web analytics
Home » Arhiva AXA anul I » Axa 4-5 » Despre politică și politicianism

Despre politică și politicianism

mai 5, 2009 7:52 am by: Category: Axa 4-5, Raportul orbului Leave a comment A+ / A-

Acum mai bine de un secol, Eminescu trasa linia de demarcaţie între două categorii de indivizi care aveau ca “meserie” conducerea statului, politica. Astfel există o categorie alcătuită din politicieni şi alta din oameni politici. Deşi pentru noi mai puţin vizibilă, diferenţa între aceste două categorii este aceea că, spre deosebire de oamenii politici, politicienii îşi folosesc poziţia socială, obţinută prin practicarea politicii, în interes personal.

În general noi înţelegem acelaşi lucru prin cei doi termeni, cu observaţia că “cei care fac politica” sunt, de obicei, răi dar că există – trebuie să existe – şi unii buni. Chiar dacă nu la alegerile acestea…

Fără îndoială că nu-i lucru uşor să îi deosebim pe politicieni de oamenii politici pe viu. Şi asta tocmai pentru motivele de mai sus. Teamă mi-e că vorbind despre omul politic voi deveni bătaia de joc a cititorilor fiindcă, trebuie să spun din capul locului, responsabilitatea stării de fapt şi de drept actuale a ţării noastre este consecinţa indiferenţei şi ignoranţei electoratului, adică a cititorilor, adică a domniilor voastre.

Omul politic

Premiza de la care pornesc este aceea că politica nu este o meserie. Poate fi privită ca o supra-meserie, dacă vrem cu tot dinadinsul să facem o apropiere între cele două cuvinte.

Politica este însă precumpănitor o preocupare, cu expresie publică activă, care are ca obiect împlinirea aspiraţiilor poporului din care face parte cel ce o practică. Abilitatea omului politic stă în găsirea modalităţilor de punere în practică a acestor aspiraţii, folosind întregul bagaj de experienţă propriu pentru neamul din care se trage. În continuare vom numi om politic pe acela care răspunde acestor prime caractere, opunându-l celui care are o altă definiţie adică politicianului – cu alte cuvinte vom folosi distincţia făcută de Mihai Eminescu.

Omul politic îşi asumă părtăşia la conducerea unui stat. În faţa cui trebuie să răspundă omul politic? În faţa a tot ce s-a întâmplat până în momentul prezent cu poporul său. Cu alte cuvinte un conducător de stat sau un conducător de guvern trebuie să răspundă şi pentru faptele conducătorilor de stat şi de guvern dinaintea lor – şi de aici vine greutatea actului de conducere a cetăţii. În plan absolut orice conducător poartă o răspundere aparte în faţa lui Dumnezeu.

În vreme ce politicianul răspunde în faţa populaţiei – adică a cetăţenilor statului – de îndeplinirea promisiunilor făcute în campania electorală (indiferent dacă ceea ce promite este bun sau nociv pentru …)

Întreg sistemul este construit în aşa fel încât accesul la cârma statului – respectiv a istoriei – îi este cu mult mai lesnicios politicianului, adică celui care promite lucruri plăcute – fie că le respectă, fie că nu – decât omului politic, cu alte cuvinte celui care promite lucruri necesare – de multe ori cu totul neplăcute. Pe scurt, politicianul este acela care promite ceea ce populaţia vrea să i se promită, fără să-i pese vreun moment dacă ceea ce aşteaptă “lumea” de la el este într-adevăr bun pentru neamul din care face parte. Astfel, în primul rând se pune problema conţinutului promisiunilor şi doar apoi respectarea lor.

Revenind: sistemul care ia în faţa lui Dumnezeu şi în faţa istoriei un judecător fără identitate – electoratul format din populaţia statului – care votează pe ascuns – am numit votul “secret” – creează integral premizele dezvoltării clasei politicienilor şi face ca omul politic să fie prezent în conducerea statului din ce în ce mai rar.

Omul politic are în tot ceea ce face sentimentul apartenenţei la neamul său – cu alte cuvinte la limba, tradiţia şi credinţa care definesc neamul său. De aici preocuparea sa principală este aceea de a crea în plan administrativ şi legislativ un cadru în care limba, tradiţia şi credinţa să călăuzească şi să sprijine continuarea drumului poporului său în istorie şi a neamului său spre Dumnezeu.

