Home » Arhiva AXA anul III » Axa 46 » Cuvinte împotriva beției și pentru buna folosire a vinului
Cuvinte împotriva beției și pentru buna folosire a vinului

Cuvinte împotriva beției și pentru buna folosire a vinului

septembrie 1, 2010 2:35 am by: Category: Axa 46, Oglinda vremii Leave a comment A+ / A-

PREVENIRE

Titlul cărţii de faţă poate să nedumerească: de ce „cuvinte împotriva beţiei şi pentru buna folosire a vinului”? Întîi, fiindcă beţia este o tulburare a sufletului ce se poate întîmpla şi în lipsa vinului sau a altei băuturi ameţitoare, aşa cum va arăta Sfîntul Ioan Hrisostomul într-una din paginile de mai jos. Apoi, cartea de faţă vorbeşte nu numai despre beţie, ci în aceeaşi măsură despre rostul şi buna folosire a vinului. De aceasta va trebui să ţinem seama tot timpul citind cele ce urmează.

Ştiu că, auzind de beţie, gîndul duce numaidecît pe oricine la toate băuturile ameţitoare, de la bere şi pînă la cele mai tari rachiuri. Trebuie să spun însă de la începutul acestei culegeri din dumnezeieştile cuvinte ale Sfintei Scripturi a Vechiului şi Noului Testament şi din acelea nu mai puţin dumnezeieşti grăite de Sfinţii Părinţi de la Sfîntul Duh spre tîlcuirea Bibliei, trebuie să spun aşadar că aici vom vorbi numai despre vin, şi încă numai despre acela neprefăcut prin vreun mijloc chimic. Pricina este cît se poate de limpede: singur vinul a fost dat de Dumnezeu ca băutură întăritoare a trupului şi a sufletului. Ca să nu mai zicem că vinul a fost ales de către Hristos-Dumnezeu pentru a se schimba, în chip negrăit de tainic şi de înfricoşat, în însuşi sîngele Său, cu care ne împărtăşim la Sfînta Liturghie!

Multe ar fi de spus despre aceasta, dar nu e acum vremea potrivită. Destul e a însemna aici că vinul e de la Dumnezeu, celelalte băuturi întăritoare/ameţitoare fiind născociri ale omului, unele; iar altele născociri ale vicleanului diavol. Astfel, toate băuturile ameţitoare pregătite prin fermentare – cum e berea, cidrul sau „vinurile” din fructe – se fac luînd ca pildă vinul din struguri, dar neavînd nici pe departe însuşirile acestuia. Ca orice lucruri doar omeneşti, acestea au puţină însemnătate şi un rost îndoielnic. Oricum, cu desăvîrşire osebit de toate acestea e alcoolul distilat, anume o născocire diavolească nemijlocită! Într-adevăr, primul alcool distilat s-a fabricat de către rău-credincioşii magicieni Romano-Catolici, în „mănăstirile” Frankilor din Italia sau Franţa, în care alchimia („sacra ştiinţă”!) era ocupaţia de căpătîi a acelor „călugări” trăitori într-un „Creştinism” vrăjitoresc, drăcesc, ce se numeşte – mai scurt – „Papistăşism”. Deci acei „călugări” alchimişti voiau să distileze „piatra filosofală”, sau a „cincea esenţă” sau „spiritul pur” („pnevma universală”), care le-ar fi dat „lumina”, „cunoaşterea” şi „nemurirea”, schimbîndu-le firea din omenească întru „dumnezeiască”! Pentru asta, antihriştii în rasă puneau în alambic tot ce le cădea sub ochi şi apoi aprindeau focul. La o vreme, n-au mai avut de încercat decît drojdia din tocitoarele de vin, căci erau mari producători. Au pus-o şi pe aceea la cazan şi pe ţeavă a picurat ceva care, cercat pe limbă, s-a dovedit foarte gustos, o licoare pe care ei au numit-o „l ’esprit”, Englezii „the Spirit”, iar Ardelenii „spirituş”, ca-n vorba: „No, şogore, hai ş-om mere la cazină să bem o litără ghe spirituş!” (Aceeaşi materie se mai cheamă la noi „spirt”, „tescovină” sau R. D. D., „rachiu de drojdie”.) Ca să înţelegem de unde le venea această sminteală, trebuie să ştim că pentru ocultişti „spiritul” nu e perechea latină a slavului „duh”, ci o „entitate” aproape materială. În ce ne priveşte, noi cunoaştem foarte bine ce sînt „spiritele”: duhuri căzute, care insuflă toată lucrarea omenească ce nu e după Dumnezeu, ci împotriva Lui. Să ne mai mire nebunia „inspirată” de beţia „spi(ri/r)tului”, cu totul deosebită de aceea stîrnită de vin? Am mai putea zice şi altele despre „spirt”, „spiriduşi”, „spiritism”, „spiritualitate”, vorbe care purced toate din înşelarea diavolească, dar cuvîntul nostru are în vedere doar vinul, din pricina spusă la început. Deci:

1. ROSTUL ŞI FOLOASELE VINULUI

Cînd s-a făcut primul vin?

„Atunci (adică după potop) a început Noe să fie lucrător de pămînt şi a sădit vie” (Facerea 9:20).

