cuvântul: Cel ce se va atinge de smoală se va întina şi se va mânji – apoi şi cel cel ce se împărtăşeşte cu cel mândru se va asemăna lui.

[…] [Ereticul], de vreme ce a murit, împărtăşindu-se cu eresul, cum este cu putinţă să se aşeze unul ca acesta întru împărtăşirea ortodoxă? Că şi zice Sfinţitul Apostol. Paharul blagosloveniei au nu împărtăşire este a Sângelui lui Hristos?. Pâinea care o frângeţi au nu împărtăşirea Trupului lui Hristos este? Că o pâine şi un trup suntem, cei mulţi, că dintr-o pâine ne împărtăşim (1 Corinteni, 10:16, 17). Drept aceea, după asemănarea aceasta, şi împărtăşirea pâinii şi a paharului celor eretice este a părţii celei împotrivnice. […] Fiindcă nici o împărtăşire nu este luminii cu întunericul, nici o împărtăşire nu este dreptăţii cu fărădelegea, nici o parte nu este celui credincios cu cel necredincios, nici o învoire a Bisericii lui Dumnezeu cu idolii, precum a strigat acelaşi Apostol.

Ci, pentru unii ca aceştia, se cuvine a plânge şi a ne ruga, adică pentru cei ce încă sunt vii, ca să scape ei din lanţurile diavolului”. […] Că ne-am lepădat de a primi prinoasele trimise de la dânşii cu puţin mai înainte, ca pe nişte vătămătoare şi primejduitoare de suflet” (Sfântul Teodor Studitul, Cateheze).

Preacuviosul părinte Cleopa († 1998): „La «sfinţirea Sfintelor Daruri», catolicii nu fac rugăciunea de chemare a Sfântului Duh, cum facem noi la Sfânta Epicleză. Ei zic că darurile se sfinţesc singure [autosfinţire], când se zice: «Luaţi, mâncaţi…!» şi celelalte. Nu au rugăciune de pogorâre a Sfântului Duh peste «Daruri»”(Ne vorbeşte părintele Cleopa).

Sfântul Ambrozie de la Optina († 1891): „În Biserica Ortodoxă, pâinea şi vinul se prefac [în Trupul şi Sângele Mântuitorului] prin chemarea şi pogorârea Sfântului Duh. Latinii au considerat de prisos chemarea aceasta şi au scos-o din „liturghia” lor. Astfel, cel înţelegător singur să înţeleagă despre «împărtăşania» latină” („Graiuri ortodoxe”, nr.II).

Canonul 2, de la Sinodul local din Antiohia: „Nu le este iertat [creştinilor] să se împărtăşească cu cei excomunicaţi23 sau să se roage împreună cu sectanţii. Iar de se va vădi că oarecare din episcopi, presbiteri, diaconi sau oricare dintre clerici se vor împărtăşi cu cei excomunicaţi, şi aceştia să fie excomunicaţi, ca unii care tulbură rânduiala Bisericii” (Pravila bisericească).

XIV. Unii dintre ecumenişti susţin că Biserica nu există. Alţii spun că Biserica există, însă e dezbinată şi, pentru a fi în viitor una, este nevoie de „dialog”.

P. F Teoctist: „Conştiinţa păcatului dezbinării şi aportul [!!!] de apropiere pentru refacerea unităţii de credinţă promovate de mişcarea ecumenică sunt, fără îndoială, un dar al lui Dumnezeu pentru creştini” („Catacombele ortodoxiei”, nr. 6, septembrie, 1999).

ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei (actualmente Patriarhul BOR): „Adunarea de la Graz [Austria] […] a fost totuşi un semn de speranţă […] pentru a birui păcatul dezbinării şi al lipsei de iubire între creştini” („Candela Moldovei”, nr. 7-9, 1997).

Sacred Heart University s-a gândit să încurajeze pe acei teologi români care depun eforturi de a apropia bisericile. „[…] Mişcarea aceasta de refacere a unităţii creştinilor este o mişcare de pocăinţă. […] Numai aceia pot dialoga cu alte biserici, care sunt bine pregătiţi. […] Oamenii care sunt maturi spiritual […] nu pot evita dialogul şi cooperarea, fiindcă şi-ar face rău propriei lor biserici şi credincioşilor pe care îi păstoresc” („Candela Moldovei”, nr. 10, octombrie 2003).

Fragment din Declaraţia Secretariatului Sfântului Sinod al Constantinopolului: „Sanctitatea sa, Patriarhul Ecumenic [Bartolomeu I] […] caută să coordoneze eforturile Bisericilor ortodoxe autocefale […] pentru a face posibilă unitatea bisericilor, atât de arzător căutată de Bisericile ortodoxe” („Candela Moldovei”, nr. 10, octombrie 2003).

Preotul lector doctor Dan Sandu, paroh la Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” – Iaşi şi director al Centrului Cultural-Pastoral „Sfântul Daniil Sihastrul” – Durău: „Puţin câte puţin, unele probleme legate de unitatea Bisericilor […] pot fi văzute cu speranţa rezolvării lor” („Candela Moldovei”, nr. 10, octombrie 2003).

Ce ne spun Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi alţi purtători de Duh Sfânt?

Sfântul Ioan de Kronstatd († 1908): „Care dintre ortodocşi nu ar dori unirea cu toţi catolicii sau luteranii, şi să fie una cu ei în Hristos, o singură Biserică? […] Care însă dintre aceste zise biserici, mai ales întâistătătorii, numiţi papi, patriarhi, mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi, xiondzi [numele polonez pentru preot] sau pateri se va învoi să se lepede de rătăcirile sale? Nici unul! Iar noi nu putem să ne învoim la învăţătura lor eretică, fără să aducem vătămare mântuirii sufletului nostru. Oare se pot uni cele de neunit, minciuna şi adevărul?” („Graiuri ortodoxe”, nr. II).

Sfântul Marcu al Efesului († 1444): „Toţi dascălii, toate Sinoadele şi toate dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă în mod diferit [despre Hristos şi Biserică] şi să ne îndepărtăm de împărtăşirea cu ei. […] Noi pentru nimic altceva nu ne-am despărţit de latini, decât pentru că sunt nu numai schismatici, dar şi eretici. Pentru aceasta, nu trebuie nicidecum să ne unim cu ei! […] Nu voi semna niciodată unirea, chiar dacă ar trebui să-mi primejduiesc însăşi viaţa mea” („Graiuri ortodoxe”, nr. 1).

Sfântul Grigorie Teologul († 389): „Unde este evidentă necredinţa, trebuie să voim mai bine focul şi sabia […], decât să luăm parte la aluatul păcatului şi să ne unim cu cei ce bolesc în credinţă” („Graiuri ortodoxe”, nr. 1).

Cuviosul părinte Cleopa († 1998): „Mi-au pus întrebări despre unitatea Bisericilor, că ei vor să unească Bisericile şi să facă, precum a zis Mântuitorul o turmă şi un păstor. Domnule director, i-am zis, biserica dumneavoastră, protestantismul, este suspendat în aer. N-are temelie! Dar de ce, părinte? Unde vi-i Sfânta Tradiţie? Unde-s sfintele canoane? Unde e practica Bisericii de două mii de ani? Aţi desfiinţat totul, şi acum vreţi să vă apropiaţi de noi? Este imposibil!” („Graiuri ortodoxe”, nr.1).

Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina († 1920): „Atâta timp cât cauzele principale ale despărţirii rămân aceleaşi […], unirea este imposibilă […]” (Stupul ortodox).

Cuviosul Teodosie de la Pecerska († 1073): „Păzeşte-te, fiule, de cei cu credinţă strâmbă şi de toate discuţiile lor. […] Aşadar, fiule, fereşte-te de aceştia şi întotdeauna apără-ţi credinţa ta! Nu te înfrăţi cu ei, ci fugi de ei şi întăreşte-te în credinţa ta prin fapte bune!” („Graiuri ortodoxe”, nr. 1).

