Home » Arhiva AXA anul III » Axa 45 » Cum se ridică un stat (I)
Cum se ridică un stat (I)

Cum se ridică un stat (I)

august 16, 2010 4:36 am by: Category: Axa 45, Sabia de foc Leave a comment A+ / A-

Înainte de-a se întreprinde opera de reorganizare, un singur cuvânt – dezordine – definea, în toate domeniile situaţia portugheză.

 

Dezordinea politică

În vârful tuturor – o mică cauză, un mic efect al tuturor celorlalte dezordini, – funcţionarea neregulată a puterilor publice. Oricare ar fi fost valoarea oamenilor şi dreptatea intenţiilor lor, partidele, facţiunile, grupările politice, credeau că reprezintă de drept democraţia şi exercitau de fapt suveranitatea naţională, organizând dealtfel sediţiunile. Preşedenţia Republicii n-avea nici forţă, nici stabilitate. Parlamentul oferea în permanenţă spectacolul dezacordului, tumultului, incapacităţii legislative sau al obstrucţionismului şi scandaliza ţara prin procedeele sale şi prin calitatea inferioară a muncii. Ministerele erau lipsite de o coeziune puternică; ele nu puteau guverna, chiar când membrii săi ar fi dorit s-o facă. Administraţia publică, inclusiv aceea a autarhiilor şi a coloniilor, în loc să reprezinte unitatea şi acţiunea progresivă a statului, era dimpotrivă, simbolul viu al lipsei de colaborare generală, al neregularităţii, al necoordonării, – dând naştere la scepticism, la indiferenţă, la pesimism celor mai alese spirite.

Dezordinea financiară

Strâns legată de această dezordine care învenina toată viaţa portugheză, mai erau, în metropolă şi în colonii, dezordinea financiară şi dezordinea economică, care agravându-se pe tăcute, agravau şi dezordinea politică în cercul vicios al dezastrelor naţionale. Departe da mine intenţia de-a examina minuţios această stare de dezechilibru financiar care absorbea toate încasările normale, toate noile impozite şi noile taxe pe care le votase parlamentul, fără a risca măcar să astupe deficitul care devora emisiunile în bilete ale Băncii Portugaliei şi disponibilităţile naţiunii, mobilizate prin emisiunile de bonuri de tezaur şi prin repetatele apeluri făcute la Casa generală de depuneri, în timp ce în budget, în trezorerie, exagerarea autonomilor legale sau ilegale şi întârzierile de plată, de lichidare, de scripte, de statistică, stabileau nesiguranţa şi confuzia. Renunţ de-a vă obosi cu cifre, însă există una care merită a fi citată. Chiar după război, şi cu toate eforturile interesante dar izolate care fuseseră făcute pentru a se îndrepta situaţia, deficitul anual, redus în aur la schimbul mijlociu al fiecărui exerciţiu, se ridicase la aproape 30 milioane livre, adică trei milioane de contos în moneda noastră actuală.

Şi se ştie că din aceste atît de mari sume depăşite, partea destinată veritabilei îmbogăţiri şi valorificări a activului naţional, a fost destul de modestă. Dezordine: dezordine financiară.

Dezordinea economică

129 2619-salazar

Neputincios din cauza dificultăţilor politice, împiedecat de greutăţi financiare, Statul nu antrena, el devora bogăţiile naţiunii, consuma sau lăsa să se consume capitalul colectiv care-i venea din trecut şi sumele enorme cu care greva viitorul. Nu a avut şi nu putea să aibă nici grija şi nici fondurile necesare pentru a restabili şi lărgi reţeaua comunicaţiilor terestre şi maritime, pentru a stimula expansiunea agriculturii, industriei şi comerţului, pentru a rezolva problema electricităţii şi pentru a face să se nască o nouă activitate, fecundă şi bine ordonată, în metropolă şi în domeniile coloniale. Cât de extraordinar, dacă procentele de interese, date fiind asemenea rele, erau de 11% pentru biletele tezaurului şi de 15, 20 şi chiar 25% pentru contractele private în ţară! Pentru ce ar fi de mirare că producţia naţională era dificilă şi scumpă, învinsă de concurenţa străină pe piaţa internă? Că erau atât de puţini oameni dispuşi să-şi rişte banii spre a-şi lărgi sau ameliora proprietăţile urbane sau rurale? Scumpirea vieţii pe care am cunoscut-o, era logică; neîncrederea cu privire la viitorul Portugaliei era fatală la noi şi în străinătate, unde creditul nostru se restrângea lamentabil; era inevitabil ca emigranţii să părăsească ţara în număr mai mare şi ca indicele mişcării populaţiei să scadă. În ameţeala biletelor, preţurilor şi schimburilor, spiritul de speculaţie şi de aventură a înlocuit grija de afaceri bine studiate şi corect întreprinse, camăta neînfrânată a înlocuit remuneraţia legitimă şi măsurată a capitalului, numeroase parazitisme o substituiră câştigurilor licite în crearea bogăţiilor. Dezordine: dezordinea economică.

Dezordinea socială

Mizeria puţin, foarte mult indisciplina, slăbirea guvernelor, camaraderiile şi complicităţile echivoce, dădură naştere anarhiei în uzine, în servicii, în stradă. Un regim de nesiguranţă, de revoltă, de greve, de atentate, se stabilise în ţară. Când slăbiciunea guvernelor nu le mai permite să mai fie pentru cetăţeni garanţia eficace a dreptului fiecăruia, aceştia îşi iau asupra lor, anarhic, dreptul de a-şi apăra ei înşişi viaţa, interesele şi bunurile, spre a nu se lăsa învinşi, prăvăliţi, înlănţuiţi de teroarea de care se serveşte o minoritate îndrăzneaţă, spre a viola justiţia la adăpost de sancţiuni. În tot cazul, dezordine: dezordine socială.

Acestea erau aspectele cele mai bătătoare la ochi ale gravei crize pe care o traversa naţiunea. Acestea erau faptele care explicau că se reclama din toate părţile, în ajunul dictaturii, efortul pentru salvarea naţională care să aducă acestei sărmane ţări condiţia fundamentală a muncii şi a prosperităţii: ordinea. Atunci începe marea bătălie, neangajată încă pe toate punctele şi nici în întregime câştigată de acei care au desfăşurat-o. Dar, graţie patriotismului poporului şi sprijinului forţei fizice, se poate afirma că fundamentele operei de reorganizare sunt deja fixate şi că cele mai solide coloane au fost ridicate.

Revoluţia portugheză

2352900096 75ba0de8fd_bRevoluţia naţională, care a început la 28 Mai 1926, şi s-a desfăşurat aproape de îndată sub înalta direcţie a preşedintelui Republicii n-ar fi de explicat nici de apărat, dacă ea nu era profundă în obiecţiunile sale, cinstită în procedee, esenţial populară. Ea mai trebuia să asigure sufletului naţional continuitatea misiunii noastre istorice. Voi spune câteva cuvinte asupra acestor diferite puncte.

Europa şi lumea întreagă se agită în experienţe politice şi sociale, în revolte, revoluţii, crize, dificultăţi, aspiraţie de viaţă nouă; se încearcă sisteme; se caută drumuri de viaţă şi de echilibru pentru societate; principii şi instituţiuni seculare se prăbuşesc şi altele care ar trebui să fie menţinute, sunt trecute prin confuzia tragică a momentului; popoarele simt din ce în ce mai mult legăturile care le ataşează la solidaritate.

În acest mic colţ occidental, nici prea apropiat nici prea îndepărtat, în centrul unuia din marile drumuri ale civilizaţiei, această ţară care nu există de ieri de alaltăieri, care are o fizionomie şi o istorie, este chemată să-şi marcheze poziţia. N-am fi înţeles nimic din lecţiile epocii noastre şi n-am fi profitat nicicum, dacă armata portugheză ar fi rămas numai instrumentul prin care se înlocuiesc câţiva oameni prin alţi oameni, particularisme prin alte particularisme, ambiţii şi vanităţi prin alte vanităţi şi alte ambiţii.

