Home » Arhiva AXA anul III » Axa 33 » Țăran egal român
Țăran egal român

Țăran egal român

februarie 1, 2010 1:40 am by: Category: Axa 33, Raportul orbului Leave a comment A+ / A-

Se tot vorbeşte, de ani buni, despre soarta ţăranului român – care în ultima perioadă, pare definitiv stabilită. Cele mai multe voci sunt de părere că, de fapt, ţăranul român nici nu mai există, că el ar fi dispărut de mult timp şi că ceea ce vedem noi astăzi – cetăţenii de la ţară – nu sunt decât nişte urmaşi scăpătaţi ai unei civilizaţii ţărăneşti apuse. Se mai spune că avem noroc şi că trebuie să ne bucurăm, pentru că iată a apărut un nou tip de trăitor la ţară care înţelege ce înseamnă randamentul şi producţia şi care se numeşte fermier sau agrofermier. Tot ca o veste de necontestat apare şi vorba după care acesta ar fi un stadiu superior în evoluţia ţăranului universal (unde desigur avem reprezentanţii noştri), lucru de care, din nou, trebuie să ne bucurăm. Toate acestea şi multe altele se spun cu înţelegere, cunoaştere şi fermitate – ceea ce ar trebui să ne arate că tocmai aceasta este realitatea – fireşte, ştiinţific vorbind. Să le luăm pe rând.

De un secol şi jumătate vedem problema ţăranului şi a satului românesc cu totul greşit. Pentru cei care conduc – şi, prin propagandă, pentru cei mai mulţi dintre români, dacă nu cumva pentru toţi – problema ţăranului şi a satului este fie una de mentalitate, fie una economică („mentalitatea ţăranului a fost depăşită”, ea „ar trebui schimbată” etc). Ţăranul român este „pe cale de dispariţie” – dacă nu cumva „a şi dispărut”! – fiindcă nu are „randament” la hectar sau la litru sau la kilogram. El este şi prea puţin culturalizat să poată înţelege ceea ce i se petrece (sau „cum merge lumea”) şi, pe deasupra, are o îndărătnicie care te pune în dificultate, dacă vrei să îl salvezi – s-a stabilit de către toate regimurile politice, fără excepţie, de 150 de ani încoace că „e foarte greu, dacă nu imposibil, să-i schimbi mentalitatea omului de la ţară”. Aşadar ţăranul a fost şi este de vreo sută cincizeci de ani considerat „înapoiat”, aşezat de multe ori – chiar în discursurile academice – în rândul necuvântătoarelor. Mai pe scurt: satul românesc „a căzut în sărăcie”, şi, ca urmare, problema este una economică; cu alte cuvinte practicând modul de viaţă pe care îl practica tradiţional, ţăranul a sărăcit şi satul s-a prăbuşit. Fiind necivilizat şi având o anumită mentalitate, nu-l mai poate „salva” nimeni. Fiindcă el – ţăranul – nu a înţeles că trebuie să se schimbe cu totul, că nu mai are importanţă ceea ce odată era esenţial, că Dumnezeu poate că există, poate că nu există – după cum crede omul – că pământul trebuie cultivat ştiinţific (ca să obţii mai multe kilograme), că găinilor trebuie să li să impună – dacă nu înţeleg de vorbă bună – să facă mai multe ouă, vacilor mai mult lapte, porcilor mai multă carne şamd.

AXA

Operaţiunea de „salvare” a ţăranului român şi a satului românesc nu a reuşit nici cu reforma agrară, nu a reuşit nici cu colectivizarea comuniştilor. Acum se încearcă din nou „salvarea” ţăranilor prin transformarea lor în… fermieri ( şi, probabil transformarea gospodăriilor în ferme). E sigur: n-are cum! Fiindcă problema ţăranului nu este cea pe care au legiferat-o străinii – chiar dacă au făcut lucrul acesta la Paris, la Viena sau la Moscova sau, mai nou, la Bruxelles; sau tocmai de aceea – nici cea pe care au pus-o la baza acţiunilor lor, comuniştii (de altfel, la fel de fraţi de „credinţă întru necredinţă” cu cei dinaintea lor ca şi cu cei care le-au urmat). Problema ţăranului este o alta. Şi atâta timp cât nu se pune problema corect, rezultatul nu poate fi unul corect. Pe de altă parte trebuie spus răspicat că pentru noi, pentru români această problemă este crucială.