Sfântul Teodor Studitul († 826): „Şi chiar dacă am fi păcătoşi în multe, totuşi suntem ortodocşi şi mădulare ale Bisericii Universale, îndepărtându-ne de orice erezie” („Graiuri ortodoxe”, nr. 1).

Cuviosul Arhimandrit Adrian (fost pustnic în Muntele Sinai): „Îngrozitor vom răspunde în ziua Judecăţii de Apoi dacă vom păstra tăcere, dacă vom rămâne în părtăşie cu inovatorii şi cu cei deopotrivă, cu papistaşii şi nu nu-i vom urma pe Sfinţii Părinţi, care n-au făcut nici o concesie în materie de credinţă” (Teze ecleziologice sau Expunerea învăţăturii despre Biserică pentru creştinii ortodocşi care se opun ereziei ecumenismului).

Cucernicul părinte Dumitru Stăniloae († 1993): „De ce să mai stau de vorbă cu ei, care au făcut femeile preoţi, care sunt de acord cu homosexualii, nu se mai căsăroresc… ” („Graiuri ortodoxe”, nr. II).

XV. Ce ne spun ecumeniştii despre rolul Bisericii în Mişcarea Ecumenică?

„Biserica ortodoxă:

• întăreşte credibilitatea mărturieri creştine a lumii occidentale, punând în valoare propria sa tradiţie;

• încurajează dialogul interconfesional […] referitor la respectarea drepturilor omului, dreptate socială şi pace;

• colaborează într-un spirit de fraternitate şi înţelegere cu celelalte biseerici şi vconfesiuni creştine pentru soluţionarea imediată a problemelor urgente ale epocii noastre, proclamând necesitatea aplicării principiilor credinţei;

• contribuie la concentrarea şi colaborarea interreligioasă […], la înlăturarea fanatismelor din toate direcţiile, acţionând în favoarea reconcilierii popoarelor şi a triumfului bunurilor pe care le constituie libertatea şi pacea din lume, în serviciul omului contemporan, indiferent de rase şi de religie;

• caută colaborarea cu toţi oamenii de bunăvoinţă care se dedică căutării păcii adevărate, pentr binele comunităţii omeneşti, la nivel local, naţional şi internaţional;

• luptă pentru apărarea caracterului sacru şi a valorii unice a persoanei umane;

• oferă modelul omului creştin, ca singurul capabil să servească drept temelie unei societăţi spirituale sănătoase, la întâlnirea cu modelele umane ale sistemelor ideologice” (Cardinalul Joseph Ratzinger şi Damaskinos, Mitropolit al Elveţiei: Moştenirea creştină a Europei, Editura Trinitas, a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi).

XVI. Ce îşi doresc astăzi ortodocşii ecumenişti?

Din decizia-proclamaţie a celei de a III-a Conferinţe Panortodoxe preconciliară, 1986: „Noi, creştinii ortodocşi, prin însuşi faptul că am avut acces la sensul salvării, avem datoria de a lupta pentru a diminua boala, răul, îngrijorarea. Pentru că noi am avut acces la experienţa păcii, nu putem rămâne indiferenţi în faţa absenţei ei din societatea actuală; pentru că noi am fost beneficiarii dreptăţii lui Dumnezeu, luptăm pentru o justiţie mai deplină în lume şi pentru dispariţia oricărei asupriri; pentru că noi trăim în fiecare zi experienţa clemenţei divine, luptăm împotriva oricărui fanatism şi a oricărei intoleranţe între oameni şi popoare; pentru că noi proclamăm în mod continuu întruparea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului, apărăm drepturile omului pentru toţi oamenii şi pentru toate popoarele; pentru că noi trăim darul divin al libertăţii, graţie operei mântuitoare a lui Hristos, putem anunţa într-un mod mai complet valoarea sa universală pentru orice om şi orice popor; pentru că hrăniţi cu trupul şi cu sângele Domnului, în Sfânta Euharistie, trăim nevoia de a împărţi cu fraţii noştri darurile lui Dumnezeu, înţelegem mai bine foamea şi privaţiunea şi luptăm pentru eradicarea lor; pentru că noi aşteptăm un pământ şi un cer nou, unde va domni dreptatea absolută, luptăm hic et nunc («aici şi acum») pentru renaşterea şi reînnoirea omului şi a societăţii” (Cardinalul Joseph Ratzinger şi Damaskinos, Mitropolit al Elveţiei: Moştenirea creştină a Europei, Editura Trinitas, a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi).

Ce ne spun Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi alţi purtători de Duh Sfânt?

Despre boală

„Pe cât trupul cel dinafară se strică.”

Fragment din Paraclisul Maicii Domnului: „Pentru păcatele mele cele multe mi se îmbolnăveşte trupul şi slăbeşte sufletul meu.”

„N-am venit pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi.”

„Cine va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.”

Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici († 1956): „Numeroase şi felurite sunt cele de răbdat pe care Domnul le îngăduie asupra oamenilor, dar scopul lor este unul şi acelaşi: prin amără-ciune, să vindece sufletele omeneşti de păcat, şi astfel să le pregătească de veşnica mântuire. […] Aminteşte-ţi două lucruri: primul, că Însuşi Tatăl tău ceresc hotărăşte măsura pătimirii; şi al doilea, că El ştie puterea ta.

Boala de dinainte de moarte are o mare însemnătate. Ea le-a adus multor păcătoşi veşnica mântuire. Mii de păcătoşi au luat cunoştinţă de Dumnezeul şi de sufletul lor abia în vremea bolii. Şi luând cunoştinţă de aceste două realităţi, pe care le uitaseră toată viaţa, s-au pocăit cu amar şi-au plâns viaţa cheltuită nebuneşte, s-au împărtăşit şi, astfel cutăţiţi prin lacrimile lor şi prin Sângele lui Hristos, s-au învrednicit să intre în luminatele curţi cereşti. Este limpede aşadar că boala dinainte de moarte vine din milostivirea lui Dumnezeu” (Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I).

Cuviosul Nichita de la Valaam († 1907): [Voiesc ca] „prin răbdarea bolii, să Îl plec măcar puţin spre milostivire pe Dreptul Judecător, Care, dacă vrea, îmi va socoti aceasta în locul faptelor bune pe care nu le am” (Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I).

Cuviosul Paisie de la Sihla († 1992): „Puterea lui Dumnezeu întru neputinţe se desăvârşeşte. […] Ce drept ai tu asupra vieţii? […] Noi trăim cu nădejdea vieţii de dincolo. […] Când e omul prea fericit în lumea aceasta, uită de Dumnezeu şi uită de moarte. […] Apoi, dincolo de mormânt să fie viitorul nostru. […] Dragostea te face să rabzi boala şi chiar să-ţi fie dragă, pentru că te curăţă de toate murdăriile. Şi până la sfârşit să ne ducem crucea suferinţei, prin răbdare, smerenie, dragoste şi ascultare, şi ne vom mântui. […]

Dumnezeu să-ţi dea sănătate şi răbdare cu bucurie în boală, căci pe cât trupul se topeşte, pe atât sufletul se împuterniceşte şi se curăţă de toate păcatele. […] Să rabzi boala cu mulţumire, şi te mântuieşti” (Părintele Paisie de la Sihla).

Cucernicul părinte Dimitrie Gagastatis († 1975): „Pentru mine, boala pe care mi-a trimis-o Dumnezeu este un mare dar. […] Durerea îşi va face treaba ei, eu – pe a mea. Fie binecuvântat tot ceea ce Dumnezeu a îngăduit” (Amintirile unui sfânt).

Despre diminuarea răului

Sfântul Isaac Sirul: „Teme-te de obiceiurile rele mai mult decât de draci” (Filocalia, vol. 10).