Pînă atunci – ne spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii – omul nu băuse vin, pentru că nu mîncase nici carne. Într-adevăr, înainte de potop, şi omul, şi toate vieţuitoarele mîncaseră doar ierburi, după porunca Ziditorului din ziua a şasea:

„Apoi, Dumnezeu a zis (lui Adam şi Evei): «Iată vă dau toată iarba ce face sămînţă de pe toată faţa pămîntului şi tot pomul ce are rod cu sămînţă în el. Acestea vor fi hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pămîntului, şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pămînt care au în ele suflare de viaţă, le dau toată iarba verde spre hrană.» Şi a fost aşa” (Facerea 1:29, 30).

Fiindcă, fiziologic vorbind, cele două sînt legate între ele: nu poţi bea vin dacă nu consumi proteine şi grăsimi (de origine animală întîi de toate), căci vinul este acid; la rîndul lor, cărnurile şi grăsimile animale nu se mistuie decît cu mare greutate în lipsa acizilor şi fermenţilor din vin.

Pentru ce a fost dat vinul de la Dumnezeu?

De ce i-a dat Dumnezeu omului să pună vie şi să fermenteze strugurii zdrobiţi, pentru a se îndulci apoi cu tăria mustului ales, limpezit şi păstrat în butii? Fiindcă după potop oamenii nu au mai fost ca înainte, ci s-au slăbănogit şi cu trupul, şi cu sufletul. De aceea li s-a şi îngăduit să ucidă animale şi să le mănînce carnea. Iată ce îi spune Dumnezeu lui Noe, care este un al doilea Adam, din el trăgîndu-se noul neam de oameni din care facem parte şi noi:

„Şi i-a binecuvîntat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: «Naşteţi, şi vă înmulţiţi, şi umpleţi pămîntul şi-l stăpîniţi! Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pămîntului, toate păsările cerului, tot ce se mişcă pe pămînt şi toţi peştii mării; căci toate acestea vi le-am dat la îndemînă. Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mîncare; toate vi le-am dat ca şi iarba verde.»” (Facerea 9:1-3).

Vinul este o hrană a trupului, căci din arderea lui în lăuntrul nostru capătăm multă putere, după cum arată Sfîntul Grigorie de Nyssa, lămurind fiziologia hrănirii noastre după cum urmează: „Firea trupului nostru nu are viaţă în sine însăşi, ci se ţine şi rămîne în fiinţă printr-o putere care-i vine din afară, trăgînd la sine printr-o mişcare neîncetată ceea ce-i lipseşte şi îndepărtînd ceea ce-i prisoseşte. Şi – aşa cum un burduf ce pierde apa prin partea de jos n-ar putea să-şi păstreze forma dacă n-ar intra pe deasupra altă apă în locul celei care se pierde, astfel ca acela ce vede forma burdufului să ştie că aceasta nu este însuşire a vasului, ci că apa din el îi dă formă – tot astfel şi alcătuirea trupului nostru nu are nimic cunoscut de noi care să-l ţină în viaţă, ci rămîne în fiinţă prin puterea care i se dă din afara lui. Iar această putere este şi se numeşte «hrană». Şi nu e un singur fel de hrană pentru toate trupurile care se hrănesc, ci Acela care chiverniseşte firea a hărăzit un alt fel de hrană pentru fiecare trup în parte. Într-adevăr, unele jivine se hrănesc dezgropînd rădăcini, altele se hrănesc cu iarbă, iar hrana altora e carnea de orice fel. Omul se hrăneşte mai ales cu pîine, iar pentru ca să-şi ţină umezeala din trup, el bea nu numai apă, ci adeseori apă întărită cu vin, pentru păstrarea căldurii trupului omenesc.”

Dar, mai mult decît atît, vinul e şi o hrană a sufletului, al cărui tron se află în inima omului, pe care băutura vinului o încălzeşte, dezmorţind-o şi liberînd-o din strînsoarea grijilor şi a necazurilor. Aceasta ne e dezvăluită luminat de către Sfîntul Împărat şi Prooroc David: „Şi vinul veseleşte inima omului, ca să-şi veselească faţa cu unt-de-lemn; şi pîinea inima omului o întăreşte” (Psalm 103:15). Stih pe care fericitul Teodorit îl tîlcuieşte aşa: „Căci – zice Psalmistul – spre aceasta îi dă Dumnezeul tuturor pămîntului ploi totdeauna, ca să odrăslească roduri de tot felul, şi cu pîine să întărească şi să hrănească firea oamenilor, cu vin să-i veselească şi mai dulce să le facă viaţa, iar cu unt-de-lemn să-i hrănească nu numai din lăuntru, ci să le strălucească trupurile şi pe dinafară” (în tîlcuirea la Psalmi).

Deci acestea sînt „cele trei feluri [de hrană] de folos firii omeneşti” (Teodorit) pe care le-a rînduit Dumnezeu omului, blagoslovindu-le: pîinea, pentru a întări trupul; tot pentru asta e şi grăsimea untului-de-lemn, dar şi pentru a-i unge pielea şi părul pe dinafară, dîndu-i sănătate şi strălucire; şi vinul, pentru a da trupului din puterea căldurii lui şi sufletului o veselie întăritoare, cuviincioasă.