Ţărănia nu este o meserie. A fi ţăran este un mod de existenţă propriu-zis, în care fiecare îndeletnicire îşi are rostul ei. Ţăranul nu este şi nu poate fi tot una cu fermierul, fiindcă gospodăria ţărănească nu are a face cu ferma.

Problema ţăranului nu a fost şi nu este tot una cu problema agriculturii sau cu cea a zootehniei, fiindcă el nu face agricultură şi nici zootehnie. Agricultură şi zootehnie face statul, sau colectiva, etc.

Anormalitatea vine din faptul că statul „modern şi revoluţionar” nu a fost de la începuturile lui precum nu este nici astăzi, interesat în mod real de problema fundamentală a ţăranului român; ci de o clasă socială care…, sau de o clasă profesională care…; or, ţăranii nu formează o clasă socială şi nici profesională, tot aşa cum nu fac parte din societate, decât în măsura în care societatea are structură organică. Adică în măsura în care societatea s-a dezvoltat în mod firesc din comunitatea care exista – nu şi dacă s-a inventat sau s-a copiat o formă de existenţă care este cu totul străină de felul de a fi al comunităţii şi care gândeşte să reorganizeze în mod artificial şi coercitiv viaţa membrilor comunităţii. De exemplu, legea după care se trăieşte astăzi în România este una cu totul străină – şi aşa a fost de la începutul sfârşitului nostru ce poartă pecetea anului 1848. De la primele „reforme” ale statului „modern” român, care nu făceau altceva decât să deformeze sensul existenţial al românilor ca popor – sau altfel spus să impună cu forţa un fel de viaţă cu totul străin şi nepotrivit pentru români – şi până la reformele şi mai moderne şi mai alienante care ni se impun astăzi tot cu forţa (prin mijlocirea unor conducători care au aceiaşi sorginte atât cu paşoptiştii cât şi cu comuniştii), viaţa poporului român este un lung şir de spasme existenţiale. Prima lege a statului modern român, respectiv Constituţia din 1866 a fost pur şi simplu traducerea Constituţiei Belgiei, multe din articolele din această (pe deasupra şi foarte prost tradusă) constituţie nu au nici un punct comun cu românii – adică se referă la nişte oameni care nu au nici obiceiurile, nici îndeletnicirile, nici scopurile şi nici aspiraţiile românilor, care au alte valori. E vorba de impunerea prin minciună şi prin forţă a unui mod de viaţă cu totul străin de cel propriu nouă. De aici decurge că e firesc ca după câteva generaţii să trăim debilitatea noastră ca popor.

Aşadar, problema ţăranului român este tot una cu problema poporului român.

Este foarte interesant de observat ce au în comun formele de organizare statală despre care vorbim. Fiindcă se poate observa că este vorba despre o coerenţă în actul conducerii, chiar dacă vorbim şi despre monarhie şi despre republică; chiar dacă vorbim şi despre conservatori şi despre liberali şi despre ţărănişti şi despre comunişti şi despre social democraţi; chiar dacă vorbim şi despre influenţa franceză şi despre influenţa uniunii sovietice şi despre influenţa uniunii europene. Ce au în comun paşoptiştii cu unioniştii cu oamenii politicilor democratice de partid cu comuniştii cu europenii şi cu actualii guvernanţi (sau mai bine zis conducători)?