Sfântul Ierarh Igatie Briancianinov († 1867): „Tinere, îţi dau iarăşi sfat mântuitor: câtă vreme vei avea libertate duhovnicească, fugi de obiceiurile rele ca de lanţuri şi temniţă! […] Robul lui Hristos trebuie să fie slobod de obiceiuri rele, pe cât e cu putinţă, ca acestea să nu-i împiedice înaintarea către Hristos. […] Educatori şi dascăli, insuflaţi tineretului obiceiuri bune, feriţi-l ca de o mare nenorocire de obiceiurile rele! […] Să nu ne împătimim cu inimile de nici un lucru vremelnic! Să nu se lipească sufletul nostru de nici un lucru pământesc.

Aş dori sincer ca răul să fie nimicit din ţarina lui Hristos. […] Trebuie neapărat să avem un punct de vedere corect asupra răului, pentru a folosi împotriva lui mijloace sigure, pentru a nu înlocui răul cu un alt rău, o rătăcire cu o altă rătăcire, un abuz prin alt abuz, pentru a nu călca în picioare, a nu lepăda, a nu schimonosi aşezământul dumnezeiesc” (Experienţe ascetice, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, vol. III).

Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Fii cu luare aminte la iubirea de sine, maica răutăţilor. […] După ce am încercat răul, să-l urâm cu ură desăvârşită. […] Nu folosi rău înţelegerile, ca să nu fi nevoit să înţelegi rău şi lucrurile. Că, de nu ar păcătui cineva întâi cu gândul, nu va păcătui nici cu fapta. […] Dacă ai obiceiuri rele, nu ocoli reaua pătimire.

[Mulţi] se vor osândi, ca unii ce s-au dat desfătărilor, folosind rău pe cele date de Dumnezeu spre trebuinţă. Şi, în toate lucrurile, reaua folosire este păcat.

Dintre lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu spre folosire, unele se află în suflet, altele în trup, iar altele în jurul trupului. Astfel sunt: în suflet – puterile lui; în trup – organele simţirii şi celelalte mădulare; iar în jurul trupului – bucatele, averile, banii şi celelalte. [Urmările lucrurilor] sufleteşti sunt: cunoştinţa şi neştiinţa, uitarea şi amintirea, dragostea şi ura, întristarea şi bucurie şi celelalte. Ale trupului sunt: plăcerea şi durerea, simţirea şi împietrirea, sănătatea şi boala, viaţa şi moartea şi altele asemenea. Iar cele din jurul trupului sunt: naşterea de fii şi lipsa lor, bogăţia şi sărăcia, slava şi necinstea şi celelalte. Dintre ele, unele par oamenilor a fi bune, altele – rele; dar nici un lucru dintre acestea nu este rău în sine, ci după cum sunt folosite devin fie rele, fie bune” (400 de cugetări creştine).

Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici († 1956): „Dacă oamenii şi-ar fi putut da singuri seama despre ce este rău pentru ei, Hristos nu ar fi socotit de trebuinţă să se pogoare între oameni; oamenii însă nu puteau face asta nicidecum, fără El. […] Iar dezrădăcinarea seminţei celei rele şi semănarea seminţei celei bune se cheamă după înţelesul ei duhovnicesc pocăinţă. „Pocăinţă” este cuvântul de început în Evanghelie” (Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I).

Cuviosul Paisie de la Sihla († 1992): „Îndată ce ne aducem aminte că am făcut rău, îndată să ne mustre conştiiţa” (Părintele Paisie de la Sihla).

Cucernicul părinte Dimitrie Gagastatis († 1975): „Ce vom face? Toţi vrem lucrurile cele bune, dar pe cele rele cine le va lua?” (Amintirile unui sfânt).

Proorocul Isaia: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău!” (Isaia 5, 20).

Despre îngrijorare şi pace

Cuviosul Paisie Aghioritul († 1994): „Astăzi toţi vorbesc despre pace şi fac bombe” (Antihristul şi pecetea lui).

Cuviosul Paisie de la Sihla († 1992): „Lasă-te întotdeauna în voia lui Dumnezeu şi vei avea pace în suflet! […]

Să te simţi întotdeauna în braţele Maicii Domnului, şi vei vedea ce pace vei avea!” (Părintele Paisie de la Sihla).

Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici († 1956): „Adevărul evanghelic despre pace e că adevărata pace este pacea dumnezeiască, pacea de la Dumnezeu. Pacea este o realitate cerească şi poate veni numai din cer. […] Pacea materială este tot aşa de lipsită de consistenţă ca ploaia materială. Pacea făcută fără Dumnezeu este doar o punte între două războaie. […] Tot anul trecut, lumea s-a certat pentru pace, ca şi cum pacea se cucereşte prin ceartă. […] Să căutaţi pacea de la Dumnezeu […] să aveţi pacea lui Dumnezeu.

Pacea este o urmare a virtuţii, nu o chestiune de abilitate. […] Dacă virtutea n-ar fi şubrezită în lume, nu s-ar vorbi atâta despre pace. Fiindcă pacea ar veni de la sine, din virtute. […] Iar temelia şi insuflătorul a toată virtutea este Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Dacă popoarele bogate şi libere doresc pacea, ele o doresc pentru o viaţă în confort, neaducătoare de folos [duhovnicesc]. […] În lume se vorbeşte astăzi despre pace mai mult decât în vremurile dinainte, şi oamenii se ostenesc mai mult decât s-au ostenit vreodată nu pentru a redobândi virtutea, ci pentru a face o pace artificială, prin abilitate.

Când mai marii popoarelor şi seminţiilor vor vrea să facă pace în lume, nu după pilda strămoşilor lor de demult, care împotriva lui Dumnezeu zideau Turnul Babel, nădăjduind doar în abilitatea lor, ci prin slăvirea lui Dumnezeu; când vor fi chemate popoarele şi seminţiile să se aşeze la rugăciune înaintea celui Preaînalt; când se va hotărî post şi porunci de înfrânare de la toate destrăbălările, măcar pentru o anumită vreme; când va fi interzisă cu străşnicie orice hulire a Făcătorului lumii; când fiecare virtute va fi scoasă în relief cu de-adinsul şi proclamată limpede drept condiţie a păcii, atunci Biserica Ortodoxă va face cu mare bucurie şi hotărâre toate jertfele pe care Dumnezeu şi lumea le vor pune asupra ei, de dragul păcii între oameni” (Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi).

Cucernicul părinte Dimitrie Gagastatis († 1975): „Trebuie să fim bucuroşi în încercările noastre. […] Dacă nu ar fi nici un tiran, nu am fi avut astăzi nici un mucenic. […] Nu m-am îngrijorat niciodată peste măsură pentru nimic” (Amintirile unui sfânt).

Despre o justiţie mai deplină în lume

„Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor; dar Dumnezeu ştie inimile voastre: că ce este întru oameni înălţat, urâciune este înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16, 15).

„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi; căci cu ce măsură veţi judeca, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură veţi măsura, se va măsura vouă […] Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău!” (Matei 7, 1; 2,5).

Iertaţi, şi vi se va ierta vouă! Faceţi bine celor ce vă fac rău!

Cucernicul părinte Dimitrie Gagastatis († 1975): „Vom fi judecaţi pentru că nu iubim. Acum e timpul să plângem şi să ne rugăm pentru starea lumii de astăzi. Trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să-i lumineze pe oameni pentru a vedea calea lui Dumnezeu, calea adevărului şi a dreptăţii” (Amintirile unui sfânt).

„Trebuie să ne silim a ne feri de osândirea aproapelui, a dezrădăcina cu desăvârşire din inimă smintirea de aproapele; trebuie ca, în lumina Evangheliei, să ne adâncim în noi înşine, să luăm seama la neputinţele noastre, să cercetăm pornirile, mişcările şi stările noastre păcătoase. […] Să dezvinovăţim pe aproapele şi să ne osândim pe noi înşine, ca Dumnezeu să ne dăruiască harul şi mila Sa.