Că vinul e blagoslovit de Dumnezeu ca un întăritor de suflet, ni se spune arătat în Evanghelie, unde cea dintîi minune făcută de Mîntuitorul Hristos e schimbarea apei în vin. Şi unde? La o nuntă, adică la un prilej de mare veselie, care ar trebui să fie netrupească întîi de toate, ci sufletească, atunci cînd se face cu bună cuviinţă. Şi să citim de la evanghelia lui Ioan:

„Şi a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii, şi era şi mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Săi la nuntă. Şi, sfîrşindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: Nu mai au vin! A zis ei Iisus: Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu! Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceţi orice vă va spune! Şi erau acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea Iudeilor, care luau cîte două sau trei vedre. Zis-a lor Iisus: Umpleţi vasele cu apă! Şi le-au umplut pînă sus. Şi le-a zis: Scoateţi acum şi duceţi nunului! Iar ei i-au dus. Şi, cînd nunul a gustat apa care se făcuse vin – el neştiind de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa ştiau – nunul l-a chemat pe mire şi i-a zis: Orice om pune întîi vinul cel bun şi, cînd se ameţesc, îl pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun pînă acum. Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El” (Ioan 2:1-10).

Din acel vin a băut negreşit şi Iisus Însuşi. El a făcut acestea din dragoste, ca să facă primit cuvîntul bunei-vestiri (evanghelia) a mîntuirii unor oameni care trăiau trupeşte, nemaiputînd vedea altceva decît cele ale trupului (căci aşa era viaţa lor, şi jertfele de la biserică erau cu carne, grăsimi, sînge şi vin stropit pe pămînt). Iar Vieţile Sfinţilor ne spun că nunta din Cana a fost aceea a viitorului Apostol Simon Zelotul (şi el o rudă a Domnului, ca mulţi dintre ucenici), care tocmai din pricina minunii săvîrşite atunci de Hristos a crezut într-Însul.

Dar să-l lăsăm mai bine pe Sfinţitul Teofilact al Bulgariei să tîlcuiască întîmplarea aceasta:

„«Şi a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii. Şi era maica lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Lui la nuntă. Şi, sfîrşindu-se vinul, zice maica lui Iisus către Dînsul: Nu mai au vin! Zice ei Iisus: Ce este Mie şi ţie, muiere? Încă n-a venit ceasul Meu!» (Ioan 2:1-4).

Aceia – zice Teofilact – Îl cheamă la nuntă pe Domnul nu pentru că văzuseră minuni, nici ca pe cineva mare, ci aşa simplu şi ca pe un cunoscut. Drept aceasta, însemnînd, evanghelistul zice: Şi acolo era mama lui Iisus şi ucenicii Lui. Deci, precum pe ucenici, aşa L-au chemat şi pe Domnul. Iar Domnul merge şi nu Se leapădă de chemare, căci nu căuta la vrednicia Sa, ci la folosul şi la facerea noastră de bine. Căci Cel ce n-a judecat nevrednic a fi între robi, cu mult mai vîrtos n-ar fi judecat nevrednic a veni la nuntă.

Şi Maica Îl îndeamnă spre facere de minuni fiindcă luase mare asemuire pentru puterea Lui de la zămislirea şi de la naşterea Lui. Căci [ea] le păzea pe toate în inima sa, şi dintru acestea socotea că Fiul poate mai presus de om. Căci, cu adevărat, Maica nu s-a pornit a-L îndemna pe Dînsul la aceasta pentru că Iisus făcuse şi alte minuni; căci, copil fiind, El nu făcuse nici o minune; fiindcă, de ar fi făcut, ar fi fost vestit la toţi. Încă Maica îşi aducea aminte şi de mărturiile lui Ioan [Botezătorul], care mărturisise pentru Dînsul, şi vedea acum şi ucenici mergînd după El, şi dintru acestea toate asemuia puterea Fiului.

Iar El îi [răspunde] ei, nu fără cuviinţă, că: Dacă nu este vin – zice – trebuia să vină şi să se roage chiar aceia care nu au, iar nu tu, Maica! Căci rugămintea de la ai Săi se face sminteală celor ce văd; iar cînd se roagă chiar cei ce au trebuinţă, lucrul este fără de bănuială. Iar aceea: «Încă n-a venit ceasul Meu!», o zice nu ca şi cum era supus silei vremilor sau ca şi cum pîndea ceasurile (căci cum putea zice aceasta Făcătorul vremilor şi al veacurilor?), ci pentru că pe toate le face în vremea cea cuviincioasă. Deoarece era încă necunoscut şi neştiut de cei mai mulţi şi nu-i avea pe toţi ucenicii – ci încă nici cei de la nuntă nu-L ştiau; căci, de L-ar fi ştiut, ei ar fi venit şi L-ar fi rugat pentru vin – pentru toate acestea zice: «Încă n-a venit ceasul Meu!»; adică: N-a sosit vremea cuviincioasă!

(«Ce este Mie şi ţie, muiere? Încă n-a venit ceasul meu!» Adică: Ce este nouă de nevoie aceasta pentru care te rogi? Ce ne sileşte aşa pe noi? Se poate înţelege încă şi în alt chip: Ce este de obşte Mie şi ţie? Eu ştiu vremile cele cuviincioase pentru minuni, ca un Dumnezeu; iar tu nu le ştii, ca un om. Şi nu i-a zis: «maică», ci: «muiere», ca un Dumnezeu [Zigadinos].) […]

Şi vezi cum nu Se împotriveşte Maicii Sale pînă în sfîrşit, nici întru toate! Ci, bănuindu-i ei puţin, îi împlineşte apoi rugămintea, cinstind-o pe dînsa şi dîndu-ne nouă pilde ale cucerniciei către părinţi.