În primul rând necunoaşterea sau nerecunoaşterea trăsăturilor ontologice proprii românilor, ceea ce a dus la ceea ce am afirmat mai sus: cu toţii au încercat să creeze un stat structural străin de poporul român. Cum am spune, au încercat să facă dintr-un cais un şoarece de câmp… Pe unde şi-au făcut şcolile – fiecare la timpul său: primii la Paris şi la Viena, apoi la Moscova şi la Leningrad, iar acum la Bruxelles şi în America – au învăţat cu toţii că nu contează cum este un popor pe care vrei să-l conduci, că nu contează dacă acel popor are sau nu o destinaţie istorică stabilită prin tocmai felul său de a fi; că nu există decât, cel mult, o destinaţie istorică, şi în nici un caz o misiune mântuitoare; mai pe scurt, că există două categorii sociale:

1) cei care conduc aşa cum se gândesc ei cu minţile lor (sau, mai corect spus, cum gândesc alţii pentru ei) fără ca regulile după care conduc să aibă nici cea mai mică legătură cu destinul şi misiunea celor pe care îi conduc şi

2) cei care sunt conduşi, adică massele despre care se ştie că, în istorie, n-au avut voinţă şi că nu au criterii de selecţie, şi tocmai de aceea se numesc „de manevră”.

Mai apoi, trebuie observat că un alt punct comun – esenţial pentru explicarea şi înţelegerea întregului fenomen – este poziţia pe care au avut-o, rând pe rând, guvernanţii României „moderne” faţă de dreapta-credinţă a românilor în Hristos. Această poziţionare justifică formal întreg efortul – de a creea statul organizat administrativ într-un fel sau altul, de a controla şi dirija cultura, de a face un tip sau altul de economie, şamd. Toate acestea tocmai pentru ca, în final, rezultatul să fie cel care este aşteptat şi astăzi: descreştinarea poporului român, ruperea legăturilor pe care le avea – şi pe care, deşi din ce în ce mai firav, le mai are – cu Hristos, Mântuitorul nostru. Acest lucru este echivalent, în planurile lor, cu alienarea poporului român – şi aici ei nu se înşeală! –, cu dispariţia românilor din istorie ca popor, cu transformarea unui popor mărturisitor şi iubitor de mântuire, într-o populaţie fără Dumnezeu. Lupta lor are 150 de ani. Efortul lor nu e mic – nu e nici cum pretind ei când spun că se căznesc de două mii de ani!

Iată cel mai important punct comun al celor care au condus şi mai conduc lumea românească modernă, timp de mai bine de un secol jumătate. Nu a contat dacă au fost revoluţionari, sau monarhişti, sau republicani; dacă au fost conservatori sau liberali sau comunişti sau social democraţi: toţi, fără excepţie, au fost atei – mai exact anticreştini –, promotori ai ateismului sub diferitele sale forme de manifestare (drepturile omului, ale conştiinţei, evoluţionism, indiferentism religios şcl) – în cel mai bun caz. Toţi, fără excepţie, au tratat credinţa ortodoxă a poporului român ca pe un „rău” împotriva căruia trebuie luptat cu prudenţă, dacă nu poate fi eradicat. „Rău” împotriva căruia au şi luptat prin crearea a diferite forme de guvernare, inventând şi experimentând în toate direcţiile şi în primul rând în actul legislaţiei. Astfel, în acest moment în România, legislaţia ţării – integral! – este o legislaţie anticreştină; spiritul şi litera legilor aparţin necreştinilor şi sunt îndreptate împotriva creştinismului – acest lucru ar trebui dezbătut şi tratat cu seriozitate maximă.

Toţi au folosit credinţa creştin ortodoxă a românilor în scopuri electoral-exhibiţioniste, maimuţărind-o în acest fel.

Cum altfel i-am fi putut vedea pe Mihail Kogălniceanu, pe Rosetti, pe Brătieni, pe regii „noştri”, …, pe Ion Iliescu sau pe Traian Băsescu schimonosind şi batjocorind crucea (pot fi numiţi toţi conducătorii României „moderne” – noi am ales doar câteva nume pentru exemplificare).

