Home » Arhiva AXA anul I » Axa 12 » Balada cetății fără icoane

Balada cetății fără icoane

Din Urali spre Soare-Apune,

cum veneau încinşi cu piei,

parcã fumega din ei

duhnet de sãlbãticiune.

Blestemata Miazãnoapte

se zbârlea pe-obrajii sluţi,

şi pe cai mãrunţi şi iuţi –

foamea stepelor rãscoapte.

Viclenii rãsãritene
ascuţeau ca un tãiş
gândul galben şi pieziş
în ochi mici fãrã sprâncene.
Toatã arşiţa din puste
şi tot crivãţul turbat.
Numai ciumã şi bubat,
numai viscol de lãcuste.
Bãlţi de moarte sub copite,
scãri de leşuri sub hanger,
ciurde-mpiedecate-n fier,
robii ţãrii cotropite.
Geamătul cetãţii slabe
sub prãpãd şi sub mãcel.
Evul mormãi şi el
Ca un urs supus pe labe.
În biserici şi-n altare
caii ronţãiau ovãz –
câtã cruce-a stat în vãz
zãcea ţãndãri sub picioare;
cât Arhanghel în icoanã
luminând pe-un zid bãtrân –
pradã ghearei de pãgân,
pentru flãcara duşmanã ;
câtã Precistã-n vopsele,
câtã candelã-n ungher,
se fãcea spãrturi de cer,
sfãrâmat argint de stele.
Chipul Domnului pe uliţi,
dus în urlet şi ocãri,
încã surâdea iertãri,
sfâşiat în vârf de suliţi.
Şi cum tot gonea prigoana
prin cetate, pe sub bolţi,
crucea nu-şi gãsea vreun colţ,
vatra nu-şi pãstra icoana.
Temãtori de buturugã
şi de gâde fãrã greş
prunc, muiere sau unchieş
nu-ndrãzneau sã-nchine rugã.
Numai temniţele pline
din cetatea fãrã rugi,
fremãtau sub chei, sub drugi,
ca un zumzet de albine.
Jos, în beznele cu gratii,
ruga se fãcea suspin,
iar suspinul –frunţi de crin,
cãtre poarta Prea Curatei.
În zadar puneau la uşe
lanţ şi lacãt robilor –
plânsul nu avea zãvor,
ruga nu ştia cãtuşe.
Dar afar’, cetatea –nfrântã,
fãrã clopote şi sfinţi,
nu ştia cã-n nopţi fierbinţi
robii temniţelor cântã.