«Zice Maica Lui slugilor: Orice va zice vouă, faceţi! Şi erau acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea Iudeilor, care luau cîte două sau trei vedre. Zice lor Iisus: Umpleţi vasele cu apă! Şi le-au umplut pînă sus. Şi zice lor: Scoateţi acum şi duceţi naşului! Şi ei i-au adus» (Ioan 2:5-8).

Maica zice slugilor: «Orice va zice vouă, faceţi!», ca mai multă să se facă cererea, venind aceia şi rugîndu-se, pentru a se arăta că lepădarea [Lui] nu era pentru neputinţă, ci ca să nu pară că aleargă la facerile de minuni pentru fală şi mîndrie deşartă. (Aceeaşi înţelegere o are şi Zigadinos: anume că, pricepînd scopul cuvîntului Domnului, Maica îi face pe slujitorii mesei gătiţi spre ascultare, arătîndu-i şi pe ei cumva împreună-rugători.)

Iar vasele de piatră erau trebuincioase pentru curăţirea Iudeilor, căci Iudeii se spălau mai în toate zilele, şi aşa mîncau. Adică – de s-ar fi atins de lepros, de s-ar fi atins de mort, de s-ar fi împreunat cu muiere – se spălau ca fiind necuraţi de acelea. Deci, fiindcă Palestina era fără apă şi nu era cu putinţă a afla izvoare în multe locuri, umpleau totdeauna vasele de apă, ca să nu alerge la rîuri dacă se vor face cîndva necuraţi. Deci nu fără rost a zis: «pentru curăţirea Iudeilor»; ci, ca să nu bănuiască cineva din cei necredincioşi că în ele erau rămase oarecari drojdii care s-au amestecat cu apa pusă peste dînsele şi s-au făcut vin subţire, arată că acelea nu au fost niciodată vase de vin.

Dar oare nu putea face El vin şi dintru nimic, fără a se umple vasele cu apă? Putea, cu adevărat! – dar în multe locuri scurtează mărimea minunilor, ca să fie mai lesne primite. Şi încă pentru a avea ca martori ai minunii şi pe slugile care au cărat apa în vase. Apoi, ca să cunoaştem şi că El este Cel ce preface în vin umezeala viei, care este apă cu adevărat.

Şi nu fără cuviinţă porunceşte slugilor să dea naşului gustarea, ci ca să nu bănuiască vreunii că nunta era adunare de beţivi şi că li se stricase simţirea, încît socoteau apa vin, ca unii ce erau stricaţi de beţie. Pentru aceasta, ca să nu aibă loc o asemenea bănuială, îi încredinţează gustarea naşului, celui ce este treaz. Pentru că cei cărora li s-a încredinţat slujba aceasta sînt treji foarte, ca toate să se facă prin porunca lor cu rînduială şi cu bună cuviinţă.

Ci să ne rugăm ca acestea să se săvîrşească şi la noi acum, adică «nunta», care este unire a lui Dumnezeu cu sufletul nostru, să se facă pînă cînd sîntem în «Cana Galileii», zic în locul lumii acesteia de jos şi căzute […]. Iar «nunta» aceasta nu se face fără venirea lui Hristos, şi a Maicii Lui şi a ucenicilor. Căci, de nu va crede cineva în Hristos, Care S-a născut din Maria şi a grăit prin Apostoli, cum se va uni acela cu Dumnezeu?

Deci să vedem ce minune face Domnul la o «nuntă» ca aceasta, la o astfel de unire a lui Dumnezeu cu sufletul. Preface «apa» în «vin», umplînd cele «şase vase de piatră» ale noastre. Iar prin «apă» vei înţelege umezeala apoasă şi risipirea noastră în viaţă şi în dogme. Iar prin cele «şase vase» [vei înţelege] cele cinci simţiri prin care greşim în fapte, al şaselea fiind partea cea cuvîntătoare [raţională], prin care ne aflăm greşiţi în dogme. Deci Domnul nostru Iisus Hristos (zic: cuvîntul evanghelic), vindecînd greşelile noastre cele din fapta bună cea lucrătoare şi cele din cea dogmatică (adică privitoare [teologică]), schimbă umezeala apoasă dintru acestea şi lesnicioasa lor risipire în «vin», adică în viaţa şi cuvîntarea [raţiunea] care întăreşte şi veseleşte. Şi aşa se umplu cele «şase vase» ale noastre de această bună băutură: adică şi simţirile, ca să nu greşim în fapte; şi socoteala, ca să nu ne poticnim în dogme.

Şi ia aminte că «vasele de piatră» stau acolo pentru curăţirea «Iudeilor»; căci «iuda» înseamnă «mărturisire», şi se curăţeşte cel ce se mărturiseşte prin cele cinci simţiri prin care a păcătuit mai-nainte. Ochiul a văzut rău, dar tot ochiul lăcrimează la mărturisire, şi aşa se face spre curăţire. Urechea a auzit cîntece curveşti, dar iarăşi se pleacă spre graiuri ale gurii lui Dumnezeu. Tot aşa şi celelalte simţiri. Iar partea cea cuvîntătoare greşeşte în dogme; dar iarăşi, mutîndu-se spre a dogmatiza drept, curăţeşte răutatea dinainte. Iar «vasele» sînt «de piatră» fie pentru că alcătuirea noastră este din pămînt, fie pentru că cei ce vor să fie «vase» primitoare ale acestui fel de «vin» se cuvine a fi tari şi cu anevoie risipiţi. «Vas de piatră» era partea cea cuvîntătoare [raţională] a lui Pavel şi cînd îi gonea pe Creştini (căci era rîvnitor obiceiurilor părinteşti mai mult decît toţi cei de o vîrstă cu dînsul, Fapte 22), şi cînd propovăduia; căci avea atîta putere întru cuvinte, încît Licaonii l-au socotit a fi Hermes, cel ce era ispravnic al cuvîntului [la Elini] (Fapte 14).