Politicianul nu crede o iotă din cele spuse mai sus: nici despre cultura, tradiţia şi credinţa că ar fi mai importante decât oricare altele – asta în cazul “fericit” în care crede că aceste cuvinte au acoperire în realitate. Fireşte că în general, nici o cultură nu este mai bună decât celelalte; dar aici nu e vorba de general, raportarea nu se face din plan neutru, ci e vorba despre credinţa, tradiţia şi cultura unui anumit popor, care în mod firesc sunt cele mai importante pentru poporul respectiv. Un popor are o singură credinţă, o singură cultură, o singură tradiţie, o singură istorie – tot aşa cum orice om are doar doi părinţi, orice ar crede el despre naştere. Credinţa are ea însăşi un caracter absolut – acesta este şi motivul pentru care se luptă cu atâta îndârjire împotriva ei prin relativizare. O singură credinţă defineşte un popor – cu toate acestea se înţelege mult mai uşor faptul că românii au o singură istorie decât că doar ortodoxia este definitorie pentru români. Acest din urmă lucru nu lezează pe nimeni şi nimic – şi dacă ar face-o nu e vina ortodoxiei. E ca şi cum faptul că eu am o anumită femeie mamă ar fi o ofensă la adresa celorlalte femei. Nici eu şi nici mama nu suntem de vină dacă problema se pune în felul acesta. Însă felul în care sunt văzute lucrurile are un anumit tâlc şi consecinţe devastatoare pentru noi.

Omul politic este călăuză, adică acela care ştie drumul în istorie şi ştie că va da seama atât în istorie cât şi deasupra ei.

Politicianul îşi face un traseu după vorbele mulţimii. Dacă mulţimea vrea în porumb atunci politicianul promite şi – dacă nu e prea mare efortul – o duce direct în mijlocul lanului. El nu trebuie să răspundă decât în faţa mulţimii de îndeplinirea promisiunilor sale.

Dreapta politică şi valorile la care se raportează aceasta.

În mod firesc, mai departe vom încerca un mic discurs asupra politicii în general şi a politicii din România în special. Deşi această încercare a noastră ar putea să pară prea curajoasă şi în acelaşi timp temerară ne încumetăm să o facem, tocmai pentru că racordul la realitatea politică românească actuală ne ajută în mare măsură.

În general se consideră că în politică ar fi două direcţii – poziţii – categorice şi categoriale şi o poziţie mediană, oscilantă. Astfel vorbim despre dreapta politică, stânga politică şi de politica apropiată de centru – de aici centru-dreapta, centru-stânga, centru, şamd. La ce ne raportăm însă când facem aceste delimitări, iată un subiect foarte puţin şi confuz discutat în lumea politică actuală. Acesta este şi motivul care a dus la categorisiri de-a dreptul hilare: partide de centru stânga – care se autodefinesc ca atare – sunt considerate partide de dreapta, partide prin definiţie de stânga – dar nu de stânga socialistă sau cum e denumită astăzi social-democraţia – sunt din nou considerate de dreapta; ce să mai vorbim de partidele care au ca doctrină şi ideologie codul penal şi care la rândul lor sunt catalogate a fi tot de dreapta. Poate cel mai necesar lucru, pentru a evita aceste confuzii ar fi o descriere a dreptei: atât a valorilor la care aceasta se raportează cât şi a modului de raportare.

Astfel, principial trebuie spus din start că orice doctrină politică, orice ideologie politică nu apare din vid şi nu se suprapune pur şi simplu peste oricare realitate socială şi culturală. Fără îndoială există legături – sau ar trebui să existe – între doctrinele politice şi realitatea spirituală, istorică, culturală şi civică a unui popor.