Să lepădăm tot gândul de la răzbunare şi de la răsplătirea răului cu rău. A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti (Romani 12, 19) – a zis Domnul. […] Cel ce doreşte să moară pentru Hristos, ce necaz, ce jignire nu va îndura cu mărime de suflet?” (Experienţe ascetice, volumul III).

Vorbind despre cei ce L-au judecat „mai deplin” pe Însuşi Hristos-Dumnezeu, strămoşii celor ce vor astăzi „o justiţie mai deplină”, Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov († 1867) ne spune: „Dorind numai să pară drepţi, se îngrijeau doar cum să facă pe slugile lui Dumnezeu înaintea societăţii oamenilor, înaintea unei mase îndeobşte cu prea puţin discernământ. Şi acum se poate vedea că fariseii se folosesc de toate şireteniile cu putinţă cu scopul ca faptele lor, având înfăţişare bună, să strălucească cât mai puternic înaintea ochilor oamenilor, iar fărădelegile lor să fie dezvinovăţite prin «necesitate politică», prin masca «justiţiei» şi «prevederii înţelepte», prin dorinţa de a «preveni un rău mai mare prin îngăduirea unui rău mai mic» şi alte îndreptăţiri care se revarsă cu atâta îmbelşugare din inima plină de viclenie. […]”

„Pentru aceasta, iată, Eu trimit la voi Prooroci, şi înţelepţi şi cărturari […]” (Matei 23:33-36). S-au împlinit cuvintele Domnului, şi până acum se împlinesc. Cei molipsiţi de aluatul fariseilor sunt până acum în duşmănie neîmpăcată cu adevăraţii ucenici ai lui Iisus, îi prigonesc fie la arătare, fie ascunzându-se înapoia clevetirii şi smintelii, cu sete, neobosiţi, caută sângele lor. Doamne Iisuse Hristoase, ajută robilor Tăi! Dă-le să Te priceapă şi să urmeze Ţie, Ţie care ca o oaie la junghiere Te-ai adus, şi ca un miel fără glas înaintea celui ce-l tunde (Isaia 50, 3, 7).”

Despre cel ce se autoinvesteşte „legal” şi „juridic”, cu dreptul viclean de a săvârşi „o justiţie mai deplină”, Sfântul Ignatie ne spune că: „Îngrijindu-se să pară drept înaintea oamenilor, […] vânează din legea lui Dumnezeu câteva trăsături, se împodobeşte cu ele, ca ochiul necercat să nu recunoască în el un vrăjmaş al lui Dumnezeu şi, încredinţându-i-se lui, ca unui prieten al lui Dumnezeu, să-i cadă jerfă. [Căci el] osândeşte în aproapele nu răul, nu păcatul, nu încălcarea legii. Nu! […] Săgeţile lui sunt îndreptate împotriva virtuţii; însă, pentru ca loviturile să nimerească mai bine, el cleveteşte virtutea [numind-o păcat], îi pune în seamă răul, se sminteşte de acest rău şi, părând a-l lovi, el ucide pe robul lui Hristos, pe care îl urăşte.”

Revoltat împotriva unei astfel de făţărnicii, Sfântul îl mustră pe „justiţiar”: „Tu duci la pedeapsă pe cel nevinovat de fărădelegea pe care chiar tu ai născocit-o? A ta este pedeapsa, ca şi fărădelegea! Nu cumva îţi dă îndrăzneală faptul să ucenicul lui Hristos bea în tăcere paharul pătimirilor pe care tu i l-ai pregătit? Nefericitule, înfricoşează-te de însăţi această tăcere îndelung răbdătoare şi tainică! Acum, următorul lui Iisus tace, pentru Iisus, la Înfricoşata Judecată de obşte, va grăi pentru el Iisus, înfierând pe nelegiuitul necunoscut de oameni.”

Despre slujitorii „justiţiei mai depline”, Cuviosul ne spune cu mâhnire că: „Au născocit fărădelegi, ca să le pună pe seama Însuşi Dumnezeului-Om, au făcut ca El să fie pedepsit, i-au cumpărat sângele, s-au prefăcut că nu L-au înţeles. […] Ei sunt cei mai însemnaţi vrăjmaşi şi prigonitori ai adevăratei virtuţi şi evlavii creştine, care nu se opresc înaitea nici unei fărădelegi” (Experienţe ascetice, vol. III).

Cuviosul Paisie Aghioritul († 1994): „Veţi vedea că, la sfârşit, oamenii vor fi nevoiţi să aducă regele [Antihrist], pentru a exista un judecător” (Părintele Paisie mi-a spus).

Despre „apărarea drepturilor omului”

„Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău, iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două” (Matei 5:39-41).

„Eu însă vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5:44).

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov († 1867): „Fraţilor, la picioarele Crucii lui Hristos să lepădăm şi să îngropăm tot ce gândeşte lumea despre onoare, despre jigniri, despre necazuri, despre pagube, despre nedreptate, despre legile omeneşti şi despre dreapta judecată omenească. Să devenim nebuni pentru Hristos! Să dăm obrajii noştri spre scuipări, spre loviri! Onoarea noastră pământească veche să fie acoperită de praful înjosirilor! Să nu privim cu milă averea noastră stricăcioasă: las’ s-o răpească şi s-o împrăştie viforele, când li se va îngădui să se abată! Să nu cruţăm trupul nostru în nevoinţele de bună voie şi împătimirile de nevoie!” (Experienţe ascetice, vol. III).

Despre reînnoirea şi renaşterea omului

Cuviosul Serafim Rose († 1982): „Există o lege a vieţii duhovniceşti conform căreia acolo unde are loc Golgota, dacă este vorba de o adevărată suferinţă întru Hristos, acolo va avea loc şi renaşterea. Renaşterea noastră duhovnicească, interioară, este cea pentru care trebuie să luptăm. Spre deosebire de toate imitaţiile şi surogatele de creştinism şi ortododoxie, care abundă astăzi, va avea loc şi o renaştere a adevăratului creştinism al suferinţei […] peste tot unde inimile oamenilor nu sunt întru totul îngheţate. Dar trebuie să fim pregătiţi pentru suferinţa care o va preceda.

Prin rugăciunile tuturor noilor mucenici, să ne dea Dumnezeu puterea de a îndura încercările care se vor abate asupra noastră, iar în ele să regăsim renaşterea sufletelor noastre!” (Viitorul Rusiei şi sfârşitul lumii).

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov († 1867): „Omoară-te în fiecare zi prin înfrânarea de la poftele păcătoase ale trupului şi ale duhului, omoară-te prin lepădarea voii tale şi lepădarea îndreptăţirilor de sine aduse de raţiunea cea cu nume mincinos şide conştiinţa vicleană a omului celui vechi. Omoară-te, înfăţişându-ţi în culori vii moartea ta, pe care nu vei putea să o ocoleşti. […] Trebuie să fim gata întotdeauna să murim cu bucurie şi veselie pentru Hristos” (Experienţe ascetice, vol.III).

Despre eradicarea foamei şi privaţiunii

„Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu”

„Nu vă îngrijiţi de ce veţi mânca şi de ce veţi bea.”

Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici († 1956): „Toată inteligenţa omenească, animalele de tracţiune, toate maşinile de oţel lucrează cu încordare pentru a scoate din pământ această cenuşă care se cheamă pâine, ca să umple cu ea pântecele oamenilor, şi totuşi pântecele oamenilor cântă jalnicul cântec al foametei şi pustietăţii. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că nu oamenii sunt stăpânii pâinii, ci Făcătorul lumii. Înseamnă că sunt adevărate spusele lui Hristos, că Făcătorul le dă oamenilor pâine cu prisosinţă, când pâinea este cerută de la El nu ca lucru de primă însemnătate, ci ca unul de mâna a doua. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte se vor adăuga vouă! Aşa le-a poruncit oamenilor Stăpânul duhului şi Stăpânul pâinii.