Toţi au atacat credinţa ortodoxă, lovind în diferite moduri în Biserica lui Hristos: revoluţionarii lumii moderne (denumiţi şi paşoptişti şi cinstiţi cu mare evlavie, prin propaganda desfăşurată în învăţământul românesc) aveau acelaşi ideal cu cei care i-au crescut şi instruit în Franţa: „cu maţele ultimului popă, să spânzurăm ultimul rege”; unul dintre cei mai mari duşmani ai creştinismului şi prigonitor al monahismului a fost Alexandru Ioan Cuza care este considerat de către istoricii lumii moderne şi împreună cu ei de către toată lumea românească, cel puţin un erou dacă nu un sfânt (după cum puteţi citi şi la paginile 17, 18 şi 19); unul dintre cei mai mari dărâmători de biserici ortodoxe a fost nimeni altul decât regele Carol I – este perioada în care regele catolic (care a trecut la credinţa poporului din motive profesionale) a dărâmat nenumărate biserici şi a transformat şi mai multe mănăstiri în ospicii de nebuni şi în puşcării (lucrurile acestea le poate verifica oricine este interesat într-adevăr de această problemă); mai departe: întreaga clasă politică antebelică – noua formă de conducere a statului generată de revoluţia franceză – s-a născut din şi a aparţinut diferitelor loji iudeo francmasonice, ale căror idealuri anticreştine ne fac să ne explicăm multe din „erorile” politice teritoriale ale vremii şi mai ales ne ajută să înţelegem transformarea statului român într-un stat anticreştin cu un randament remarcabil; despre comunism – sub influenţă sovietică sau autohton – nu trebuie să spunem lucruri puţine, ca şi cum ele s-ar cunoaşte; fiindcă realitatea este că, deşi au trecut doar douăzeci de ani de când comunismul şi-a schimbat numele şi uneltele de lucru, lumea a uitat. Aşadar, comunismul a considerat, din pornire, credinţa în Hristos ca pe o boală mintală, ca pe un drog („opiu popoarelor”- Lenin); pe de altă parte, relaţia statului comunist cu Biserica era considerată ca necesară, pentru a o putea controla. De altfel aceasta este perioada în care s-au continuat infiltrările în interiorul clerului, dar care poate fi menţionată ca importantă mai ales pentru schimbările pe care comuniştii le-au reuşit atât în slujirea Sfintelor Taine cât şi în textele sfinte – au fost schimbate cuvinte din Noul Testament, deturnate sensuri etc. Iată de ce Axa atrage atenţia ierarhiei – desigur, cu fiiască supunere –, cu fiecare prilej, că aceste aberaţii ar trebui îndreptate devreme ce încă funcţionează şi produc efecte smintitoare pentru mântuirea poporului drept-credincios (care în condiţiile date nici nu mai prea poate să fie şi drept şi credincios). Şi din acelaşi motiv, aceeaşi Axă, se întreabă cine este Sinodul BOR, dacă nu se înlătură demenţele îndreptate de către conducătorii anticreştini împotriva Bisericii lui Hristos, nici de ierarhie.

La fel au lovit în Biserică, şi, prin acesta, în credinţa noastră, denaturând învăţământul teologic, (e foarte greu de crezut, dar adevărat, faptul că şcolile teologice ortodoxe de la noi din ţară – indiferent de gradul de învăţământ – sunt profund catolicizate şi catolicizante, susţinătoare ale curentului ecumenist distrugător al credinţei ortodoxe); infiltrând clerul, îmbolnăvind ierarhia într-o mare măsură (au fost şi sunt ierarhi care aparţin organizaţiilor secrete anticreştine sau care slujesc intereselor politice antiromâneşti) – şi în felul acesta putând să discrediteze chiar credinţa în Hristos, prin discreditarea preoţilor lui Hristos.

Faptul că mai existăm ca popor poate fi explicat prin mare Mila Domnului, care ne-a dat în momentele de cumpănă pentru ierarhia Bisericii fie şi doar un singur ierarh care să ţină cumpăna dreaptă şi vasul credinţei nevărsat – e cazul Episcopului Gherasim Safirin, care împotriva unui sinod mincinos, a apărat dreapta credinţă (cu mai puţin de 100 de ani în urmă) şi a înţeles să plătească pentru aceasta.