Şi-au trecut peste cetate
-bivoli sforãind pe nãri-
ani cu sânge pe spinãri
şi în coarne cu pãcate.
Pãrea ziua sãptãmânã,
luna an şi anul veac…
molimile fãrã leac
duceau foametea de mânã.
Prin clopotniţe-n ruinã
bufniţe şi lilieci.
Mocneau inimile-n teci,
sãbii roase de ruginã.
Tot mai copleşiţi creştinii
şi stãpânii tot mai crunţi.
Tot mai silnice pe frunţi
şi osândele şi spinii.
Se gãtea de drum lãstunul
pe-un cer dulce de gustar.
Târgoveţi cu pas amar
nu-şi zâmbeau din mers nici unul.
Uliţi vechi, medievale,
îi vedeau urcând încet.
Un burete de oţet –
gândul îmbibat de jale.
Era ceas de dimineaţã
de smarald şi de mãrgean.
Şi deodatã, într-un geam,
dimineaţa prinde faţã.
Nimeni nu bãgã de seama
cum, din aur şi topaz,
raza se fãcea obraz,
limpezimile –maramã.
Cerul deveni privire
şi lumina chip duios –
Maica Domnului Hristos
pe tulpina ei subţire.
În fereastra sclipitoare –
chipul Precistei bãlai,
rupt din fulgere de rai
şi din viscole de soare.
Şi cum strãlucea Fecioara,
nezãritã la-nceput,
ochii ei din geamul mut
luminarã ulicioara.
Douã tinere drumeţe
îi vãzurã chipul sfânt ;
şi-ntr-un ţipãt lung s-au frânt
cu minunea ei pe feţe.
În metanie –amândouã-
pãreau creangã de cais,
legãnându-se ca-n vis
de prea multã floare nouã.
Se-nclinau în rugãciune
ţânci, bãtrâni, bãrbaţi, femei.
Uliţa sorbea scântei
din fereastra cu minune.
De mulţi ani icoana spartã
nu lucise pe pereţi.
Ca din somnul altei vieţi
se scula cetatea moartã.
Deşteptaţi ca din morminte,
toţi nevolnicii de ieri
înviau îngenuncheri
strãlucirii Maicii Sfinte.
Se-mbulzea cetatea toatã
ca sã-nchine fruntea-n praf.
Parcã foşnet de seraf
plutea moale peste gloatã.
Pândele de pe creneluri –
semn şi tulnic de furtuni.
Alelei ! Creştini nebuni,
ştreang v-aşteaptã şi mãceluri.
Cnuturi de smintitã hoardã
peste rugile din drum.
Caste flãcãri fãrã fum
taina nu-nceta sã ardã.
Geamul spintecat de pietre –
pulbere şi licurici.
Cetele-n genunchi sub bici
nu urnirã cãtre vetre.
Beţi de slavã şi mistere
ochii lor privirã-n sus.
Maica Domnului Iisus
sta pe-un zid de giuvaere.
Scânteia în zid granitul,
ardea piatra de bazalt.
Era fruntea-azur înalt,
era zâmbet infinitul.
Strigãt sfânt de adorare.
Urlet de pãgân blestem.
Steaua de la Betleem
ziua fâlfâia pe zare.
Gloata tot bãtea metanii
când în zid bãteau berbeci;
sub divinul chip de veci
sângerarã bolovanii.
Murul se surpa cu vaier,
spart în chiotul barbar.
Ochi smeriţi cãtarã iar:
Maica fulgera în aer.
Peste freamãtul mulţimii,
într-un cearcãn de safir,
Ea lucea ca un potir
şi zâmbea ca heruvimii.
Peste haita ticăloasã,
spumegând uimită-n loc,
Ea-ndulcea cerescul foc
pe-un obraz de chiparoasã.
Aerul în vâlvãtaie
barda cum sã-l surpe-n glod ?
Taina, sus, peste norod,
Ce hanger putea s-o taie ?
Sfânta lin urca în spaţiu
pe-un chilim de aurori.
Ca un vuiet de vâltori,
jos, vuiau îngenunchiaţii.
Din vecii de ne’nceputuri
aripi verzi dãdeau ocol..
Îngheţa hangeru-n gol,
gheara degera pe cnuturi.
Limba împietrea nãucã
cu ocara-n vârful ei.
În lumina Precistei
cãdea ştreang, pica mãciucã.
Numai gloatele-n extaze,
sub un viscol de azur,
se-mbãtau de aur pur,
de mirezme şi de raze.
Şi dând sunete minunii,
clopote pornirã glas.
Ce Arhangheli le-or fi tras ?
Oameni nu trãgeau de funii.
De mulţi ani nu mai urcase
glasul lor în vechiul burg,
fãrã clopote-n amurg,
fãrã vechi iconostase.
Şi-acum sunetul strãluce
ca o ploaie de arginţi,
în cetatea fãrã sfinţi,
în cetatea fãrã cruce.
Robii temniţei de piatrã
le-auzeau prin uşi, prin zid.
Zidul tremura fluid,
robii-nchişi vedeau prin piatrã.
Vedeau taine de zãpadã,
de vãzduh şi de vãpãi.
Lanţuri, paznici şi cãlãi
nu-i puteau opri sã vadã.
Zidurile-n strãlucire
cum cutremurau nãluci,
burgu-ntreg ardea de cruci,
de icoane şi potire.
Uliţa era mireasmã
şi cetatea toatã zvon;
orice meterez –amvon,
orice turn –catapeteazmã.
Ce puteri prindeau sã mişte,
ce aeriene mâini,
porţile cu vechi ţâţâni
ruginite de rãstrişte ?
Cã sãlbaticii de strajã
le vedeau cum se deschid.
Pe turtitul chip livid
Se holba mirarea-n groazã.
Din zbârlitele dihanii
spaima-ngãlbenea momâi;
şi din creştet în câlcâi
le sluţea în pocitanii
Din cetatea cu lumine,
haita da-napoi prin porţi,
cu ochi mici, cu mâini de morţi,
în piei strâmbe de jivine.
Dar cetatea sub minune
nu privea-napoi nimic.
Pe scãri dulci de borangic,
ea sta sus in rugãciune.
Şi de sus privea-nainte
Cerul Domnului, rãmas
ca un vechi iconostas
în Cetatea Maicei Sfinte.

Balada cetății fără icoane Reviewed by on . Din Urali spre Soare-Apune, cum veneau încinşi cu piei, parcã fumega din ei duhnet de sãlbãticiune. Blestemata Miazãnoapte se zbârlea pe-obrajii sluţi, şi pe ca Din Urali spre Soare-Apune, cum veneau încinşi cu piei, parcã fumega din ei duhnet de sãlbãticiune. Blestemata Miazãnoapte se zbârlea pe-obrajii sluţi, şi pe ca Rating:
scroll to top