Când animale caută pâinea ca pe primul şi cel mai însemnat lucru, li se dă, fiindcă sunt animale. Când oamenii caută pâinea ca pe primul şi cel mai însemnat lucru, nu li se dă, ca să înţeleagă sunt oameni, nu animale. La ce bun să ari cu tractoare şi să semeni din avioane, dacă soarele şi norii sunt în mâinile altuia? Cu adevărat, ce folos să ari şi să însămânţezi o lume uriaşă în şase zile, dacă omul nu are stăpânire să poruncească seminţei să încolţească, nici pământului să răsară, nici viermilor să n-o mănânce, nici soarelui să n-o ardă, nici norului să o adape, nici apei să n-o înece?

[…] În Egiptul cel bogat, pe oameni i-a chinuit foametea vreme de şapte ani. De ce? Nu pentru lenevia şi nepriceperea oamenilor […], ci pentru împotrivirea lui Faraon faţă de Cel Preaînalt, Care ţine în a Sa stăpânire şi pământul, şi soarele, şi ploaia, şi sămânţa, şi viermii şi toate gângăniile. În vremea aceea, un om temător de Dumnezeu, Iosif, a mântuit Egiptul de pieirea deplină prin înfometare. Şi mântuirea fraţilor noştri […] stă nu în oţel, nici în bani, nici în vreo stratagemă sau în vreun aparat omenesc ci numai şi numai în Dumnezeu […], numai prin acei oameni şi pentru acei oameni care se vor teme de Dânsul.

[…] Hristos a venit în lume să le descopere oamenilor masa cea neîmpuţinată a vieţii şi să-i cheme la veşnicul ospăţ al vieţii. Şi oricine a primit chemarea şi a crezut în Cel fără de păcat a început să simtă foame nu de fărâmituri ale vieţii, ci de viaţa deplină, de îmbelşugarea dumnezeiască a mesei vieţii.”

Vorbind despre „filantropia” necredincioşilor pentru cei doborâţi de „privaţiuni”, Sfântul avertizează: „Să ştii că dintotdeauna ereticii şi apostaţii au avut această metodă: să pară mai milostivi decât dreptcredincioşii. Şi împăratul Iulian Apostatul, care a căzut de la credinţa în Hristos şi s-a întors la idolatrie împărţea milostenie în toate părţile, lăudându-se că este mai milostiv decât creştinii. Însă creştinii adevăraţi nu voiau să primască milostenie de la el, socotind-o spurcată. […] Iar tu păzeş- te-te şi fereşte sufletul tău de cei ce vin ca nişte miei, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi, vol. II).

Din faptele ecumenismului

Relatări despre caracterul pământesc al ecumenismului

„Unele gazete franceze au comunicat la începutul anului 1970 că [patriarhul Atenagoras] a declarat unui pastor protestant, „monah” de la Taizé, care i-a făcut o vizită la Viena: «Dumneavoastră sunteţi slujitor al altarului, eu aş putea să mă spovedesc la dumneavoastră. […] Ar fi bine să oficiem slujbe comune»” (Arhimandrit Serafim Alexiev şi Arhimandrit Serghie Jazadjiev, Ortodoxia şi ecumenismul).

„Într-o scrisoare deschisă adresată patriarhului Atenagoras în 14 februarie 1966, protoiereul N. D. Karabelas scria: «În urmă cu zece ani, aflându-mă în SUA, am făcut o vizită creştinilor ortodocşi din Rapid City. Ei mi-au mărturisit că se împărtăşesc la Biserica episcopală şi că patriarhul Atenagoras, fiind arhiepiscop în America, le-a permis să meargă pentru împărtăşanie la protestanţii locali».” (ibidem).

„Bisericile în care s-au ţinut aceste servicii divine serale au fost transformate în săli de conferinţă: cei adunaţi la aşteptarea «serviciului divin» discutat zgomotos, se comportau degajat, ca la restaurant, citeau ziare ş. a. m. d. ” (ibidem).

„La pagina 46 al numărului vizat al revistei ecumeniste «Risk», este imprimat cu litere mari, deformate, fără orice comentarii, următoarea idee anticreştină: «The Incarnation Has not yet Taken Place», adică: «Întruparea nu a avut loc încă.» Ce vrea să spună cu aceasta redacţia «Risk-ului»? Reiese că trebuie să aşteptăm un alt Mesia?!” (ibidem).

„Iată ce caracteristică […] dă ecumeniştilor ortodocşi apărătorul contemporan al ortodoxiei, Marios Pylawakis, de la frăţia ortodoxă Sfântul Atanasie cel Mare din Londra: «Majoritatea membrilor reprezen-tanţelor noastre sunt oameni care de mult au rupt-o cu spovedania, postul şi rugăciunea. Unicul lor interes în viaţă e cazarea în hoteluri de lux şi distracţiile».” (ibidem).

Wesley Ariaraya: „Toate religiile caută să-şi mărturisească propria experienţă religioasă în cadrul unui anumit mit despre esenţa lumii, despre om, despre Dumnezeu. E periculos să se creadă că o legendă e mai dreaptă decât alta. De exemplu, hindusul poate vorbi despre experienţa religioasă prin mitul care include legea karmei, reîncarnare şi aşa mai departe. Iudeo-creştinul poate mărturisi despre experienţa sa în legătură cu mitul despre facerea lumii, păcatul originar şi răscumpărare. Toate aceste legende sunt nedefinite prin ele însele şi sunt limitate în cadrul unor hotare în care credincioşii îşi mărturisesc credinţa şi trăirile. […] Oare e raţional să stărui în afirmaţia că mitul despre geneză, despre căderea în păcat, despre răscumpărare, este unica descriere dreaptă a situaţiei dezastruoase a omenirii? Oare se poate spune că ideea păcatului epuizează întreaga experienţă umană? Nimeni nu crede că ceea ce s-a întâmplat cu un anume Adam, care a fost lipsit de harul lui Dumnezeu şi a atras după el întreaga omenire, este un fapt istoric” (Arhimandrit Serafim Alexiev şi Arhimandrit Serghie Jazadjiev, Ortodoxia şi ecumenismul).

William Hamilton: „Noi nu credem în Dumnezeu, ci credem în lume” (ibidem).

„[Ecumenismul dă naştere unor] «noi stiluri» liturgice, […] ajungându-se până acolo că muzica isstrumentată [întrebuinţată la catolici] este înlocuită prin jazz. […] În liturghie s-a introdus o muzică ultra-modernă, jazz cu instrumente de percuţie, iar în timpul «serviciului divin» se dansează «Calipso», twist, rock, cu mişcări obscene. [În revista «Risk»] citim: «La conferinţa liturgică naţională de la Washington, din 1968, în timpul liturghiei finale, oamenii au dansat calipso, jazz şi rock evanghelic. […] Iar după cuminecare un grup a executat în faţa altarului un dans… »

„Ecumenistul indian Roni Seekwera şi-a susţinut doctoratul pe tema dansului ca mijloc de exprimare liturgică, el însuşi dansând în timpul «liturghiei» pe rugăciunea Tatăl nostru. În revistă este inserată o imagine fotografică: pastorul «oficiază» pe masa din altar euharistia, iar în faţa lui se contorsionează, dansând, indianul. E cu neputinţă să-ţi imaginezi o parodie mai blasfemiatoare” (ibidem).

„În Australia, studenţii Institului Anglican de Teologie au prezentat la televiziune un «serviciu liturgic» ale cărui ectenii au fost concepute punându-se la bază lectura ziarului de duminică. S-au citit ştiri despre evenimentele din viaţa politică, comercială şi sportivă, iar după fiecare ştire urmau rugăciunile” (Ortodoxia şi ecumenismul, de Arhimandrit Serafim Alexiev şi Arhimandrit Serghie Jazadjiev).