În faţa naţiunii, – rău deşteptată din amorţeala sa, ridicându-se penibil dintr-un pesimism bolnăvicios, forţată de circumstanţe să-şi apere numele, viaţa, istorica sa misiune civilizatoare, – acel care guvernează nu poate găsi interes în schimbările superficiale care lasă intactă cauza relelor, ci numai în transformările economice, sociale şi politice profunde, pe care noi obiceiuri şi noi concepţii de viaţă socială le provoacă şi le garantează. Din înălţimile de unde trebuie să fie examinată problema, nu se văd bine nici susceptibilităţile personale, nici interesele meschine, nici rivalităţile, nici grupările, nici partidele. Singură naţiunea se distinge şi contează în viaţa sa, în necesităţile şi-n dorinţa sa de progres; de aci această încercare îndrăzneaţă a unei politici fără politică, sau mai bine zis, a unui guvern fără politică care deşi pare o nebunie – a fost o fericire pentru toţi. Era cel puţin o teză nouă, demnă de a fi încercată, printre diviziunile oamenilor şi existenţa dezolată a unei ţări care continua să aibă foarte mulţi oameni care s-o iubească dar, prin fatalitatea evenimentelor, foarte puţini care s-o servească.

Dacă presupunem că s-a făcut totul sau, dimpotrivă, că nu s-a făcut nimic, nu înţelegem ceea ce se petrece, nici dificultatea a ceea ce încercăm. O revoluţie atât de mare şi atât de profundă, sau nu ajunge niciodată la nimic, sau se face prin lenta absorbţie a principiilor noi care inspiră viaţa oamenilor şi ea va fi cu atât mai înaintată, cu cât o vom resimţi mai mult în noi înşine.

3449170167 02b4454e65_bRevoluţia nu trebuie numai să fie profundă în obiectivele sale, ci şi serioasă în procedee. Înţeleg prin aceste două lucruri: sinceritate şi gravitate.

Lucrul serios este mai întâi conformitatea sentimentelor cu ideile şi conformitatea actelor cu principiile. În viaţa publică, ca şi în viaţa privată, lipsa de sinceritate oboseşte: nici un regim politic care întrebuinţează minciuna ca metodă de guvernământ sau care se mulţumeşte cu adevăruri convenţionale nu poate avea credit în sufletul popular.

Pentru noi nu există false acuzaţii ca armă politică, nici fapte în afară de cele care au fost controlate, nici promisiuni care să nu fie anticiparea unui plan cu siguranţă realizat.

Dacă suntem împotriva abuzurilor, nedreptăţilor şi neregularităţilor administraţiei, în contra favoritismului, dezordinii, imoralităţii, aceasta-i din cauză că faptul acesta corespunde unei serioase idei de guvernământ şi nu unei atitudini politice, la a cărei umbră noi să comitem aceleaşi abuzuri şi aceleaşi nedreptăţi. Vai de acei care încearcă să îmbrăţişeze aceste principii de salvare naţională, declarând că ne urmează în opera revoluţionară şi ştim că voim să ridicăm îndrăzneţ, cu ajutorul reformelor sociale, nivelul economic şi moral al poporului, şi care în fond nu urmăresc decât să adoarmă, în speranţă, revendicările cele mai vii şi să profite de pacea pe care am încheiat-o cu ei, spre a uita exigenţele Justiţiei. Aceştia nu sunt de-ai noştri, nici nu sunt cu noi.

Partea serioasă este, în al doilea loc, greutatea gândirii şi a acţiunii. D’Ormesson a scris, cu privire la regele Belgiei şi la moartea sa, aceste fraze frumoase: „Albert I era serios. Iată cuvântul care spune totul. El era conştiinţa făcută rege şi aceasta-i ceea ce poporul său şi toate popoarele au simţit. Căci poporul este serios. Viaţa este serioasă. Munca este un lucru serios. Este serios să-ţi câştigi viaţa, să munceşti sau să mânuieşti unealta, să creşti copii, să lupţi contra bolii, contra încercărilor, să economiseşti pentru a-ţi asigura bătrâneţea. Credeţi-mă, masele au intuiţii profunde. Ele ştiu să distingă şi pe cel care posedă această concepţie a seriosului şi pe cel care nu o posedă deloc”. Să ne explicăm: lipsa de serios în viaţa publică, este la baza mai mult decât a unei mişcări politice.

În semi-izolarea muncii mele, caut să ies din mine însumi şi să asist ca simplu spectator la opera guvernamentală; m-aş simţi nenorocit dacă, complet absorbit de acţiune, aş ajunge să-mi pierd facultăţile critice. Viaţa ţării trece prin faţa guvernanţilor în procese, reclamaţiuni, cercetări, proiecte şi legi – tristă sau bucuroasă, optimistă sau dezolată, umilă sau orgolioasă, – cum este în realitate. Şi lucrul acesta este grav. Pacea sau războiul, ordinea, autoritatea, disciplina, creditul statului, onoarea naţiunii, munca, educaţia, bătrâneţea, tinereţea, omul care-şi paşte vitele, muncitorul care-şi conduce maşina, femeia care-şi alăptează copilul, – totul este prea serios, pentru a nu fi o preocupare constantă şi a nu lăsa în suflet urme adânci.

Gravitatea vieţii nu implică neapărat doliul tristeţii, pesimismul, descurajarea; ea este, dimpotrivă, foarte compatibilă cu bucuria poporului, cu jocurile, graţia şi râsul. Ea pretinde simplu, ca lucrurile serioase să fie tratate serios. Iată pentru ce micile conspiraţii de promenadă, planurile revoluţionarilor şomeri, proiectele de la care se aşteaptă să aducă fericire şi abundenţă, doar pentru că ele sunt publicate în Jurnalul Oficial, cabinetele de prieteni, combinaţiile nepotismului, împărţirea locurilor şi crearea haosului de unde vor ieşi apoi, spontane, ordinea şi lumina; toate acestea lasă deoparte realităţile naţionale şi nu sunt, în general, decât jocuri copilăreşti, mici tragedii familiare, sub ochiul vigilent al părinţilor.

În sfârşit, revoluţia de la 28 Mai este curat populară prin preocuparea sa de a fi în contact direct cu sufletul poporului şi aceea de a satisface nevoile sale cele mai urgente.

Un ziarist francez a fost primul, cred, în a afirma cu îndrăzneală în faţa Europei, că decadenţa parlamentară şi aceea a discuţiilor sale sterile, nu însemnau deloc o cât de mică ingerinţă a naţiunii în treburile publice, şi că era chiar perfect compatibilă cu o mai strânsă alianţă a guvernanţilor şi a popoarelor.

Cazul portughez ilustrează el singur această teză.

SOLUŢIA POLITICA PREALABILĂ

2142976739 2Nici o problemă de administraţie publică n-ar fi putut să fie începută şi nici o reformă socială sau etică întreprinsă, în condiţiile politice în care se găsea Portugalia în 1926. Trăiam sub regimul Constituţiei republicane din 1911, ale cărei modificări ulterioare nu ştiuseră decât să întărească caracterul parlamentar. Dar este important de subliniat ceea ce era în realitate acest regim politic şi de semnalat defectele acestei constituţii ca şi acelea ale funcţionării instituţiilor atunci existente.