Un alt lucru, pe care conducătorii României „moderne” – respectiv antiromâneşti – l-au avut şi îl au în comun, este apropierea tehnică, lascivă şi morbidă de tot ce este străin, precum şi ura împotriva tuturor celor care au afirmat că poporul român trebuie să trăiască într-un stat românesc în care întreaga viaţă trebuie să aibă ca finalitate mântuirea noastră ca neam şi a fiecăruia dintre noi, în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, mărturisit în Crez. Având toate instrumentele pentru a desfăşura un adevărat carnaval propagandistic – bazat pe strategii de coerenţă, pe modele de mentalitate, etc – acţiunile lor dau randament. Massele acceptă, fără să conştientizeze, clişeele care poartă aceste mesaje. Ele au devenit, pur şi simplu, adevăruri date. Aşa se face că cetăţenii europeni vorbitori de limbă română – care suntem noi astăzi – omagiază acte „istorice” şi proslăvesc „personalităţi” care au luptat cu toată puterea lor împotriva lui Hristos şi a neamului românesc. Pe de altă parte aceiaşi cetăţeni urăsc şi vestejesc pe cei care au murit pentru Hristos şi pentru neam. Cultural, aceasta înseamnă răsturnarea valorilor, patologic înseamnă oligofrenie, fiinţial debilitate, iar fundamental înseamnă pierderea mântuirii şi cazanul de smoală. Este impresionant ce poate să facă un aparat de propagandă pus la punct şi reglat tehnic cum trebuie. Totodată este impresionant ce i se poate întâmpla unui popor care cade pradă puterii de imaginaţie a minţii şi care este pe cale de a-L pierde pe Hristos.

Iată de ce este interesant ţăranul român. Fiindcă el este purtătorul destinului poporului român; fiindcă la el a ajuns mai greu ciuma anticreştină şi pentru că el n-a primit-o sau a primit-o mai greu. Mai există sau nu mai există ţăranul român? Sau satul românesc este doar subiect de studiu? Există o „soluţie” pentru a rezolva această problemă sau totul este pierdut, depăşit, revolut şi „evoluat”? Care este acea „soluţie”?

Ceea ce este în afară de orice întrebare, este că soluţia stă în reapropierea poporului de existenţa firească proprie lui, în reapropierea de Hristos. Sigur este, de asemenea, că instrumentul prin care se poate face aceasta la nivelul întregului popor, adică la nivelul statului în întregimea lui, este actul conducerii acestui stat. Conducerea, guvernarea statului român trebuie încreştinată, cu alte cuvinte actul guvernării trebuie să se bazeze pe legătura organică cu felul de a fi creştin al poporului român. Trebuie întreruptă politica anticreştină care stă la baza statului român; trebuie oprit şirul conducătorilor şi politicilor anticreştini – şir care ne duce la ruptura de Hristos; trebuie distrus, prin orice metode, aparatul de propagare a pierzaniei noastre ca popor – aparat care nu este altceva decât instrumentul de manipulare a sufletelor şi gândurilor noastre şi care a fost construit şi folosit de aceşti oameni politici. Dacă se poate acest lucru? Istoria ne învaţă că da. Iar propaganda puterii – cea care a împlinit 150 de ani de luptă neîntreruptă împotriva lui Hristos şi a neamului românesc – se străduieşte să ne convingă că nu şi că nici nu este necesar, ba chiar că ar fi terorist de contraindicat.