„În timpul ultimei a şasea adunări generale a CEB de la Vancouver, 1983, s-a ajuns până acolo, că Doroteea Zelle, din RFG, a lansat către participanţii la adunare apelul de a alcătui «alte Evanghelii», întrucât, chipurile, «Evangheliile vechi nu mai corespund exigenţelor actuale».” (ibidem).

„În anii ’50, în Belgia, un influent ecumenist occidental [declara]: «Către sfârşitul secolului XX, creştinii vor citi o nouă Biblie»” (ibidem).

Vorbind despre „divizare”, Ilarion Alfeev, preot ortodox rus, ne spune: „Dar despre limbajul inclusiv sau despre hirotonia femeilor, acestea nu divizează? Ca să nu mai vorbim de recentele practici şamanice promovate la o şedinţă a adunării de la Harare (1998), la care secretarul general al CMB, Konrad Reiser, a încheiat ceremonia de deschidere […] cu un act de vindecare în tradiţia şamanică [vrăjitorească] din Coreea” (Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în credinţa ortodoxă)

Trăsături ale apostaziei în slujirea şi morala clericilor şi ierarhilor Bisericii Ortodoxe. Proorociri ale Sfinţilor Părinţi despre duhul ecumenist al vremii noastre

Cuviosul Lavrentie al Cernigovului: „Oftând din greu şi ştergându-şi lacrimile, părintele spunea: «Au venit vremurile din urmă. Clerul va fi atras de deşartele bogăţii lumeşti. Vor avea maşinile lor, vilele lor, vor merge la sanatorii, iar rugăciunea lui Iisus va lipsi, vor uita de ea, întrucât ei înşişi vor apuca pe căi greşite, şi pe cei slabi din fire îi vor atrage. Fiţi înţelepţi şi prevăzători! Ascultaţi frumoasele lor cuvinte, dar nu urmaţi faptele lor! Iată – vă spun şi îmi pare rău – că veţi cumpăra case şi veţi pierde vremea cu dereticatul încăperilor mănăstireşti, iar pentru rugăciune nu va mai rămâne timp. […] Slujitorii Bisericii vor începe mai întâi să scurteze Psaltirea, apoi Ceasurile. Domnul nu va mai răbda şi, când va trăsni, vor cădea toţi jos ca din clopotniţă. Atunci mulţi, de frică, vor chema numele Domnului». Părintele deseori plângea, spunând că-i pare rău de oamenii care se pierd.

Mulţi, foarte mulţi din aceşti preoţi vor pieri din pricina vieţii lor nepăsătoare şi fără râvnă. Ei nu se vor mai gândi la mântuirea lor, cu atât mai puţin la mântuirea altora. […] Reconstrucţia bisericilor se va prelungi până la venirea Antihristului. Vor fi frumos împodobite şi în afară, şi în interior. Cupolele vor fi aurite, iar când vor fi terminate, se va instala Antihristul. Voi însă să nu întreprindeţi reparaţii prea costisitoare la biserica noastră, mai ales în exterior. Rugaţi-vă mai mult, mergeţi la slujbe. Rugaţi-vă ca Domnul să prelungească timpul pentru întărire, căci vremurile vor fi cumplite. Vedeţi cu câtă viclenie se pregăteşte totul: bisericile vor fi împodobite ca niciodată, dar nu se va mai putea intra în acele locaşuri, fiindcă acolo nu se va mai sluji Jertfa cea fără de sânge a lui Hristos, ci va fi capişte satanicească. […] Pe creştini îi vor omorî, sau îi vor izgoni în pustietăţi. Domnul însă îi va ajuta şi îi va hrăni pe credincioşii Lui. […] Mulţi slujitori ai Bisericii vor pieri în zilele Antihristului. […] Antihristul va fi încoronat ca împărat, în Templul din Ierusalim, cu participarea clerului şi a patriarhului. […] Acesta e scopul diavolilor, să înşele pe cât mai mulţi oameni. Pe aleşii Săi însă, Domnul îi va acoperi cu harul său atotputernic, şi ei nu vor vedea semnele şi arătările cele mincinoase pregătite pentru ceilalţi oameni. […] Tot ce se va face în afara legii [creştineşti] şi în sărbători va fi distrus şi va arde” (Taina fărădelegii).

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov († 1867): „Vieţuirea după Dumnezeu va deveni foarte anevoioasă, din pricina apostaziei generale. Mulţimea apostaţilor, intitulându-se şi prezentându-se în aparenţă drept creştini (!?) îi vor prigoni cu atât mai lesne pe adevăraţii creştini. Apostaţii, înmulţindu-se, vor împresura pe adevăraţii creştini cu nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor intenţii de mântuire şi slujire a Domnului, după cum arată Sfântul Tihon din Zadonsk. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgând la forţa autorităţilor de Stat prin represalii şi denunţuri, prin diverse uneltiri, amăgiri şi prigoană feroce. În vremurile din urmă […], orice creştin adevărat abia dacă va găsi vreun adăpost îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui Dumnezeu şi pentru a nu se lăsa antrenat de către apostazie şi apostaţi în slujba satanei. Care – văzând ce se petrece acum în lume, inclusiv slujirea făţişă a satanei – nu a venit deja? […]

În viitor, vremurile vor fi tot mai grele. Creştinismul, ca duh, se îndepărtează de vieţuirea obştească, fără ca gloata agitată şi aservită lumii deşertăciunii să observe, lăsându-l pradă propriei căderi” (Marea apostazie).

Sfântul Serafim de Sarov († 1833): [Creştinii] „vor trăi pe pielea lor ceva asemănător cu ce a trăit odată Domnul Însuşi, când – răstignit pe Cruce, şi fiind Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit – S-a simţit atât de părăsit de dumnezeirea Sa, încât a strigat către Tatăl: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? […] Cei din urmă creştini vor simţi pe pielea lor o părăsire asemănătoare a omenirii de către harul lui Dumnezeu, dar numai pentru scurt timp, după care Domnul nu va mai amâna mult revenirea Sa.” (Viitorul Rusiei şi sfârşitul lumii).

Cuviosul părinte Nicodim de la Tarcău († 2000): „Vor fi vremuri grele, mulţi se vor lepăda atunci [de dreapta credinţă], dar cei ce vor rezista până la sfârşit vor primi cununa” (Hristos şi puternicii zilei).

Cuviosul părinte Cleopa († 1998): „Fraţilor, eu plec, dar pe voi vă aşteaptă vremuri grele!” (ibidem).

Cuviosul Serafim Rose († 1982): „Grăbiţi-vă să lucraţi pentru Domnul! Deja nu a mai rămas atât de mult timp pe cât credeţi!” (Taina fărădelegii).

Sfinţii Părinţi despre duhul ecumenist al Bisericii. Schimbări îngrijorătoare

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov († 1867): „Vremurile noastre se aseamănă cu vremurile cele mai de pe urmă. Păstorii Bisericii au rămas cu o înţelegerea greşită a creştinismului, slabă, întunecată, confuză. O falsă înţelegere […], distrugând viaţa duhovnicească în societatea creştină, distrugând creştinismul. […]

Trist e să vezi cui au fost încredinţate şi pe ce mâini au căzut oile lui Hristos, cui a fost încredinţată păstorirea şi mântuirea lor! Apar lupii îmbrăcaţi în blană de oaie, recunoscuţi după faptele şi roadele lor. […] Se împlinesc proorocirile Scripturii despre apostazia creştinismului a popoarelor trecute de la păgânism la creştinism. Apostazia a fost proorocită de către Sfânta Scriptură cu toată limpezimea, şi este o mărturie a cât de adevărat este tot ce s-a scris în Scriptură.