Lăsând deoparte numeroasele revoluţii – care isbucniră în cursul perioadei ce se întinde între stabilirea Republicii în octombrie 1910 şi răscoala armatei în Mai 1926, – neţinând chiar socoteală de perturbarea vieţii publice provenind dintr-o stare revoluţionară endemică, iată care este soarta noastră în timpul acestor ani de republică parlamentară: instabilitatea şi slăbirea celei mai înalte magistraturi a statului; instabilitatea şi neputinţa guvernamentală, din faptul că guvernanţii erau supuşi omnipotenţei constituţionale a Camerelor care nu puteau să mai guverneze. În spatele acestor Camere, sau aproape totdeauna deasupra lor, se aflau numeroasele partide politice şi comitetele lor de direcţie, sprijinindu-se pe o masă electorală pe care o mânuiau şefii locali – importanţi, interesaţi şi fără idealism, izvor suprem, până la urmă, al puterilor statului. În aceste condiţii, este foarte greu să se susţină că am avut vreodată alegeri libere, şi că electorii au putut înţelege asupra cărui lucru trebuiau să se pronunţe.

Departe de mine gândul să susţin că nu au fost, în partide sau în afară de partide, oameni de o înaltă valoare morală sau intelectuală, animaţi de dorinţa de a fl utili naţiunii; vreau să spun simplu, că instituţiile politice şi condiţiile vieţii politice din Portugalia, trebuiau să anihileze în mod fatal toate eforturile.

De aici necesitatea de a permite acţiunea unui guvern oarecare, a unei soluţii politice, chiar provizorie. Această soluţie fu dictatura naţională stabilită fără împotrivire de armată, la 28 Mai 1926. Această dictatură a precedat – şi era după orice logică politică – opera de reorganizare de întreprins în diferite domenii, începând prin cea financiară. Şi iată în ce a constat: închiderea şi dizolvarea Camerelor, dizolvarea partidelor, instituirea unui guvern forte şi independent, plus câteva restricţiuni necesare, atingând libertatea presei şi a întrunirilor.

Experienţa trecută, demonstrase că a slăbi frâna vechilor partide, însemna să li se permită coruperea opiniei publice şi împiedicarea oricărei acţiuni eficace, graţie partizanilor şi funcţionarilor la ordinele lor. Dar nu se văzură nici revocări de funcţionari, nici băgări la închisoare, nici deportări şi nici o altă restricţie violentă, nici persecuţii din acelea care împiedică munca paşnică sau restrâng libertatea individuală – domeniul politic fiind, natural, exclus – a învinşilor din ajun. Revoluţia, esenţial naţională, a făcut apel la buna voinţă a tuturor portughezilor. În noua ordine politică devenise posibil să se lucreze şi se începu prin reforma financiară, pentru motivele pe care le voi expune mai jos.

ASANAREA FINANCIARĂ

Cu tot ceea ce s-a realizat în materie financiară în cursul acestor din urmă ani, nu-mi pare, mie ministru de finanţe, că se poate vorbi aici, de o operă remarcabilă prin noutatea sa sau prin principiile sale de bază. Reforma financiară întreprinsă în Portugalia, este foarte puţin originală şi mai puţin revoluţionară decât anumite tentative făcute altcândva decât în zilele noastre. Singura caracteristică a acestei opere stă în clasicismul său. Ea constituie totuşi o victorie de mare amploare şi o veritabilă muncă de Hercule.

A spune că, în ciuda crizei care a devastat lumea, bugetul nostru este echilibrat de opt ani încoace şi că aceşti şapte ani de gestiune s-au încheiat prin importante solduri creditoare, pare a te lăuda cu lucruri aproape ridicule, fiindcă ele aşa ar trebui să fie întotdeauna. Este adevărat că istoria noastră administrativă arată un dezechilibru atât de constant, că în cursul unui întreg secol, ar fi fost destul de greu să descoperi trei ani de conturi sănătoase. Deficitul avea o constituţie cronică şi prin aceasta chiar, foarte greu de dezrădăcinat. Lipsă de seriozitate în calculele bugetare, bugete dezechilibrate în serie, impozite prea uşoare, incertitudini şi haos al unei politici până la urmă ineficace, totul se explică prin slăbiciunea economiei noastre, prin fragilitatea guvernului, prin dezordinea politică şi dezorganizarea administrativă care decurgea din aceasta, în sfârşit, prin instabilitate şi prin lipsa de perseverenţă – defect capital al rasei noastre – în executarea unui plan determinat. A trebuit să se ţină seama de toate acestea, pentru a asigura succesul politic al reformei financiare.

Odată echilibrul şi aceste importante solduri creditoare obţinute, a fost posibil să nu se mai recurgă la emiterea de bilete ale băncii Portugaliei, nici la subscripţie cu azvârlirea continuă de bonuri de tezaur, nici la depozitele Casei generale de Depuneri – izvoare principale ale datoriei noastre flotante a căror rambursare se întreprinse. Datoria flotantă exterioară, fu repede rambursată şi în interior, angajamentele tezaurului sub toate formele sale (conturi debitoare la banca Portugaliei, bonuri cu termen scurt) fură progresiv anulate. Dobânda a fost redusă de la 11 la 3.3%; conversiuni succesive ale datoriei, toate facultative, au fost făcute şi titlurile de valori mobiliare, căpătară o importantă plus-valută.

Este evident că foarte multe alte reforme au fost necesare pentru a consolida echilibrul financiar: acelea ale impozitelor şi contabilităţii, creditului, băncii Portugaliei şi Casei generale de Depuneri. Astfel a fost asigurată stabilizarea monetară, regularizarea regimului circulaţiei biletelor, organizarea creditului agricol şi industrial pentru partea care este în sarcina statului.

Încă de la început, aceeaşi inteligenţă procedează, la elaborarea acestei opere şi aceleaşi mâini o execută. Bazată pe principii foarte simple, cu judecată, de o impecabilă cinste şi de o economie rigidă, opera realizată a putut face faţă tuturor criticilor şi, mai ales, tuturor evenimentelor care au ruinat alte state în lume.

Bugetul şi conturile, sunt atât de clare, încât nu lasă nici o urmă care să permită îndoieli asupra bunei întrebuinţări a banului provenind din impozite. Dar există nemulţumiţi – mai ales printre aceia care nu ştiu care este greutatea impozitelor în străinătate. Fondul chestiunii se reduce la aceea că statul are în spatele lui un trecut în cursul căruia, din lipsa unei bune administraţii şi din lipsa de resurse, s-a demis din funcţiile sale esenţiale: drumuri, porturi, telegraf şi telefon, lucrări publice, hidraulică, instrucţie, totul era paralizat. În schimb, dobânzile ridicate şi inegalităţile sau modicitatea impozitelor, făceau unora o viaţă particulară foarte uşoară. Astăzi, spre a face să recâştige utilajul naţional timpul pierdut, Statul se vede obligat să angajeze mari cheltueli şi să comprime economiile private, mai ales acelea care prezintă un caracter parazitar; însă, dimpotrivă, starea actuală a lucrurilor este mai avantajoasă pentru aceia care posedă interese directe în producţie. Acest conflict între interesul general şi interesul particular al unora, se găseşte la baza acestor vane nemulţumiri.

Deficitul anual a fost înlocuit prin excedente importante care nu se vor putea menţine aşa de ridicate – poate – dar cu care s-au făcut stabile condiţiile unui echilibru solid al finanţelor publice. Datoria flotantă externă, a fost plătită în întregime; datoria flotantă internă scade progresiv prin rambursare şi consolidare şi va fi stinsă complet peste doi sau trei ani cel mult, dacă se continuă aceeaşi politică. Tezaurul are astăzi disponibilităţi considerabile care-l pun integral la adăpost de operaţiile ruinătoare realizate sub imperiul necesităţilor presante. Statistica, pe cale de a se regulariza şi accentua, se îndreaptă spre perfecţiunea dorită. Creditul Portugaliei creşte de la o zi la alta, procurându-ne baze de operaţiuni de credit, ce va fi indispensabil de efectuat pentru a termina restaurarea financiară, consolidarea monetară şi pentru a da impuls producţiei, comunicaţiilor şi bogăţiei generale. Se achită datorii vechi, se lichidează chestiuni dezagreabile care au trenat timp de ani de zile, se caută a se face o mai bună repartiţie a impozitelor, se accentuează regularitatea încasărilor şi plăţilor, se întăreşte supravegherea, pentru ca votul să meargă în ordine şi după lege. Concentrare, unitate, simplificare, regularitate, apărare a contribuabilului, caracter intangibil al contractelor, dominaţia absolută a legii – acestea sunt principiile fundamentale ale administraţiei şi ale tuturor reformelor. Acestea din urmă traduc, de la cele care au ca obiect bugetul şi datoria publică, până la cea a contabilităţii, drumul neîntrerupt către ordinea financiară. Iată, în câteva linii, problema financiară.