Un popor este definit, cum spuneam mai sus, de câteva constante care formează fundamentul lui – sigur că de-aici apare “crunta învinuire” de fundamentalism, care este ridicolă tocmai prin aceea că nu există construcţie solidă pe pământ care să reziste fără un fundament – sau fără o bază – foarte bine stabilit. Astfel, pentru români ceea ce stă mărturie de fiinţarea acestui popor sunt istoria, cultura şi credinţa românilor. Am lăsat la urmă credinţa nu pentru că ar fi cel mai puţin importantă ci pentru că ea necesită o discuţie separată, pe care o vom face revenind. Aşadar, politica în spaţiul românesc trebuie cu necesitate să se raporteze la aceste valori.

Cum se raportează în România politica ultimilor ani la acestea?

În primul rând prin distrugerea perspectivei istorice, prin crearea unui învăţământ în care această preocupare este pusă sub semnul îndoielii, prin modificarea şi lăsarea la îndemâna tuturor nepregătiţilor a istoriei naţionale – n-are rost să detaliem discuţia despre manualele de istorie, care sunt o ruşine naţională –, preluând şi promovând interpretări mistificatoare ale personalităţilor şi momentelor cruciale din istoria românilor, fabricate de regimul comunist, despre care nu trebuie vorbit la capitolul politică ci la cel al infracţionalităţii.

Cât priveşte ceea ce se înţelege îndeobşte prin cultură, lucrurile stau cu mult mai grav. Valorile culturale interzise în timpul regimului comunist au rămas în continuare în umbră – de cealaltă parte vedem cu stupoare cum non-valorile vremii de care vorbim sunt promovate în continuare, cum vechea gardă a kominternului, revigorată şi întinerită a reluat ştafeta direcţionării culturii româneşti oficiale; totodată cum figuri sfinte ale culturii româneşti sunt bătaia de joc a anonimilor cu nume încâlcite, în reviste sprijinite financiar de statul român, cum vocile boscheţilor bucureşteni devin vocile culturii naţionale, cum expresia durerilor noastre este luată în râs considerându-se că nici nu există. Pe teren cultural lucrurile sunt flagrante, foarte uşor de verificat, foarte uşor de vădit – fii foştilor kominternişti sunt cei care formează clasa culturală românească, cei recunoscuţi de străinătate – ca şi cum legitimitatea culturală ar avea nevoie de recunoaşterea personală a străinătăţii. O cultură are expresii care depăşesc cadrul naţional participând prin acestea la marea cultură, la cultura universală. Aceasta este verificare şi recunoaşterea pe care trebuie să o caute cultura românească şi nu recunoaşterea personală a unor domni de către alţi domni drept analişti politici de geniu, drept scriitori de mărime “europeană”. În Europa şi scarlatina este europeană nu numai Shakespeare, doar că scarlatina este recunoscută printr-un certificat medical câtă vreme Shakespeare îşi este sieşi certificat de autenticitate şi valoare. În cultură nu există certificate de bună purtare care să ateste valoarea autentică. Există însă recompense pentru servilism politic european, ceea ce e cu totul altceva.

Despre modul de raportare al politicii româneşti la ortodoxie – credinţa românilor – vom spune doar câteva cuvinte. Cea mai mare ispită cu care din păcate ne luptăm din ce în ce mai puţin este democratizarea credinţei noastre ortodoxe. Suntem în plin “proces ecumenic globalizand”, prin aceasta înţelegând un fel de târg privitor la dogma ortodoxă şi nicidecum o încercare de înţelegere şi recunoaştere reciprocă. E cred inutil să spunem că nu poate exista nici un astfel de dialog, fiindcă e evident că el ar însemna încălcarea principiului de bază al ortodoxiei anume dogma. Statul român are, fireşte, prin clasa politică actuală – prin asta înţelegând clasa politică din ultimii zece ani –, o poziţie caraghioasă faţă de Biserică: pe de-o parte practică în toate segmentele legislativului şi executivului un ateism fără echivoc, pe de altă parte nu există om politic care să nu fi afirmat public cât de creştini sunt românii – fireşte şi el personal – şi cât de importantă este această instituţie numită Biserica ortodoxă “pentru noi”. Cred că iar ating un punct comun în politica vremii când spun că această ultimă poziţie a oamenilor politici vine tocmai din faptul că sondajele sociologice au arătat că românii – pe limba lor electoratul – au încrederea cea mai mare în această instituţie, ceea ce le dictează imediat captarea acestui electorat. Din păcate electoratul în discuţie nu-şi pune problema încercării creştinismului oamenilor politici prin actele lor. Cum poate fi creştin ortodox un parlament – membrii unui parlament – care votează o lege împotriva învăţăturii ortodoxe? Cum pot fi creştin-ortodocşi – adică în dreapta credinţă – cei ale căror interese la nivel de stat sunt atee? Iată numai două din întrebările la care ar trebui să-şi răspundă onoratul electorat, atunci când îşi ia “destinul istoric” în mâinele-i democratice – fie-mi iertată îndrăzneala. Totodată, iată doar două întrebări pe care nimeni nu şi le pune, lucru simptomatic pentru distinsul nostru electorat…Cât priveşte faptul că ortodoxia nu este singura credinţă trebuie nu numai să ne îndoim, noi ca ortodocşi, ci trebuie să fugim şi de gând, fiindcă asta ar însemna sfârşitul mântuirii noastre. Motivele pentru care se întâmplă ceea ce se întâmplă sunt multiple – iar noi nu le vom discuta aici.