Apostazia are loc cu îngăduinţa Domnului, nu încerca s-o opreşti cu slabele tale puteri! […] Îndepărtează-te, păzeşte-te tu însuţi de ea. Aceasta este de ajuns. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să poţi evita pe cât posibil influenţa lui!

Apostazia a început de la un timp să înainteze rapid, liber şi făţiş. Urmările vor fi din cele mai triste. Facă-se voia Domnului!

Lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de deznodământul hotărâtor… Numai milostivirea deosebită a lui Dumnezeu poate opri atotnimicitoarea molimă morală, o poate opri pentru un timp, pentru că trebuie să se împlinească ceea ce a fost proorocit în Scripturi. […] Judecând după duhul timpului şi după frământarea minţilor, suntem îndreptăţiţi să credem că edificiul Bisericii, care se clatină demult, se va cutremura straşnic şi repede. Nu are cine să-l susţină şi cine să se împotrivească. Măsurile întreprinse pentru susţinerea lui au fost împrumutate din stihiile lumii, vrăjmaşii Bisericii, şi mai curând vor grăbi căderea lui, decât să o oprească.

Nu avem de unde aştepta restabilirea creştinismului. Vasele Sfântului Duh au secat definitiv pretutindeni, chiar şi în mănăstiri. […] îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amânat deznodământul final pentru cei rămaşi care se vor mântui. Între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit vor atinge deplina putrezire. Cei ce vor să se mântuiască trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mântuire, «căci timpul este scurt», iar trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare din noi.

Mântuieşte-te singur! Fii fericit dacă vei afla măcar un împreunălucrător în lucrarea de mântuire; acesta e cel mai mare şi mai de preţ dar al Domnului în zilele noastre. Păzeşte-te, vrând să-ţi salvezi aproapele – să nu te tragă el în prăpastia pierzaniei. Acest din urmă lucru se întâmplă la tot pasul” (Marea Apostazie).

Cuviosul Serafim Rose († 1982): „Trăim într-o epocă despre care Domnul ne-a prevenit că iubirea multora se va răci (Matei 24:12). […] creştinismul ortodox, fiind o credinţă arzătoare, pe care nu ne ruşinăm să o mărturisim şi să o păstrăm ca pe lucrul cel mai de preţ din viaţa noastră, se află în mare măsură într-o stare de declin şi de regres în lumea de astăzi. […] Creştinismul şi ortodoxia noastră sunt [astăzi] de plastic. Să fim suficient de smeriţi şi să recunoaştem acest lucru. […]

Situaţia este mult mai rea decât am putea crede; duşmanul se află nu numai în afară, ci chiar şi în rândurile noastre. […] Spiritul legalismului şi al compromisului cu duhul lumii se regăseşte peste tot în biserica ortodoxă de astăzi. […]

Acum organizaţia bisericească [ierarhia şi clerul] se înclină în faţa comandamentelor impuse de atei.

Nu a existat epocă mai bogată în falşi învăţători decât acest amărât de secol XX.

Nu trebuie să ne aplecăm asupra Sfinţilor Părinţi numai pentru «a învăţa despre ei». Dacă ne mărginim la a face numai acest lucru […] nu vom avea experienţa necesară pentru a vorbi inimilor […], nici cunoaşterea necesară pentru a pune degetul pe greşeala de moarte a «teologilor» academici care vorbesc despre Dumnezeu cu ţigara sau cu paharul de vin în mână, nici curajul de a-i acuza pe ierarhii «canonici» apostaţi de faptul că l-au trădat pe Hristos” (Viitorul Rusiei şi sfârşitul lumii).

„Cumplita boală pe care o întâlnim astăzi în eparhiile ortodoxe [este] boala lumescului. Privit din afară, clerul ortodox a început să semene cu clerul neortodox din alte eparhii [«confesiuni»] […]. Duhul lumesc se află practic în aerul pe care îl respirăm, astfel încât nu mai putem scăpa de el. Biserica noastră şi toţi membrii ei sunt atacaţi de duhul lumesc şi nu putem scăpa de el izolându-ne în ghettouri şi în oraşe mici […]. De aceea, întrebarea- cheie cu privire la viitorul ortodoxiei [….] este următoarea: «Cum să rământem ortodocşi şi să ne dezvoltăm ortodoxia împotriva duhului lumesc care ne atacă din toate părţile?» Să nu ne adaptăm calapoadelor lumii, iar dacă ne adaptăm la lumea de astăzi, atunci nu suntem creştini serioşi […]. Un ortodox care nu este diferit [de lume] poate fi mai rău decât un neortodox […]. A fi conştient de semnificaţiile ortodoxiei însemnă a şti că lumea este într-o bună măsură domeniul diavolului, al prinţului acestei lumi […]. Viaţa noastră creştină este în mare măsură de faţadă şi rece […]. Ortodoxia este o chestiune de viaţă şi de moarte, ea cere o conştiinţă şi o luptă intensă, nu poate fi comodă decât dacă este falsă.

Adevăratul creştin de astăzi nu se poate simţi la el acasă în lume, nu se poate să se simtă el însuşi şi să nu fie privit de ceilalţi drept puţin «sărit»”. […] Dar care creştin ortodox adevărat din ziua de astăzi nu este puţin «sărit»?

Astăzi lumea pune mare valoare pe sofisticare, pe cunoaşterea căilor lumeşti, pe „profesionalism”. Pentru ortodoxie, asemenea valori nu înseamnă nimic, pentru că ele ucid sufletul creştin. Şi totuşi aceste calităţi se strecoară întruna în Biserică […]. Cinstit vorbind, dacă urmărim felul în care ortodocşii din lumea de azi îşi trăiesc şi îşi transmit mai departe ortodoxia, am putea spune că bătălia [cu duhul lumesc] este mai frecvemt pierdută decât câştigată […].

Cine intră într-o biserică din eparhiile moderniste nu poate să nu observe rezultatele orientării lumeşti: […] multe orgi, slujbe simplificate şi uneori dramatizate, tot felul de farafastâcuri moderne din care se scot bani.

O mare parte din ceea ce înseamnă astăzi Biserica Ortodoxă este curată moarte duhovnicească” (Pentru o viziune ortodoxă asupra lumii).

Cucernicul părinte Dimitrie Gagastatis († 1975): „Atât clerul, cât şi oamenii de astăzi şi-au pierdut duhovnicia. Vorbesc neîncetat despre chestiuni materiale şi politice” (Amintirile unui sfânt).

Cuviosul Filotei Zervakos († 1980): „Unii arhierei, nu toţi, din fericire, îşi lasă mitropoliile lor şi se duc să se certe şi să se lupte voiniceşte ca să cucerească domenii, bogăţii, să se îmbogăţească pe pământ, să-şi sporească avuţiile şi bunurile, ca să nu rămână afară de la mirele lor[…], Mamona.

Atenagoras, patriarhul Constantinopolului, aflăm că a săvârşit o rugăciune de pomenire şi s-a rugat ca Dumnezeu să-i aşeze şi pe cei nebotezaţi, pe musulmani în rândul celor aleşi şi sfinţi!!! Unde am ajuns?! Ce semne sunt acestea? Că harul lui Dumnezeu ne părăseşte? Îl părăsim pe Dumnezeu. Ne părăseşte şi Dumnezeu pe noi […]. Dar unde vom ajunge dacă vom continua în felul acesta să schimbăm tradiţia?” (Stupul ortodox).

„Am căzut în amăgire, erezie şi nebunie şi am devenit, fără să simţim, în loc de prieteni şi ostaşi ai lui Iisus Hristos, prieteni şi ostaşi ai vrăjmaşului nostru cel viclean, diavolul.

Aceia care au fost înrolaţi de Stăpânul împărăţiei cerului să lupte s-au moleşit. Şi nu numai că au slăbit, ci s-au adâncit în somnul greu al trândăviei şi al nepăsării.