Reforma economică

Nu ar fi servit la nimic reorganizarea finanţelor publice, dacă s-ar delăsa economia generală, unde ele vin să se alimenteze. Iată câteva din principiile fundamentale ale reconstituirii noastre economice. Noul stat portughez colaborează cu particularii la reconstituirea economică a ţării. Dar trebuie să subliniem înainte de orice, că se consideră ca eronată tendinţa modernă care este de a lărgi fără limite intervenţia statului. Nu se ignoră că, condiiţiile economice speciale epocii noastre şi mai ales politica câtorva state, reacţionând asupra noastră, ne obligă să intervenim mai larg chiar decât am fi dorit-o. Totuşi, după noi, când statul se substituie particularilor, el înăbuşe forţa creatoare a oricărei iniţiative private, şi de aci nu pot rezulta decât inconveniente.

Există un anumit număr de atribuţii şi de sarcini care incumbă statului prin chiar propria sa constituţie şi, în fapt, se ajunge ca statul să se substituie particularilor lipsiţi de capacitate financiară, de valoare tehnică sau chiar de o autoritate suficientă. Câmpul este cu atât mai vast, aici, cu cât s-au neglijat mai mult interesele cele mai presante ale economiei naţionale.

Reforma financiară a procurat elemente indispensabile şi, mai ales de şapte ani, se lucrează susţinut. Suntem pe cale să realizăm prima parte a planului de ansamblu, care trebuie să fie executat în cincisprezece ani: apărarea terestră, aeriană şi navală, drumuri, căi ferate, porturi, hidraulică agricolă, reţea electrică naţională, telegraf şi telefoane, comunicaţii şi credite coloniale, instalaţii de servicii publice şi şcoli. La sfârşitul acestui termen, dacă nu ne îndepărtăm de calea trasată, ţara îşi va schimba faţa şi statul se va putea lăuda că a contribuit serios la reconstrucţia economică a naţiunii. Dar acestea nu sunt decât condiţiile materiale ale muncii.

Nu există în lumea de astăzi o singură ţară care să-şi poată spune că-i partizană a liberului schimb; totuşi, a noastră figurează printre acelea al căror protecţionism este mai moderat. Socotim ca o gravă eroare protecţionismul înverşunat, pe care-l vedem desfăşurăndu-se pretutindeni, făcând tabula-rasa de condiţiile naturale de existenţă a popoarelor şi deformând, în prejudiciul umanităţii, caracterul particular al diferitelor economii naţionale.

În loc de a rezolva problemele momentului, crearea de economii autarhice, la care procedează cea mai mare parte a naţiunilor – fie ca reacţiune contra unor alte autarhii, fie în scopul de a-şi organiza apărarea militară, – nu va servi decât la punerea altor probleme pentru viitor. În aceste conjuncturi grele, rezistăm mai mult decât putem restricţiilor, tarifelor vamale, contingentărilor, limitării comerţului de devize şi constituim astfel, cu alte câteva ţări, una din rarele părţi ale globului unde să fie respectată libertatea de import, de export şi aceea a comerţului de devize.

Unul dintre principiile fundamentale ale reconstituirii noastre economice, este că economiile metropolei şi ale coloniilor trebuie să fie unele complementul celorlalte şi să tindă la constituirea unui tot. Această politică, definită constituţional în actul colonial din 1930, nu poate fi o cauză de mirare pentru nimeni. Cât despre rest, principiul comunităţii economice în limitele imperiului, nu este altceva decât extensiunea principiului comunităţii politice tradiţionale a Portugaliei, între metropolă şi colonii, care sunt provinciile noastre de dincolo de mare. Din acest principiu esenţial, decurg relaţii speciale între metropolă şi colonii. Mai mult, zisa integrare pune obstacol la aceea că nici una din coloniile noastre să nu poată fi considerată – în detrimentul ansamblului căruia aparţine – ca făcând parte dintr-o economie străină oarecare: adică activităţile străinilor exercitându-se în coloniile portugheze, trebuie să se desfăşoare numai în profitul economiei noastre naţionale.

Iată în ceea ce priveşte statul; dar reconstituirea economiei nu ar putea fi – cu atât mai puţin la noi – numai o operă publică; mai mult, ea trebuie să fie sarcina particularilor reuniţi într-o organizaţie corporativă. Corporaţia reprezintă în domeniul economic, social şi politic, principiul de bază. Republica portugheză este deci prin definiţie un stat corporativ, ceea ce nu însemnează că organizarea corporativă se găseşte în fapt deja realizată în toate domeniile în care se recunoaşte că-i posibilă şi c-ar fi binefăcătoare. Dimpotrivă: în locul unui mers accelerat, un mers lent dar sigur, ca şi cum s-ar încerca un sistem care n-ar fi fost niciodată practicat într-un mod atât de general, pentru ca să se poată activa fără o extremă prudenţă.

Deşi nu s-a constituit încă integral nici măcar o singură corporaţie, spiritul corporativ începe să pătrundă în economia naţională – şi aceasta-i esenţial pentru triumful regimului. Se întâmplă chiar câteodată să facem cunoştiinţă cu organisme pre-corporative, înainte de a înfăţişa organizări tipic corporative – aceasta pentru a deschide calea în sensul soluţiei dorite, în loc de a recurge la riscul de a compromite sistemul prin lipsa de pregătire a conducătorilor sau a mediului social.

Criza economică a redus într-un mod extraordinar, – când nu le-a eliminat, – dificultăţile care, într-o ţară atât de individualistă ca Portugalia, nu puteau să nu se îndrepte împotriva realizării sistemului corporativ. Începând din 1930 excesul de concurenţă şi scăderea preţurilor, au adus astfel de ravagii, încât organizarea corporativă a apărut ca singura posibilitate de salvare. Din lipsă de organisme corporative sau pre-corporative – şi unele şi celelalte, regulatori de pieţi – s-ar vedea în imposibilitate să protejeze eficace anumite produse naţionale făra să recurgă la tarife vamale exagerate. Avantajele sistemului corporativ se vor face mai bine simţite dincolo de epoca noastră: atunci când dificultăţile actuale vor fi depăşite, altele vor surveni poate, însă obiceiul ar fi atunci creat în producţie şi în relaţiile sale cu munca, o a doua natură. E sigur că aceasta nu va fi dispusă să respingă un instrument de progres social, şi lucrul acesta va fi de ajuns pentru ca ansamblul activităţilor care posedă interese în producţie să continue a se adăposti la umbra organizării corporative. Problema se pune în termenii următori: în condiţiile actuale ale lumii, este îndoielnic ca un stat să poată să treacă de la organizarea economiei sale naţionale, la o alta. Ori, dacă nu vrea ca statul să organizeze şi să dirijeze el însuşi economia naţiunii, transformând-o astfel în economie de stat, nu mai rămâne decât o singură soluţie – organizarea corporativă, graţie căreia statul poate trage un beneficiu din toate forţele producătoare, menţinând în totul principiile proprietăţii private, iniţiativei particulare, concurenţei moderate şi uzând de autoritatea sa pentru a reprima abuzurile.

Pentru noi, care dorim să salvăm principiile pe care le-am indicat – pentru că din punct de vedere social noi le considerăm ca superioare acelora care le-au fost opuse – organizarea corporativă va sta sub înaltul control al puterilor publice, tipul de economie auto-dirijată: pentru fiecare ramură de producţie, ea va asigura în acelaşi timp solidaritatea intereselor capitalului şi muncii în ansamblul producţiei şi echilibrul între ramurile diferite.