«Şi, după ce a gustat apa ce se făcuse vin (şi nu ştia de unde este, iar slugile care scosese apa ştiau), naşul strigă pe mire şi-i zice: Tot omul pune întîi vinul cel bun şi, dacă se îmbată [nuntaşii], atunci [îl pune pe] cel prost. Iar tu ai ţinut vinul cel bun pînă acum» (Ioan 2:9, 10).

Nunul nu le întreabă pe slugi, ci pe mire. Pentru care pricină? Cu adevărat, din dumnezeiască iconomie. Căci, dacă ar fi întrebat pe slugi, aceia ar fi descoperit minunea; dar nimeni nu i-ar fi crezut pe dînşii, căci era începutul minunilor şi nimeni nu socotea încă ceva mare pentru Hristos. Pentru aceasta, măcar de ar fi spus slugile minunea, nimeni nu i-ar fi crezut. Iar mai pe urmă, cînd [Hristos] a arătat şi alte minuni, urma să se creadă şi aceasta, slugile avînd să pară vrednice de crezare spunînd aceasta cîte puţin către toţi. De aceea a iconomisit Domnul a nu fi întrebate slugile, ci mirele. Şi n-a făcut orice vin, ci unul prea-bun. Căci întru acest fel sînt minunile lui Hristos, cu mult mai bune decît lucrurile ce se săvîrşesc prin fire. Prin urmare, martori că apa s-a făcut vin sînt slugile ce au scos apa; iar că s-a făcut vin prea-bun, naşul. Lucruri care, trecînd vremea, voia să fie propovăduite şi să se încredinţeze mai cu întărire către ascultători.

Şi poţi să înţelegi prin «vin» cuvîntul evanghelic, iar prin «apă» toate cele dinainte de evanghelie, pentru că erau mai apoase şi nu ajungeau către desăvîrşirea cuvîntului. Căci – ca să zic aşa – Domnul a dat omului multe legi: una, cea din Rai; a doua, cea din vremea lui Noe; a treia, cea din vremea lui Avraam, a tăierii împrejur; a patra, cea prin Moisi; a cincea, aceea prin prooroci. Deci toate acestea, asemuindu-se cu puterea şi adevărul evangheliei, sînt apoase, dacă cineva le va înţelege prost [simplu] şi după slovă. Iar dacă va pricepe cele ascunse, adîncindu-se cu Duhul, va afla «apa» făcută «vin». Pentru că cele ce se zic simplu şi se înţeleg de cei mulţi după slovă sînt «apă», cu adevărat cel ce le judecă duhovniceşte le va afla «vin» prea-bun, păzindu-se de Mirele Hristos pentru a fi «băut» la urmă, fiindcă evanghelia s-a arătat în vremile cele mai de pe urmă.

«Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii, şi Şi-a arătat slava Sa şi au crezut întru El ucenicii Lui» (Ioan 2:11).

Că Domnul a început minunile după botez, am zis şi mai înainte, dar se vede şi că cea dintîi minune a făcut-o pe aceasta a vinului. Căci zice: Aceasta a făcut început minunilor… Dar cineva ar putea zice că, deşi aceasta este început al minunilor, totuşi nu al tuturor, ci doar al celor din Cana Galileii. Căci [Ioan] ar zice aşa: Multe minuni făcînd în Cana, aceasta este începutul lor. Iar noi, deşi avem multe spre a arăta că aceasta este început al tuturor minunilor – căci zicerea aceea: «Şi-a arătat slava Sa», şi aceea: «au crezut întru El ucenicii Lui» arată că n-a făcut altă minune mai înainte, fiindcă din aceasta Şi-a arătat slava – totuşi nu ne prigonim [în cuvinte] dacă aceasta s-a făcut mai înainte, sau alta.

Dar oare cum Şi-a arătat slava? Pentru că nu mulţi luau aminte la cele făcute şi nici nu s-au făcut înaintea norodului. Însă – deşi nu atunci, dar mai pe urmă aveau să audă toţi minunea – drept aceea ea se istoriseşte pînă acum şi nu s-a tăinuit. Iar aceea ce zice: «au crezut în El ucenicii Lui», s-o înţelegi aşa: adică au luat către El mai multă şi mai întărită credinţă, fiindcă şi mai înainte credeau cu adevărat, dar nu cu aşa întărire.” Şi pînă aici a tîlcuit Teofilact.