Nu este în vremea aceasta cârmuire [duhovnicească] şi prooroc şi egumen, toate forţele ocârmuitoare au slăbit cu desăvârşire. […]

Unii dintre clerici, mai ales cei din Europa şi America, amestecaţi printre necredincioşi, au învăţat lucrurile lor şi, amăgiţi, în loc de fii ai luminii, au devenit fii ai întunericului, şi călăuze şi învăţători ai satanei” (Viaţa şi învăţăturile cuviosului părinte Filotei Zervakos)

„Astăzi oamenii au rele exemple din partea conducătorilor societăţii şi ai Bisericii. S-au învârtoşat şi aceştia, mai rău decât evreii.” […] (Stupul ortodox)

„Episcopii şi păzitorii [Bisericii] au adormit, iar păstorii ei au deschis larg uşile, ca să intre nestingheriţi lupii cei molipsitori [catolici, protestanţi, ecumenişti] şi să jertfească, să răpească şi să împrăştie oile pentru care Hristos Şi-a vărsat sângele Său.” (Viaţa şi învăţăturile cuviosului părinte Filotei Zervakos)

Sfântul Ierarh Averchie Tauşev († 1976): „[Acum] Biserica încetează de a mai fi Biserică. Ea devine pseudobiserică, gata de a-l primi pe Antihrist ca «Mesia», în afară de «mica rămăşiţă» a dreptcredincioşilor care, conform cuvintelor Episcopului Ignatie [Briancianinov] devine «tot mai săracă şi mai săracă».

În prezent, noţiunea de ortodoxie şi-a pierdut sensul, sub masca «ortodoxiei» se ascunde astăzi non-ortodoxia. Apare necesitatea aflării unui nume nou pentru ceea ce numim «ortodoxie», aşa cum a trebuit cândva să făurim termenul de «ortodoxie». Şi acest lucru nu este deloc uşor.

Noi trăim azi în epoca apostaziei, a lepădării de adevăratul creştinism, când «taina fărădelegii» a intrat în stadiul final de pregătire, înainte de venirea «omului nelegiuirii», a Antihristului” (Marea apostazie).

Schimonahia Macaria († 1993): „Nu mai e cu putinţă ca cineva din noua generaţie să ajungă cuvios, au ajuns prea târziu. Şi-au pierdut rădăcinile dumnezeieşti” (Cuvioasa Macaria, mângîietoarea celor suferinzi).

Despre Cuviosul Lavrentie al Cernigovului: „Părintele interzicea foarte sever tuturor călugărilor, diaconilor şi preoţilor să-şi tundă părul şi bărbile, zicând că mare e ruşinea pentru arhierei să fie tunşi şi bărbieriţi. Încă spunea despre slujitorii Bisericii: «Sunt apostoli şi sunt iude, doar feţele şi le-au schimbat, dar vicleniile sunt aceleaşi.»

Era foarte râvnitor părintele, un mare propovăduitor al credinţei ortodoxe, şi un mare apărător al Bisericii şi al rânduielor ei. Părintele Lavrentie se supăra foarte tare pe cei ce binecuvântau vreo schimbare în rânduiala bisericească: în cărţi, slujbe de priveghere, botezuri, liturghii sau slujbe de înmormântare. De asemenea, era foarte nemulţumit de cei care scurtau slujbele duhovniceşti (chiar şi de vlădica) […]. Era foarte nemulţumit că nu se citea Psaltirea, dar strigau «Slavă!», fără frică de Dumnezeu, iar la Sfânta Liturghie întrerupeau rugăciunea ce se citeşte înaintea Sfintei împărtăşanii, deschizând uşile împărăteşti, iar cel ce citea, neterminând rugăciunea, spunea «Amin!», iar preotul spunea «Cu frică de Dumnezeu…» «Este oare aici frică de Dumnezeu?- [se întreba Cuviosul] – Aici este neglijenţă, aici nu numai că nu se respectă legea, ci este vorba de superficialitate şi înfruntare a bunului Dumnezeu. Asemenea slujitori ai Bisericii nici nu se mântuiesc pe sine, nici pe alţii nu-i lasă să se mântuiască […]. Arhiereii şi slujitorii Bisericii cărora le place să scurteze rânduiala bisericească vor merge în focul cel veşnic […]. Din cauza acestor acestor slujitori, poporul nu vine la biserică. Amar, amar şi jale pentru aceşti cârtitori, căci focul cel veşnic şi întunericul fără de sfârşit îi aşteaptă.”

Părintele Lavrentie iubea foarte mult punctualitatea şi corectitudinea rânduielilor bisericeşti, minuţiozitatea în slujba bisericească. Numai că vlădica Boris voia să schimbe această rânduială şi umbla să modifice regulile […]. Când au ajuns acestea la urechile părintelui Lavrentie, el s-a mâhnit tare şi a exclamat: «Pentru ce au mai fost scrise atunci pravilele şi toate cărţile? Aşa ceva nu este bine!»

La o slujbă un părinte a dat binecuvântare să se scurteze rugăciunea de înmormântare. Când l-au întrebat pe părintele Lavrentie ce să facă, el le-a spus: «Dacă nu le este frică de Dumnezeu şi îşi asumă toată responsabilitatea pentru ceea ce fac, atunci lasă-i să o scurteze!»” (Sfântul Lavrentie al Cernigovului, viaţa, învăţăturile şi minunile).

Cuviosul Paisie Aghioritul († 1994): „Se vor petrece multe evenimente. Nerozia a întrecut limitele. Lepădarea [de credinţa ortodoxă] a venit şi rămâne, ca acum să vină fiul pierzării. Totul va deveni un spital de nebuni. Vom vedea făcându-se lucrurile cele mai neaşteptate, mai neraţionale. Evenimentele se vor derula cu repeziciune: ecumenism, piaţă comună, un stat mare, o religie după măsurile lor. Acesta e planul diavolilor. Sioniştii pregătesc pe cineva de «Mesia». Aceştia vor să stăpânească lumea. […]

Dar ce situaţie este aceasta? Pe de o parte ecumenismul, pe de alta sionismul!… Peste puţin, ne vom închina la diavolul cu două coarne. […] vin ani grei, vom avea încercări mari. Şi uită-te, oamenii nici nu înţeleg că trăim semnele vremurilor, că pecetluirea înaintează. Trăiesc ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic. De aceea spune Scriptura că „va căuta să înşele şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24; Marcu 13, 22). […] Astăzi trăim în anii apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva să fie prooroc pentru ca să înţeleagă asta. Lucrurile înaintează uşor-uşor. […] Vremurile vor fi tot mai întunecate, nu se va mai afla înţelegere. Fiecare va face ce îi spune gândul său. Se va întâmpla ceea ce spunea Sfântul Cosma din Etolia: «Vei umbla multă vreme ca să afli un om!» […] Stare de alarmă! Nu uitaţi că trecem prin vremuri grele şi e trebuinţă de multă rugăciune. […] Să vă rugaţi pentru situaţia generală cu totul ieşită din comun a întregii lumi, ca să Se milostivească Hristos de făpturile Sale, pentru că merg spre catastrofă. […] Lumea se îndreaptă spre zăpăceală, nebunie şi înfundă-tură. […] Cu toate că trecem prin ani grei, văd că în mănăstiri domneşte un duh[…] de veselie.” (Antihristul şi pecetea lui).

De ce nu ne putem uni cu ecumeniștii Reviewed by on . I. Ce ne spun ecumeniştii despre ecumenism? Preotul lector doctor Dan Sandu, paroh la Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” – Iaşi şi director al Centrului Cultura I. Ce ne spun ecumeniştii despre ecumenism? Preotul lector doctor Dan Sandu, paroh la Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” – Iaşi şi director al Centrului Cultura Rating:
scroll to top