Organizarea corporativă nu este obligatorie în Portugalia în afară de cazuri destul de rare în care, fără ea, producţia s-ar găsi paralizată. Statul doreşte ca o concurenţă salutară să-şi găsească totdeauna locul şi vrea pe deasupra ca în flecare domeniu, iniţiativele private să poată să se deschidă liber. Statul se abţine deci de a dirija el însuşi corporaţia; el nu-şi rezervă decât dreptul (pe care-l consideră ca o datorie) de a veghea la aplicarea legilor şi de a proteja interesele colectivităţii. A merge mai departe, ar fi – după părerea sa -, complicând sarcina guvernământului, a aduce prejudiciu vieţii sociale.Dacă suntem întrebaţi care sunt rezultatele obţinute, vom răspunde simplu: posedăm în câteva mari ramuri de activitate economică, o organizare încă modestă dar pe care putem conta pentru a regulariza producţia şi comerţul, preţurile şi condiţiile muncii; cu toată criza, trăim pentru a spune astfel, fără şomaj şi, cu toate exemplele foarte rele şi sugestiile deplorabile, avem pacea socială.

PRINCIPIILE UNEI NOI ORDINI

Sinceritatea puterii.

Are noul stat portughez o politică ideologică, adică admite el adevărul unei anumite doctrine şi îi ia el apărarea? Răspund net că da, în certitudinea că singur pretinsul stat liberal ar putea adopta o atitudine contrară. Ori liberalismul în sensul absolut al cuvântului, nu există şi n-a existat niciodată: din punct de vedere filosofic este un contra-sens şi în ordinea politică, o minciună.

Statul este prin el însuşi – indiferent de formă, – o construcţie politică derivată dintr-un sistem de concepte fundamentale: concept de valoare a naţiunii, concept al persoanei umane şi a drepturilor sale, al scopurilor omului, al prerogativelor şi limitelor autorităţii. De aici decurge în mod logic restul. Şi cum este de însăşi esenţa puterii de a căuta să se menţină, va fi totdeauna un număr mai mult sau mai puţin mare de principii pe care puterea nu le va lăsa să se discute, adică în privinţa cărora libertatea nu există. Nici o negare nu valorează faţă de acest fapt.

Dacă statul este o doctrină în acţiune, nu ar fi logic ca el să se dezintereseze de propria sa ideologie: dimpotrivă, el are obligaţia de a o apăra şi propaga, în vederea propriei sale consolidări. Dacă statul se consideră, pe anumite puncte, ca deţinătorul adevărului, neutralitatea sa ar fi de neconceput. Indiferenţa faţă de un principiu, echivalează în realitate cu negaţia acestui principiu şi, destul de adeseori, tăcerea cântăreşte tot atat cât şi eroarea. Dar anumite persoane vor gândi că această teză împiedică progresul ştiinţei şi libertatea educaţiei. Iată pentru ce noi trebuie să lămurim poziţia pe care am luat-o.

Pentru ceea ce este progres al ştiinţei, principiile fundamentale care constituie ideologia statului nou, nu sunt şi nu pretind să fie un tratat de drept politic. Ele nu traduc ceea ce este, ci ceea ce trebuie să fie; şi ceea ce trebuie să fie,scapă ştiinţei.

În al doilea rând, statul nu este, în Portugalia, educatorul prin excelenţă; funcţia educativă este, înainte de toate, de resortul familiei, cu care statul colaborează nesubstituindu-se decât în caz de inexistenţă sau incapacitate. În materie de educaţie, libertatea există deci şi este respectată – sub rezerva de ascultare a unei jumătăţi de duzină de principii fundamentale, formulată de altfel în favoarea familiei însăşi şi a comunităţii de care aceasta este legată. Astfel pusă, ar fl ridicol ca statul să se teamă de a învăţa principii opuse pe funcţionarii învăţământului, pe care familiile nu le aleg, dar pe care sunt obligate să le accepte. În al cărui nume ar avea acest drept?

Dealtfel, în această privinţă nu pretindem mare lucru: noţiune şi sens al patriei şi solidarităţii naţionale; familie – celula socială prin excelenţă, autoritate şi ierarhie; valoare spirituală a vieţii şi respectului datorat persoanei umane; obligaţie a muncii; superioritate a virtuţii; caracter sfânt al sentimentelor religioase – iată esenţialul pentru formarea mintală şi morală a cetăţeanului statului nou. Suntem deci contra tuturor internaţionalismelor, contra comunismului, contra socialismului, contra sindicalismului libertar, împotriva a tot ce diminuează, divide, dizolvă familia, contra luptei de clasă, contra celor fără patrie şi fără Dumnezeu, contra sclavajului muncii, contra concepţiei pur materialiste a vieţii, contra forţei ca origine a dreptului. Suntem contra tuturor marilor erezii din timpul nostru, cu atât mai mult cu cât n-am avut niciodată proba că ar exista un singur loc în lume unde libertatea de a propaga asemenea erezii să fi fost o sursă de bine; această libertate, când se acordă baroarilor timpurilor moderne, nu serveşte decât la minarea fundamentelor civilizaţiei noastre.

Totuşi, dacă prin politica spiritului se înţelege apărarea valorilor spirituale contra valului crescând al materialismului, declarăm că suntem partizani ai acestei politici. Ne gândim că naţiunile sunt pe cale să-şi risipească patrimoniul moral şi să schimbe pe un „blid de linte” marea moştenire spirituală pe care le-au lăsat-o secolele.

Unitatea morală şi religioasă nu mai există, din nenorocire, în nici o parte, dar fiecare naţiune mai posedă o rezervă de sentimente a căror nobleţe ar trebui exaltată, pentru a nu o lăsa să se piardă. Elita care deţine aceste sentimente, va scădea în fiecare zi mai mult în nebunia timpului nostru, în care setea de bucurii materiale şi dizolvarea moravurilor au corupt bogăţia şi izvoareie sale, munca şi aplicaţiile sale, familia şi valoarea sa socială.

Dacă lumea nu cunoaşte o lungă perioadă de idealism, de spiritualism, de virtuţi civice şi morale, nu mi se pare că va fi posibil şi înfrângem dificultăţile timpului nostru.

Fiind de o absolută necesitate pentru a începe acţiunea, dictatura naţională, stabilită în Mai 1926, nu a fost decât o soluţie politică provizorie. Totuşi, ea a pus în joc elemente şi a arătat tendinţe ale căror avantaje erau prea evidente pentru că Constituţia din 1933 să nu ţină seama de ele. Această constituţie, la care trebuie să se adauge Actul colonial, cuprinde principiile fundamentale ale organizaţiei politice şi sociale. Aparţinem astfel grupului ţărilor care dispun de o constituţie scrisă şi rigidă, adică de o constituţie care nu poate fi modificată de puterea legiuitoare ordinară, căreia şeful statului îi poate conferi, dacă găseşte că o schimbare e oportună, puteri constituante.

În tot cazul, Constituţia portugheză se distinge prin acest fapt, că posedă o parte pur dogmatică; ea nu se mulţumeşte să stabilească organizarea statului şi să definească drepturile cetăţenilor: ea consacră un anumit număr de principii care orientează reforma politică, economică şi socială. Şi să se ştie că noi considerăm această parte ca mai importantă decât capitolele în care se tratează despre competenţa organelor statului şi modul lor de formare. Constituţia portugheză se va distinge de celelalte şi mai mult prin partea sa ideologică, ca şi prin construcţia sa politică. Anume, în această parte ideologică se găseşte gândirea revelatorie a naţiunii şi a statului în funcţiune; pe când în cealaltă, sunt numai câteva formule de construcţie politică, care vor putea şi vor trebui chiar să fie modificate în măsura în care conştiinţa colectivă se va pătrunde mai mult chiar de această gândire şi vor înceta de a mai fi necesare dispoziţiile care traduc un fel de complezenţă, faţă de stările de spirit încă foarte răspândite şi instituţii a căror existenţă tind, fără îndoială, spre sfârşit.