Iată deci că, prin cea dintîi minune a Sa, Hristos-Dumnezeu Însuşi ne-a arătat rostul cel adevărat al vinului, acela de a alunga mîhnirea şi împovărarea ce slăbeşte sufletul (şi de a întări totodată şi trupul). Astfel Şi-a început Mîntuitorul propovăduirea – fără a vorbi, căci ceasul Său încă nu venise – şi aşa avea să urmeze pînă la sfîrşit, adică poposind prin casele unor oameni afundaţi în întunericul neştiinţei, pe care lumina Sa i-ar fi orbit, dacă ea nu s-ar fi acoperit oarecum sub haina unei vieţuiri trupeşti, cum am zis. Pentru că aceia nu ar fi putut să primească de-a dreptul nici învăţătura înaltă a Cuvîntului lui Dumnezeu, fiind nevoie să li se vorbească în pilde pe înţelesul lor, nici să înceapă dintr-o dată o vieţuire duhovnicească, de nevoinţe şi posturi aspre. Sau, dacă ar fi încercat, ar fi căzut negreşit în mîndrie, luînd postul drept scop în sine, precum făceau fariseii. Aşa că aveau nevoie de pilda dreptei-socoteli, şi de aceea petrece Mîntuitorul cu ei, dînd prilej de cleveteală – ca de obicei – făţarnicilor Săi vrăjmaşi:

„Iar cărturarii şi fariseii […] ziceau către ucenicii Lui: De ce mănîncă şi bea Învăţătorul vostru cu vameşii şi păcătoşii? Dar, auzind, Iisus le-a zis: Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Marcu 2:16, 17).

Să citim, fiind de mare folos, tîlcuirea acestor stihuri de către Sfinţitul Teofilact al Bulgariei:

„Fariseii Îl învinuiesc pe Hrisos socotindu-se pe ei înşişi a fi curaţi. Dar Domnul le zice: Nu am venit să-i chem pe cei drepţi – adică pe voi, care vă credeţi drepţi (căci cu luare în rîs zice aceasta) – ci pe cei păcătoşi. Şi am venit să-i chem ca să nu rămînă păcătoşi, ci să se întoarcă la pocăinţă.”

Prin gura cărturarilor şi fariseilor vorbeşte de fapt Satana, care vede cum păcătoşii încep să-i scape din mînă prin lucrarea părut-simplă a Aceluia pe Care el însuşi Îl ispitise patruzeci de zile în pustie şi nu-L putuse birui nici cu foamea, nici cu setea, nici cu slava deşartă, nici cu mîndria. De aceea, vrăjmaşul diavol Îi caută acum pricină din orice, prin robii săi, urmărind să-L împiedice pe Hristos a-i învăţa pe ucenici dreapta-măsură şi bucuria bunei-vestiri aduse de El, după cum îi vădeşte pe acei Iudei necredincioşi chiar Mîntuitorul în chip prea-arătat:

„V-am cîntat din fluier, şi n-aţi jucat; v-am cîntat de jale, şi nu v-aţi tînguit. Căci a venit Ioan nici mîncînd, nici bînd, şi spuneţi: Are demon! A venit Fiul Omului mîncînd şi bînd, şi spuneţi: Iată om mîncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor! Dar înţelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei” (Matei 11:17-19).

Stihuri pe care acelaşi Sfinţit Teofilact al Bulgariei le tîlcuieşte aşa:

„[Mîntuitorul Hristos] aseamănă traiul lui Ioan cu cîntarea de jale, pentru că Ioan arăta mare asprime şi în vorbă, şi în fapte. Iar pe al Lui îl aseamănă cu fluierul, pentru că Domnul era vesel, pogorîndu-Se tuturor, ca pe toţi să îi folosească. Şi, de vreme ce vestea împărăţia Cerurilor, nu arăta nici un lucru de mîhnire, aşa cum făcea Ioan.”

Pe marginea stihurilor evanghelice de mai sus, tîlcuieşte şi înţeleptul Palladie (în Lavsaicon). Care, vorbind despre vieţuirea cu dreaptă-socoteală, zice aşa:

„Nu-ţi înlănţui libertatea prin vreo pornire sau socotinţă necugetată, printr-un jurămînt plăcut oamenilor de a nu mînca sau a nu bea, robindu-ţi voinţa acestui jurămînt din dorinţa de slavă; cum au făcut unii, prin aceasta căzînd apoi în chip jalnic în iubirea de viaţă, în lenevie şi în îndulciri, călcîndu-şi astfel jurămîntul. Rămînînd raţional şi neprimind acestea prin raţiune, tu nu vei păcătui niciodată.

Căci – urmează Palladie – e dumnezeiască raţiunea mişcărilor din noi, care alungă cele păgubitoare şi le primeşte pe cele folositoare. Astfel, «Legea nu e dată pentru cel drept» (1 Timotei 1:9). Căci e mai bine a bea vin în chip raţional decît apă cu mîndrie. Priveşte la oamenii sfinţi, care beau vin în chip raţional [cu măsură] şi la oamenii întinaţi care beau apă în chip neraţional [cu mîndrie], şi nu vei osîndi sau lăuda materia, ci vei ferici sau vei tîngui cugetarea celor ce se folosesc bine sau rău de materie. Astfel, Iosif a băut odinioară vin în Egipt (Facerea 43:34), dar nu şi-a păgubit mintea, ci şi-a întărit cugetarea. Şi au băut apă Pitagora, Diogene şi Platon (şi împreună cu ei Maniheu şi toată ceata filosofilor, care gîndeau de capul lor) şi au ajuns la atîta neînfrînare în uşurătatea gîndirii lor, încît nu L-au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au închinat idolilor. Pe de altă parte, s-au atins de vin şi Petru şi ceilalţi Apostoli, şi de aceea L-au defăimat unii pe Mîntuitorul şi Învăţătorul lor pentru aceasta, zicînd Iudeii: «Pentru ce ucenicii Tăi nu postesc ca aceia ai lui Ioan?» (Marcu 2:18). Iar altă dată, rostind aceleaşi osîndiri, au spus ucenicilor: «Învăţătorul vostru mănîncă şi bea cu vameşii şi cu păcătoşii» (Matei 9:11). Fără îndoială, nu L-au osîndit pentru folosirea pîinii şi apei, ci a mîncării şi a vinului. Iar celor care cinsteau în chip neraţional băutul apei şi osîndeau folosirea vinului, Mîntuitorul le spunea: «A venit Ioan în calea dreptăţii – nici mîncînd, nici bînd – (se înţelege, carne şi vin, căci fără celelalte nu putea să trăiască) şi ei zic: Are demon! Şi a venit Fiul Omului mîncînd şi bînd, şi zic: Iată om care mănîncă şi bea vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor, pentru că mănîncă şi bea!» (Matei 11:18-19).