Deşi am spus mai sus că orice putere politică trebuie să se raporteze la valorile neamului său, fără îndoială că nu ne refeream la o raportare ca cea de mai sus. De altfel, în rândurile de mai sus n-am făcut altceva decât să definim stânga politică, care are ca expresie individuală politicianul de care am pomenit în primele rânduri. Observaţi cum se potrivesc trăsăturile politicianului cu cele ale omului de stânga. E chiar o identificare.

Aşa credem că se verifică şi se identifică poziţia politică – şi nu prin afirmarea apartenenţei la una dintre poziţiile politice. Nu-i de-ajuns să afirmi că eşti de dreapta ca să şi fii.

Oprim aici consideraţiile despre omul politic şi politicianism. Pe parcursul săptămânalului vă veţi mai fi întâlnit cu acest subiect, dealtfel foarte important.

Despre politică și politicianism Reviewed by on . Acum mai bine de un secol, Eminescu trasa linia de demarcaţie între două categorii de indivizi care aveau ca “meserie” conducerea statului, politica. Astfel exi Acum mai bine de un secol, Eminescu trasa linia de demarcaţie între două categorii de indivizi care aveau ca “meserie” conducerea statului, politica. Astfel exi Rating: 0

About Mugur Vasiliu

Mugur Vasiliu (n. Bacău, 9 martie 1965 - d. București, 28 mai 2017) Biografie Facultatea de Litere, secţia română-engleză, Universitatea din Bucureşti, promoţia 1991; Doctorand al Universităţii din Bucureşti, Catedra de literatură - specializarea Ştiinţe filologice, cu lucrarea “Prolegomene la o nouă hermeneutică a textului folcloric” 1991-Muzeul Ţăranului Român, secţia de cercetare ştiinţifică în antropologie culturală; 1998-Guvernul României, Departamentul Informaţiilor Publice, Subsecretariatul de Stat pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni; 1999-Guvernul României, Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni; 1999-Ministerul Învăţământului “ Centrul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni, Departamentul de Cercetare şi Documentare; 2001-Editura Christiana; 2001-Radio România Tineret; 2002-Editura SCARA; 2003-B1 TV; 2003-Universitatea din Bucureşti, Facultatea de litere “ Cursul de Comunicare interculturală “ Folclor; 2004-Universitatea din Bucureşti, Facultatea de litere “ Cursul de Comunicare interculturală “ Folclor. Funcţii deţinute: Cercetător ştiinţific în antropologie culturală în cadrul Muzeului Ţăranului Român; Director al revistei ”Scara” editată de Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie; Subsecretar de stat Guvernul României, Departamentul Informaţiilor Publice; Secretar de stat Guvernul României, Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de peste Hotare; Director de studii Centrul “Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni, Departamentul de Cercetare şi Documentare; Director al întâlnirii românilor de pretutindeni, Sibiu 2000 “ ROMFEST 2000; Director de editură - Editura Christiana; Realizator al emisiunii săptămânale radio (în direct) “ Moralia; Realizator al emisiunii săptămânale de cultură (în direct) “ 100 DE MINUTE PE CALEA VICTORIEI “ B1 TV. Activităţi în cadrul Muzeului Ţăranului Român: Cercetări de teren:- Săpânţa, Maramureş, 1991, 1992 - Mănăstirea Putna, 1992 - Mănăstirea Râmeţ, 1992 - Mănăstirea Horezu, 1992 - Scheii Braşovului, 1993 - Bărăgan, Ialomiţa-Constanţa, 1993 - Dobroteşti, Teleorman, 1992, 1993, 1994 - Brăneşti, Ilfov, 1994, 1995 - Liteni, Suceava, 1995 - Pietroasele, Buzău, 1995, 1996 - Tescani, Bacău, 1996, 1997 - Plopşor, 1997 Expoziţii - “Crucea” “ expoziţia permanentă a muzeului - Expoziţia “Crucea “ semn şi materie”, Paris, 1994 Activităţi în cadrul Guvernului României: Elaborarea si editarea celor 10 Programe de acţiune pentru fluidizarea relaţiilor statului român cu comunităţile româneşti din lume; Elaborarea unei strategii coerente de colaborare şi conlucrare cu românii din lume “ Întru apărarea comunităţilor româneşti din lume; Elaborarea Hotărârii de Guvern pentru înfiinţarea Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de Peste Hotare; Înfiinţarea Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de Peste Hotare; Vicepreşedinte al Subcomisiei pentru minorităţi la Tratativele de la Budapesta 1998, în a doua sesiune a Comisiei Mixte Bilaterale Româno-Maghiare; Elaborarea şi popularizarea în mediile politice şi administrative româneşti a unei prezentări a situaţiei reale a comunităţilor româneşti din Ungaria “ Raport privind situatia comunităţii româneşti din Ungaria; Organizarea primei întâlniri a celor mai importanţi jurnalişti din România şi Basarabia, la Chişinău - decembrie 1998. Colaborări în publicistică: “Glasul” ” ziarul Ligii studenţilor, 1991; Monografia ”Dobroteşti, un sat din Teleorman”; Volumul ”Picu Pătruţ”; Revista Muzeului Ţăranului Român, ”Rosturi”, 1992; “Scara “ revista de oceanografie ortodoxă”, 1996; Cotidianul ”Flux”, din Basarabia, 1998-2004; “Curierul naţional”, 2004 Colaborări în domeniul filmului şi televiziunii: Televiziunea naţională “ 1990-1993 Fundaţia Arte Vizuale ” 1996, 1997 Pro TV “ 1995 Video Est “ 1997, 1998 B1 TV “ 2002,2003 Naţional TV “ 2004 “ realizatorul emisiunii TalkShok Filme Autor al filmelor documentare:”Mumele”, 1995; “Tonel şi Vieru sau despre rostul cântării”, 1996; “Lumea pe dos sau despre rostul carnavalului”, 1998 Distincţii Premii obţinute de filmul ”Tonel si Vieru”: Premiu de regie- Festivalul de film documentar Etnos, Bacău, 1996; Premiul CNC, Festivalul de film de la Tg. Mureş, 1996; Premiul Non Fiction- Festivalul de film de la Tg. Mures, 1996; Premiul British Council- Festivalul de film antropologic Sibiu, 1996; Premiul special al Uniunii Asociaţiilor Realizatorilor de Film din România, Festivalul Dakino- Bucureşti, 1997; Premiul Asociaţiei Profesioniştilor din Televiziune, 1997; Selecţionări: Festivalul de la Gyor, Ungaria, 1997; Festivalul de film documentar Cinema du Reel- Paris, 1997 Lucrări publicate “Mihai Eminescu. Mărturie despre mine însumi”, 2002; ”Mâna Arhanghelului Mihail. Lecţia de anatomie teandrică”, 2002; ”Despre Zbor şi Moarte”, 2002 Activitate Membru fondator al Ligii Studenţilor din România, 1989-decembrie Membru fondator şi organizator al Pieţei Universităţii, aprilie-iunie 1990 Membru fondator al Mişcării pentru România, 1992 Membru fondator şi preşedintele Asociaţiei pentru cultură şi ortodoxie Directorul întâlnirii românilor de pretutindeni, ROMFEST 2000, Sibiu

Lasă un comentariu

scroll to top