În examinarea Constituţiei portugheze, interesează, deci să ştii să distingi aparenţele de realităţile profunde. Ce aflăm, citind superficial această constituţie? Nimic altceva, decât ceea ce se vede şi în majoritatea celorlalte ţări: un şef de stat ales prin sufragiu direct; două Camere, dintre care una este de asemenea aleasă prin sufragiu direct; un guvern numit de preşedintele republicii şi nedepinzând de voturile adunării naţionale; tribunale, cărora le este asigurată completă independenţă. Dar, în spatele acestei faţade, există un spirit constituţional care dă instituţiilor şi organelor statului un aspect diferit de acela care de obicei li se atribuie.

Suntem anti-parlamentari, anti-democraţi, anti-liberali şi voim să constituim un stat corporativ. Astfel de afirmaţiuni sunt în stare să facă să tremure anumite popoare – pe unele chiar să vorbească de oroare – mai deprinse să corijeze prin virtuţile formaţiunii lor sociale, defectele sistemului lor politic, decât să înfăţişeze pagubele cauzate de aceste instituţii în ţările care au o formaţie diferită. Dar, sincer, n-au de ce să tremure; căci în definitiv, noi suntem în căutarea aceloraşi obiective ca şi ei, însă pe calea procedeelor care se adaptează mai bine la felul nostru de a fi. Dorim ca cel mai mare merit al instituţiilor noastre să fie acela de a purta marca originii lor portugheze.

Una din marile greşeli ale secolului al XIX-lea a fost de a considera că parlamentarismul englez şi democraţia engleză, constituiau un regim capabil de a se adapta tuturor popoarelor europene. Iată care a fost rezultatul: democraţia parlamentară a dus peste tot la instabilitate şi la dezordine sau chiar s-a transformat într-un fel de dominaţie absolută a partidelor asupra adevăratei naţiuni, afară, poate, de Elveţia şi câteva ţări din nord – unde condiţiile speciale ale vieţii şi istoriei, au permis instituţiilor democratice de a se aclimatiza, şi de a funcţiona. Se iviră ici şi colo şi guverne dictatoriale când răul devenise insuportabil; restabileau ordinea, reorganizau viaţa, reparau stricăciunile, şi apoi totul era ca de la început.

În general, democraţiile continentulul n-au făcut pentru popor ceea ce regimurile nedemocratice ar fi putut să îndeplinească şi nu-i adevarat că regimurile calificate drept liberale ar fi salvagardat în mod real libertăţile publice. Noi suntem antiliberali, pentru că voim să garantăm aceste libertăţi, pe când liberalismul ne-a privat de unele dintre acelea pe care le posedăm şi s-a arătat incapabil să ne asigure pe cele pe care le-am fi putut obţine. Suntem antidemocraţi pentru că democraţia noastră, care se sprijinea în aparenţă pe popor şi pretindea să-l reprezinte, ajungea să nu-şi mai amintească de popor, decât în momentul alegerilor; pe când noi voim să ridicăm poporul, să-l educăm, să-l protejăm, să-l smulgem din sclavajul plutocraţiei. Pe de altă parte, imaginaţi-vă, cum se face adeseori, că libertăţile publice sunt legate de democraţie şi de parlamentarism, înseamnă să nu se ţină seama de cele mai evidente realităţi ale vieţii politice şi sociale din toate timpurile.

Că grija de popor ne ţine de adâncuri şi că suntem apărătorii ascensiunii sale continuă în ordinea materială şi morală, pentru noi nu implică deloc nevoia de a crede că în masă se găseşte originea puterii şi că guvernul poate fi opera mulţimii şi nu a unei elite, căreia îi incumbă datoria de a conduce colectivitatea şi de a se sacrifica pentru ea. A voi să garantezi libertăţile reputate esenţiale vieţii sociale şi însăşi demnităţii umane, nu implică obligaţia de a considera libertatea ca element pe care trebuie să se ridice toată construcţia politică. Liberalismul a sfârşit prin a cădea în următorul sofism: nu există libertatea împotriva libertăţii. Dar, în armonie cu esenţa omului şi realităţile vieţii, noi vom spune: numai împotriva interesului comun nu există libertatea.

STATUL PORTUGHEZ NU ESTE FASCIST

În capitolul precedent, se găsesc expuse câteva din noţiunile caracteristice ale noului stat portughez. Totuşi, pentru a înţelege mai bine, ar trebui să-l confruntăm, deoparte cu regimurile care de obicei se confundă cu al nostru, dictaturi sau state autoritare europene şi,pe de altă parte, cu regimuri ca parlamentarismul englez, care par a-i fi net opuse.

Putem de acum înainte să punem sovietismul rus la o parte: îmi pare că nu posedă nici un punct comun cu niciun alt sistem politic. Foarte multă lume îşi imaginează că comunismul reprezintă un progres faţă de starea actuală a umanităţii; mie îmi este clar că nu este altceva decât un recul. La diferite epoci, lumea a cunoscut numeroase experienţe comuniste şi, într-un sens cert, se poate spune că ordinele religioase sunt încă şi astăzi la fel.

Istoria demonstrează următorul fapt: comunismul nu este compatibil decât cu o economie puţin dezvoltată şi puţin diferenţiată şi care pretinde, fie o autoritate forte şi absolută, ca în Rusia, unde se va putea menţine astfel încă câtva timp, fie acele înalte virtuţi care i-au permis să dureze în ordinele mănăstireşti. Iată pentru ce se poate dori comunismul; clar este imposibil să se voiască în acelaşi timp comunismul şi libertatea. Aceasta nu există în Rusia; dacă, cel puţin, în lipsa libertăţii, soarta claselor muncitoreşti ar fi fost ameliorată, această pierdere de libertate ar fi avut compensaţia sa. Vai! S-ar părea însă că nu-i cazul: din cauza opresiunii, egalitarismului, a lipsei de iniţiativă, regimul economic este aici de un foarte prost randament.

N-am deloc intenţia să neg realizările statului sovietic: mari fabrici sau vaste construcţii. Totuşi, să ne amintim că Rusia n-a recunoscut datoria publică contractată înainte de revoluţie şi, dacă înfăţişăm o clipă ipoteza unei atitudini asemănătoare luată de o naţiune europeană oarecare, nu vom ajunge la concluzia că, fără nici o schimbare de regim, toate statele ar fi capabile să îndeplinească imediat misiuni? Problema astfel pusă, se va găsi fără îndoială, că opera realizată este destul de mică.

La drept vorbind, comunismul rus nu reprezintă astăzi nici un regim politic, nici un sistem economic: este o doctrină, o filozofie, o morală, o „religie”. Prin intermediul apostolilor săi şi a agenţilor săi revoluţionari, are pretenţia să înlocuiască prin altele, în lumea întreagă, concepţiile pe care majoritatea popoarelor civilizate le-au primit mai mult sau mai puţin direct de la Roma şi de la creştinism. Dar se pare că puţini îşi dau seama în ce măsură principiile unora şi altora sunt absolut ireconciliabile; într-adevăr, afară de german şi italian net anticomuniste, celelalte state vor să ne facă să credem că toleranţa lor faţă de o propagandă subversivă – sau asentimentul lor tacit – este comandată numai de respectul datorat instituţiilor politice ale altor popoare.

Deşi comunismul a dat faliment în Rusia, mai sunt încă unii care caută să-l instaureze la ei, sub pretext de a salva democraţia, libertatea, pacea şi justiţia socială – şi lucrul acesta ne duce la concluzia că spiritul oamenilor este destul de întunecat, sau că declaraţiile lor sunt prea cinice.