Deci ce vom face? Nu vom urma nici celor ce hulesc, nici celor ce laudă. Ci, fie vom posti în chip raţional cu Ioan – chiar dacă vor zice: Au demon! – fie vom bea vin cu înţelepciune, dacă trupul are nevoie, chiar dacă vor zice: Iată om care mănîncă şi bea vin! […] Căci credinţa este urmată de toate faptele bune şi cel ce mănîncă şi bea e de neosîndit pentru credinţa lui, fiindcă «Tot ce nu e din credinţă este păcat» (Romani 14:23). Dar – de vreme ce tot păcătosul va zice, mînat de cunoştinţa lui strîmbă şi întemeindu-se pe o judecată neraţională, că orice mănîncă sau lucrează face din credinţă – Mîntuitorul a făcut această osebire, zicînd: «Din roadele lor îi veţi cunoaşte» (Matei 7:16). Iar roada celor ce vieţuiesc în chip raţional şi cu înţelegere s-a mărturisit de dumnezeiescul apostol că e «iubirea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, credinţa, blîndeţea şi înfrînarea» (Galateni 5:22). Căci însuşi Pavel a spus că roada Duhului este aceasta şi aceasta… Iar că cel ce se străduieşte să aibă astfel de roade […] nu va bea vin în chip neraţional – sau fără pricină şi cînd nu o cere trupul, şi deci nu va vieţui cu o conştiinţă rea – a spus-o iarăşi acelaşi Pavel, zicînd că orice om se luptă şi se înfrînează de la toate cînd trupul este sănătos, dar cînd e bolnav, sau neputincios sau aflat în dureri şi împrejurări grele se foloseşte […] de băuturi ca de nişte leacuri spre vindecarea durerilor. Şi acesta se va înfrîna de la cele păgubitoare sufletului – de la mînie, pizmă, slavă deşartă, deznădejde, de la defăimare şi bănuieli neraţionale – «mulţumind pentru toate în Domnul» (Efeseni 5:20).” Căci zice despre aceasta Avva Yperehie, în Pateric: „Mai bine este să mănînci carne şi să bei vin decît să mănînci cu clevetirile cărnuri de fraţi!”

Sfinţii Părinţi le-au rînduit Creştinilor cu mare limpezime să bea puţin vin, pentru neputinţa lor şi pentru smerenie, ca nu cumva să cadă în acea mîndrie subţire care îi poate prinde oricînd pe marii postitori, precum citim:

„Iar dacă eşti neputincios, Sfîntul Grigorie Sinaitul îţi porunceşte […] să bei pe zi (în zilele dezlegate) trei sau patru pahare de vin, sau apă, dacă vrei să-L afli pe Dumnezeu; şi să primeşti cîte puţin din toate cele îndulcitoare ce se vor afla, ca să scapi de înălţarea cu cugetul şi să nu te scîrbeşti de cele bune făcute de Dumnezeu, ci să-I mulţumeşti Lui pentru toate. Aceasta este judecata celor pricepuţi. Căci, dacă te îndoieşti de mîntuirea ta fiindcă (…) bei puţin vin, aceasta vine din necredinţa şi neputinţa cugetului” (Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopol).

Şi, dacă Stăpînul Însuşi a fost clevetit de slugile răului diavol (de cărturari şi farisei vorbesc) pentru că bea vin, cu mult mai mu`lt se cuvenea ca ucenicii Săi, Creştinii cei sporiţi întru faptele bune ale credinţei, să fie defăimaţi de vicleanul, care doar aşa mai încerca să-i necăjească. Astfel, în Patericul Egiptean citim despre aceasta o prea-frumoasă întîmplare, unde se povesteşte că:

„Avva Xantie a plecat odată de la Sketis la Terenut. Şi unde a găzduit, pentru osteneala drumului, i s-a adus puţin vin. Auzind unii că se află acolo, i-au adus un îndrăcit. Şi a început dracul să-l ocărască pe bătrîn: La băutorul acesta de vin m-aţi adus? Bătrînul nu voia să-l scoată; dar, din pricina defăimării, i-a zis: Cred lui Hristos că nu voi isprăvi paharul acesta pînă ce nu vei ieşi! Şi, dacă a început bătrînul să bea, a strigat dracul, zicînd: Mă arzi, mă arzi! Astfel, mai-nainte de a isprăvi el, a ieşit diavolul, cu darul lui Hristos.”