După Sfânta Liturghie, m-am oprit în faţa bisericii din sat – o construcţie veche cam de o sută de ani, cu un aspect oarecum îngrijit. Singurul lucru supărător, care îţi sărea în ochi din primul moment era crucea mare de pe biserică, care era înclinată pe o parte. Am hotărât să aştept să iasă lumea din biserică şi să întreb un bătrân sau o bătrână sau chiar pe părintele paroh dacă au băgat de seamă că crucea de pe biserică stă să cadă. Am intrat în vorbă cu o bătrână, care mi s-a părut mai ursuză şi mai grăbită – aşa poţi obţine răspunsul cel mai concis, fără prea multă bătaie de cap. După câteva cuvinte de început am întrebat-o dacă oamenii din sat sunt gospodari. „Sigur că sunt gospodari; n-ai văzut cum arată satu?” „Da, am mers mai departe eu, în curând cred că n-o să mai aveţi cruce pe biserică. Sau aici, în sat, se foloseşte crucea strâmbă?” M-a privit în primul moment nedumerită. Eu i-am arătat crucea de pe biserică. Nu numai că nu s-a uitat, dar părea că nu înţelege ce-i spun. Înainte de a-i repeta – mă gândeam că nu are auzul prea bun – s-a dat un pas înapoi şi a spus: „Sigur că avem cruce dreaptă. Cum altfel, decât dreaptă?” „Păi, unde e? Ia s-o văd!” m-am bucurat eu oarecum că am prins-o pe bătrână. Replica ei a venit definitiv, cu o hotărâre solemnă. Şi-a pus cele trei degete strânse la frunte şi şi-a făcut semnul crucii: „Uite-o! E dreaptă şi o am cu mine toată vremea!” Aceasta este una dintre replicile cele mai dure pe care le-am primit vreodată. A ridicat din sprâncene şi a rostit rece: „Dumnezeu şi Maica Domnului să te ajute!”, apoi a plecat.

Această poveste m-a făcut să cred că dacă, la marea şi înfricoşata Judecată, v-a ajunge o singură „babă românească”, atunci noi, ca popor, suntem mântuiţi. De atunci mă rog pentru ea.

Țăran egal român Reviewed by on . Se tot vorbeşte, de ani buni, despre soarta ţăranului român – care în ultima perioadă, pare definitiv stabilită. Cele mai multe voci sunt de părere că, de fapt, Se tot vorbeşte, de ani buni, despre soarta ţăranului român – care în ultima perioadă, pare definitiv stabilită. Cele mai multe voci sunt de părere că, de fapt, Rating: 0