Pe de altă parte, fascismul şi naţional-socialismul, care se deosebesc de cormunism prin concepţiile lor economice şi exigenţele lor spiritualiste, îi seamănă prin conceptul lor de stat totalitar. Pentru unul ca şi pentru celălalt, partidul este statul, la sfârşitul căruia se află subordonată toată activitatea cetăţenilor; oamenii înşişi nu există decât pentru grandoarea şi gloria statului. Dacă statul posedă în el însuşi sfârşitul şi raţiunea sa de a fi, nu poate exista nici regulă exterioară pentru a-i limita activitatea, şi nici un alt drept în afară de el. Drepturile pe care statul le defineşte sau le acordă, sunt acelea care convin reuşitei scopurilor sale proprii. Dacă, în practică şi în cea mai mare parte a cazurilor, un astfel de regim se comportă faţă de indivizi ca oricare alt regim, este că există între ele o fericită concordanţă de interese, dar aceasta nu însemnează deloc că principiile puse nu pot conduce şi nu conduc câteodată la concluzii complet deosebite.

Acel care observă de departe naţional socialismul, observă că partea naţionalistă a mişcării are cu mult mai mult relief decât partea socialistă. Oricare ar fi activitatea şi grija cu care s-ar ocupa de reformele sociale, acestea nu poartă pecetea socialismului propriu-zis, cu atât mai puţin pentru moment. Nu acelaşi lucru e pentru naţionalism, care se exprimă aşa de clar în exaltarea sentimentală a întregului popor; ea se răspândeşte de-a lungul naţiunii, conştientă de grandoarea şi de forţa sa, şi reiese din opera de unificare politică, care este cu mult mai mare şi mai completă de cât s-ar putea imagina. Poate este regretabil că – fără îndoială, ca urmare a atitudinii speciale pe care a fost forţat s-o ia în interiorul ţării – acest naţionalism să fie pătruns de caracteristici rasiale atât de bine marcate, încât s-a impus, din punct de vedere juridic, distincţia între cetăţean şi subiect şi aceasta cu riscul unor consecinţe periculoase.

Este natural ca, în statele aşa de absorbitoare, toate activităţile având un interes politic direct sau un interes în formarea conştiinţei naţionale, să se găsească în mâinile statului sau să fie dominate de el: educaţia, presa, întrunirile publice, organizările sportive sau de simplu amuzament, şi chiar câteodată cele cu caracter religios; toate acestea nu pot rămâne în afară de stat şi se va admite şi mai puţin ca ele să fie contra statului. În caz de nevoie, un stat aşa de puternic nu va şovăi chiar în faţa violenţei celei mai exagerate şi, în logica sistemului său, în loc de a considera această violenţă ca un atentat contra dreptului, el o va considera ca manifestarea unui drept mai înalt.

ÎNTĂRIREA PUTERII EXECUTIVE

Nu există stat puternic, acolo unde puterea executivă nu este la fel şi slăbirea acesteia este caracteristica generală a regimurilor politice dominate de liberalismul individualist sau socialist, de spiritul de partid şi de excesele şi dezordinile parlamentarismului.

Principiul sanitar al diviziunii, al armoniei şi indpendenţei puterilor este practic violat de obiceiurile parlamentare şi chiar de regulile înserate în constituţiile care au legătură cu alegerea prezidenţială şi cu numirea ca şi cu demisia miniştrilor. În fapt, aceste reguli supun puterea executivă celei legislative, exersată de majorităţi variabile şi ocazionale şi mulţumită sufragiilor de partide care rămân străine de responsabilităţile puterii. Este o necesitate fundamentală să se dea acestui principiu o bază reală şi efectivă şi, observând evenimentele politice din Europa în cursul acestor din urmă ani, evenimente devenite inevitabile de către dezordinea acestor angrenaje, se poate afirma că totul aici se mişcă în jurul preocupării dominate de a descoperi sistemul care va da puterii executive independenţa, stabilitatea, prestigiul şi forţa.

Oricare ar fi compoziţia şi procedeul formării Camerelor, trebuie să li se recunoască atribuţia exclusivă de a controla guvernul, de a da orientarea sa generală mersului politic al statului şi de a face legile. În această privinţă, nu se ridică nici o dificultate de principiu; dar, pe de altă parte, nevoile moderne ale legislaţiei, în mod excepţional abundentă şi, dealtfel, încetineala unor organisme aşa de complexe cum sunt Camerele, vor opera de îndată, sunt convins de asta, o mare transformare în metoda lor de lucru. Presimt că parlamentele, chiar dacă n-ajung să se convertească în viitor în organe pur politice şi străine de funcţiunea legislativă, vor fi forţate să aprobe numai bazele marilor legi lăsând puterii executive, atât de responsabilă de administraţie, atribuţiuni mai vaste decât acelea de simplă reglementare pe care o exercită astăzi.

Lucrând în felul acesta sau altfel, ceea ce nu se poate recunoaşte Camerelor legislative, este dreptul de a numi şi de a demite pe miniştrii şi de a face obstrucţie vieţii publice. Şi, încetând de a fi combinaţii fortuite ale câtorva grupări pentru cucerirea puterii, ele vor fi susceptibile de disciplină şi de bun randament în funcţia lor, lucrând numai timpul necesar, pentru a o executa bine.

Puterea executivă, exercitată de şeful statului, cu miniştri liber aleşi de el, fără să depindă de nici o indicaţie parlamentară, are ca misiune de a guverna cu Dreptul, obligaţia şi responsabilitatea de a menţine existenţa şi onoarea naţiunii, de a asigura ordinea şi liniştea publică, de a respecta şi de a face să se respecte legile, de a veghea la tot ceea ce este indispensabil pentru conservarea şi funcţionarea statului. Pentru a face aceasta el are nevoie să fie tot aşa de independent şi tot aşa de legitim reprezentant al naţiunii, ca şi puterea legislativă.

În trista noastră istorie contemporană, s-ar spune că cele două puteri n-au putut coexista niciodată cum se cuvine echilibrate; câteodată domină legislativul, supunând guvernele, câteodată reacţionează executivul, substituindu-se în întregime celuilalt. Şi ceea ce este mai rău, este că experienţa a demonstrat că pentru a face operă utilă pentru ţară în guvernare, trebuie să pui la o parte constituţia.

Ei bine! trebuie să se prepare o constituţie care să poată fi viaţa normală a statului şi-n care să se obţină armonia puterilor, fără a se retrage competenţa şi prestigiul puterii legislative, nici stabilitatea şi forţa acelei executive.

Coordonarea socială: Naţiunea în stat.

Cu toate cele spuse până aci, n-am face decât să trecem de la un text la altul, de la o ficţiune la alta, dacă n-am căuta să coordonăm cum se cuvine, în Stat, toate elementele politice ale societăţii.

Liberalismul politic al secolului al XlX-dea a creat „cetăţeanul”, individ dezmembrat de familie, de clasă, de profesiune, de mediul de cultură, de colectivitatea economică, — cărora le aparţinea şi i-a conferit, pentru ca să-l exerseze facultativ, dreptul de a interveni în constituirea statului. Aici se găsesc plasate sursele suveranităţii naţionale.

Dacă se examinează bine lucrurile, suntem în prezenţa unei abstracţii, — concept eronat sau insuficient — şi mergând către grupurile naturale necesar vieţii individuale şi din care este constituită în mod real societatea politică, se va găsi mai sigur punctul de sprijin pe care-l căutăm.

Iată, la bază familia, celula socială ireductibilă, nucleul originar al parohiei, al comunii şi prin urmare, al naţiunii. Ea este deci, prin natură, primul dintre elementele politice organice ale statului constituţional. Protejată eficace în formaţia sa, conservarea şi desfăşurarea sa, familia trebuie să exercite, prin vocea şefului său, dreptul de a alege pe membrii corpurilor administrative, cel puţin aceia ai parohiei, pentru că aceasta nu este în esenţă decât expresia naturală a menajelor sau căminelor cu interese comune. Astfel găsim că cetăţeanul are drepturi politice destul de întemeiate.

Corporaţiunile morale şi economice, ca universităţile, academiile ştiinţifice, cercurile literare, artistice şi tehnice, asociaţiile agricole, industriale, comerciale, coloniale şi muncitoreşti, sunt organisme pe care civilizaţia le creează prin instinct, pe măsura necesităţilor sociale. Reprezentând interese legitime ce ar fi util să se încorporeze la colectivitate, este o tendinţă a timpurilor şi un bine pentru stat, ca ele să se multiplice şi să se lărgească în federaţii şi confederaţii pentru ca să constituie factorii naţiunii organizate. Astfel, ele trebuie să concure prin votul sau reprezentarea lor la constituirea Camerelor unde se doreşte să se găsească o delegaţie cu adevărat naţională. Odată mat mult, se părăseşte o ficţiune — partidul — pentru a utiliza o realitate — asociaţiunea.

Corporaţiile nu trebuie numai să posede prerogativele de administraţie locală şi regională, aşa de descentralizată pe cât o permit condiţiunile ţării, dar ele trebuie de asemenea să posede drepturi politice cu influenţă în organizarea statului. Provenienţa şi poziţia lor în organismul naţional, determină logic faptul că ele constituiesc de asemenea colegii electorale indicate pentru a desemna pe membrii Camerelor legislative, alături de voturile corporaţiunilor morale şi economice.

În rezumat: se pretinde a se construi statul social şi corporativ în raport strâns cu constituirea naturală a societăţii. Familiile, parohiile, comunele, corporaţiunile, în care se găsesc toţi cetăţenii, cu libertăţile lor juridice fundamentale, sunt organismele care compun naţiunea şi, astfel, ele trebuie să intervină direct în constituirea corpurilor supreme ale statului; iată o expresie mai fidelă ca oricare alta a sistemului reprezentativ.

NOUL STAT

Reprezentanţa naţională

Constituţia a făcut guvernul independent de Adunarea Legislativă şi pe lângă aceasta, de întregul corp electoral, pentru ca el să nu aibă a se preocupa de încrederea sau de teama Camerelor, nici de artificialele mişcări de opinie, nici de păstrarea clientelelor de partid. Organ de suveranitate atât de legitim ca oricare altul, prin situaţia sa şi prin funcţiunile sale legitim învestit cu puterea fecundă de iniţiativă, Constituţia a voit ca, sub direcţia superioară a preşedintelui republicii, în el să rezideze marele centru propulsor al vieţii de stat.

Iată principiile şi realizările deja consacrate prin experienţa noastră: fără a aduce prejudiciu celor dintâi, vom îndeplini pe viitor pe cele din urmă care vor deveni necesare. Acum este momentul să ajungem la viitoarea constituţie a Camerelor.

Cea mai mare problemă politică a epocii noastre, o va constitui nevoia de a organiza naţiunea, pe cât posibil pe planul său natural, adică respectând grupările spontane ale oamenilor în jurul intereselor sau activităţilor lor, pentru a le încadra în stat, astfel ca aceasta să nu fie – pentru a spune astfel – decât reprezentarea naţiunii cu organele proprii, spre a realiza scopurile colective. Aceasta este problema care conferă o importanţă politică capitală organizării corporative.

Pe un plan inferior, este o altă problemă, devenită presantă în timpurile actuale: existenţa unor adunări care să aibă puterea de a legifera şi aceea a raporturilor lor cu guvernele. Sunt convins că peste 20 de ani, – afară, de un recul în evoluţia politică, – nu vor mai exista adunări legislative în Europa. Suntem în prezenţa unor fapte ce se pot verifica în mod curent şi pretutindeni: necesităţi noi, cu un caracter urgent, care cer de la Adunarea legislativă o mare promptitudine; incapacitatea unui organ colectiv numeros pentru orice muncă de calitate superioară, independent de calităţile şi cunoştinţele personale ale legiuitorilor; necesitatea de a asigura iniţiativa guvernului, judecătorul cel mai autorizat al oportunităţii şi orientării legilor şi muncii căruia puterea legislativă trebuie să servească drept complement şi nu obstacol.

Pe de altă parte, a încredinţa pur şi simplu puterea de a face legile guvernanţilor, nu pare a fi o soluţie suficientă. Legislaţia, în dictatură, vine de la centrele oficiale, de la însuşi ministrul, dacă acesta este un tehnician al postului pe care îl deţine, sau de la colaboratorii particulari, în ceea ce priveşte munca de preparaţie; aprobarea textului aparţine consiliului de miniştri. Se observă punctele slabe ale sistemului: centrele oficiale, spunem în deosebi birocraţia, n-au totdeauna pregătirea sau timpul suficient pentru a studia problemele care sunt străine de sfera lor de acţiune; dealtfel, dacă nu se fac oficiale colaborările private, – şi e cazul cel mai frecvent, – acestea trec cu necesitate pe planul al doilea; în sfârşit, problemele guvernului absorb un astfel de timp, încât munca de a legifera, inclusiv prepararea decretelor, devine o sarcină prea grea.

Iată, în toată simplicitatea, principalele aspecte ale problemei. Cum să se rezolve dificultăţile?

Cred c-am citit că Mussolini se gândea să abolească Camera deputaţilor, transferând competenţa legislativă Consiliului general al corporaţiunilor. Eu nu cred în eficacitatea acestei soluţii, mai întâi pentru că, oricare ar fi extensiunea intereselor organizate în corporaţii, va lipsi totdeauna reprezentarea de interese naţionale, de aceste interese de stat chiar care nu sunt opera cetăţenilor luaţi individual; şi în sfârşit, pentru că ar fi extrem de periculos de a încredinţa, fără prepararea unei lungi experienţe, definiţia sau apărarea anumitor interese faţă de înţelegeri posibile între alte interese organizate.

Fără să dispreţuim lecţiile trecutului, noi vom încerca să învingem dificultăţile şi ezitările care se prezintă şi să preparăm soluţiile de viitor cu următoarea experienţă constituţională: a restrânge conţinutul legii la bazele fundamentale ale regimurilor juridice spre a scurta discuţia şi a o face mai accesibilă; a conferi astfel guvernului facultatea de a face şi de a promulga decretele-legi şi chiar de a modifica legile în anume cazuri prin simple decrete spre a evita imperfecţiunile scurtelor şedinţe legislative, pentru ca să se ocupe de cazurile cele mai urgente şi să trezească administraţia din amorţeala sa; apoi, să prepare în adunare, pe cât posibil de caracter corporativ şi compusă din technicieni, studiile ce trebuie să servească de bază la discuţiile şi votul Adunării naţionale. În afară de avantajul de a face să intervină în structura statului organismele corporative prin studiile şi consultaţiile ce li se vor cere, nimic nu ne spune că nu aceasta va fi viitoarea soluţie a problemei, secţiunile respective fiind organele consultative care vor asista guvernul, de aici încolo şi sub această formă, singurul investit cu funcţia de a legifera.

Adunării naţionale îi revine de asemeaea misiunea de a controla viaţa administrativă – şi cred că singurul avantaj pe care-l trage naţiunea, în fapt, din această atribuţie constituţională, este garanţia unei publicităţi fără margini pentru actele guvernului – se înţelege că faptul de a recunoaşte existenţa de majorităţi, de minorităţi şi de reprezentări particulare de interese, de regiuni sau de curente doctrinare este incompatibil cu principiul de unitate naţională, eficacitatea organelor de suveranitate şi spiritul de opoziţie al partidelor fiind proprii revoluţiei.

Cum se ridică un stat (I) Reviewed by on . Înainte de-a se întreprinde opera de reorganizare, un singur cuvânt - dezordine - definea, în toate domeniile situaţia portugheză.   Dezordinea politică În Înainte de-a se întreprinde opera de reorganizare, un singur cuvânt - dezordine - definea, în toate domeniile situaţia portugheză.   Dezordinea politică În Rating: 0

About Oliveira Salazar

Lasă un comentariu

scroll to top