About Mugur Vasiliu

Mugur Vasiliu (n. Bacău, 9 martie 1965 - d. București, 28 mai 2017) Biografie Facultatea de Litere, secţia română-engleză, Universitatea din Bucureşti, promoţia 1991; Doctorand al Universităţii din Bucureşti, Catedra de literatură - specializarea Ştiinţe filologice, cu lucrarea “Prolegomene la o nouă hermeneutică a textului folcloric” 1991-Muzeul Ţăranului Român, secţia de cercetare ştiinţifică în antropologie culturală; 1998-Guvernul României, Departamentul Informaţiilor Publice, Subsecretariatul de Stat pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni; 1999-Guvernul României, Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni; 1999-Ministerul Învăţământului “ Centrul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni, Departamentul de Cercetare şi Documentare; 2001-Editura Christiana; 2001-Radio România Tineret; 2002-Editura SCARA; 2003-B1 TV; 2003-Universitatea din Bucureşti, Facultatea de litere “ Cursul de Comunicare interculturală “ Folclor; 2004-Universitatea din Bucureşti, Facultatea de litere “ Cursul de Comunicare interculturală “ Folclor. Funcţii deţinute: Cercetător ştiinţific în antropologie culturală în cadrul Muzeului Ţăranului Român; Director al revistei ”Scara” editată de Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie; Subsecretar de stat Guvernul României, Departamentul Informaţiilor Publice; Secretar de stat Guvernul României, Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de peste Hotare; Director de studii Centrul “Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni, Departamentul de Cercetare şi Documentare; Director al întâlnirii românilor de pretutindeni, Sibiu 2000 “ ROMFEST 2000; Director de editură - Editura Christiana; Realizator al emisiunii săptămânale radio (în direct) “ Moralia; Realizator al emisiunii săptămânale de cultură (în direct) “ 100 DE MINUTE PE CALEA VICTORIEI “ B1 TV. Activităţi în cadrul Muzeului Ţăranului Român: Cercetări de teren:- Săpânţa, Maramureş, 1991, 1992 - Mănăstirea Putna, 1992 - Mănăstirea Râmeţ, 1992 - Mănăstirea Horezu, 1992 - Scheii Braşovului, 1993 - Bărăgan, Ialomiţa-Constanţa, 1993 - Dobroteşti, Teleorman, 1992, 1993, 1994 - Brăneşti, Ilfov, 1994, 1995 - Liteni, Suceava, 1995 - Pietroasele, Buzău, 1995, 1996 - Tescani, Bacău, 1996, 1997 - Plopşor, 1997 Expoziţii - “Crucea” “ expoziţia permanentă a muzeului - Expoziţia “Crucea “ semn şi materie”, Paris, 1994 Activităţi în cadrul Guvernului României: Elaborarea si editarea celor 10 Programe de acţiune pentru fluidizarea relaţiilor statului român cu comunităţile româneşti din lume; Elaborarea unei strategii coerente de colaborare şi conlucrare cu românii din lume “ Întru apărarea comunităţilor româneşti din lume; Elaborarea Hotărârii de Guvern pentru înfiinţarea Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de Peste Hotare; Înfiinţarea Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de Peste Hotare; Vicepreşedinte al Subcomisiei pentru minorităţi la Tratativele de la Budapesta 1998, în a doua sesiune a Comisiei Mixte Bilaterale Româno-Maghiare; Elaborarea şi popularizarea în mediile politice şi administrative româneşti a unei prezentări a situaţiei reale a comunităţilor româneşti din Ungaria “ Raport privind situatia comunităţii româneşti din Ungaria; Organizarea primei întâlniri a celor mai importanţi jurnalişti din România şi Basarabia, la Chişinău - decembrie 1998. Colaborări în publicistică: “Glasul” ” ziarul Ligii studenţilor, 1991; Monografia ”Dobroteşti, un sat din Teleorman”; Volumul ”Picu Pătruţ”; Revista Muzeului Ţăranului Român, ”Rosturi”, 1992; “Scara “ revista de oceanografie ortodoxă”, 1996; Cotidianul ”Flux”, din Basarabia, 1998-2004; “Curierul naţional”, 2004 Colaborări în domeniul filmului şi televiziunii: Televiziunea naţională “ 1990-1993 Fundaţia Arte Vizuale ” 1996, 1997 Pro TV “ 1995 Video Est “ 1997, 1998 B1 TV “ 2002,2003 Naţional TV “ 2004 “ realizatorul emisiunii TalkShok Filme Autor al filmelor documentare:”Mumele”, 1995; “Tonel şi Vieru sau despre rostul cântării”, 1996; “Lumea pe dos sau despre rostul carnavalului”, 1998 Distincţii Premii obţinute de filmul ”Tonel si Vieru”: Premiu de regie- Festivalul de film documentar Etnos, Bacău, 1996; Premiul CNC, Festivalul de film de la Tg. Mureş, 1996; Premiul Non Fiction- Festivalul de film de la Tg. Mures, 1996; Premiul British Council- Festivalul de film antropologic Sibiu, 1996; Premiul special al Uniunii Asociaţiilor Realizatorilor de Film din România, Festivalul Dakino- Bucureşti, 1997; Premiul Asociaţiei Profesioniştilor din Televiziune, 1997; Selecţionări: Festivalul de la Gyor, Ungaria, 1997; Festivalul de film documentar Cinema du Reel- Paris, 1997 Lucrări publicate “Mihai Eminescu. Mărturie despre mine însumi”, 2002; ”Mâna Arhanghelului Mihail. Lecţia de anatomie teandrică”, 2002; ”Despre Zbor şi Moarte”, 2002 Activitate Membru fondator al Ligii Studenţilor din România, 1989-decembrie Membru fondator şi organizator al Pieţei Universităţii, aprilie-iunie 1990 Membru fondator al Mişcării pentru România, 1992 Membru fondator şi preşedintele Asociaţiei pentru cultură şi ortodoxie Directorul întâlnirii românilor de pretutindeni, ROMFEST 2000, Sibiu

Lasă un comentariu

scroll to top