Vedeţi cum vrăjmaşul s-a înfăşurat în propria-i răutate? Căci, vrînd să facă a nu-i tihni sfîntului paharul de vin, a izbutit să-i stîrnească aceluia mînia cea bună, care l-a făcut să-l izgonească din omul pe care-l chinuia. Căci bătrînul, în multa lui smerenie, nu voia să-şi arate puterea dată de Dumnezeu, dar nici nu a îngăduit să fie batjocorită dragostea fraţilor care îl cinstiseră cu acel vin pentru osteneala drumului prin arşiţa pustiei Sketice. Făcînd ceea ce a făcut, el i-a încredinţat pe aceia de ceea ce scriam mai sus, anume că vinul băut cu înfrînare nu ştirbeşte cu nimic fapta bună a nevoinţelor celor mai aspri postitori.

Ca şi pentru Învăţătorul lor, băutul vinului era pentru adevăraţii ucenici ai lui Hristos un prilej de smerenie, de pogorîre şi de tăiere a voii, prin care izbuteau să cîştige cîte un suflet asprit, sălbăticit de răutăţi şi de patimi. Cît de mişcătoare şi de adîncă e pilda aceasta din Pateric:

„Se spunea despre Avva Pafnutie că nu bea vin degrabă. Dar, călătorind odată, a nimerit într-o ceată de tîlhari şi i-a găsit bînd vin. Cum mai-marele tîlharilor îl cunoştea pe bătrîn şi îl ştia că nu bea vin, văzîndu-l tare ostenit, a umplut un pahar cu vin şi, luînd în mînă sabia, i-a zis bătrînului: De nu vei bea, te omor! Şi, cunoscînd bătrînul că va face porunca lui Dumnezeu şi vrînd să-l cîştige, a luat şi a băut. Iar mai marele tîlharilor şi-a cerut iertare de la el, zicînd: Iartă-mă, avvo, că te-am necăjit! Şi a zis bătrînul: Cred lui Dumnezeu că pentru paharul acesta va face cu tine milă şi în veacul de acum, şi în cel viitor! Zis-a mai-marele tîlharilor: Cred lui Dumnezeu că de acum nu voi mai face rău nimănui! Şi a cîştigat bătrînul toată ceata, lăsîndu-şi voia sa lui Dumnezeu.”

Deci bătrînul şi-a tăiat voia, lăsîndu-şi rînduiala şi făcînd pogorămînt pentru dragostea sălbatică şi smintită a tîlharului, căci cunoştea prin darul Sfîntului Duh că aceea putea fi schimbată în dragoste adevărată şi blîndă, în pocăinţă mîntuitoare de suflet. Şi, dacă bătrînii îşi tăiau voia pentru nişte străini şi tîlhari, cum nu ar fi făcut-o oare pentru fiii lor duhovniceşti, ei înşişi adevăraţi postitori? De pildă:

„Se spunea despre Avva Petru Pionitul din Kellia că nu bea vin. După ce a îmbătrînit, îi făceau fraţii puţin vin amestecat cu apă şi îl rugau să primească. Şi zicea acesta: Credeţi-mă, ca pe un lucru dulce îl primesc! Şi s-a înduplecat să bea vinul cel amestecat cu apă” (Patericul).

Cîtă smerenie şi blîndeţe aveau acei bătrîni minunaţi, adevăraţi îngeri în trup! Căci acelor dumnezeieşti Părinţi nu le trebuia de fapt să bea nimic. Şi aceasta pentru că nu aveau nevoie de întărire, ei avînd tăria oamenilor de dinainte de potop, atunci cînd se mai păstra oarecum ceva din nemurirea lui Adam, păcatul omenirii fiind încă la începutul lucrării sale. Şi toată viaţa lor o dovedeşte: trăiau în adăposturi de fiară sau sub cerul liber, în pustii de nisip, în arşită şi în frig, fără veşminte, fără hrană, fără apă, fără leacuri. Şi Dumnezeu le dădea tăria să trăiască foarte mult, iar trupurile să nu le mai putrezească nici pînă azi, oriunde vor fi ele. De aceea, ei beau cele trei pahare de vin plecîndu-se în chip pedagogic chiar în faţa celor care făceau ascultare la ei! – învăţîndu-i pe aceia dragostea. Dar băutul puţinului vin îngăduit putea fi pentru ei chiar pricină de a se nevoi mai mult încă, un prilej de înfrînare dusă pînă la chinuire de sine, cum vedem tot în Patericul Egiptean:

„Se spunea despre Avva Macarie Egipteanul că, atunci cînd se întîmpla a fi cu fraţii, îşi punea sie-şi hotar: că, de se va afla vin pentru fraţi, să bea; dar, în locul unui pahar de vin, să nu bea apă o zi. Deci fraţii, pentru odihnă, îi dădeau lui, iar bătrînul lua cu bucurie, ca să se chinuiască pe sine-şi. Iar ucenicul lui, ştiind lucrul, zicea fraţilor: Pentru Domnul, nu-i daţi, căci vrea să se chinuiască pe sine în chilie! Şi, înştiinţîndu-se fraţii, nu-i mai dădeau vin.”

Cum trebuie băut vinul?

În chip bine-cuvîntat, aşadar cu măsură, căci mai tare decît dragostea de aproapele trebuie să fie înfrînarea pricinuită de teama păcatului. Acolo unde începe beţia, nu mai încape îndreptăţirea dragostei, şi aici Părinţii curmă îngăduinţa, după cum avem porunci hotărîte:

„A zis un bătrîn oarecare: De ţi se va întîmpla să stai la vreo masă cu oameni cinstiţi şi te vor sili să bei vin, pentru cinstea şi dragostea lor primeşte pînă la trei pahare, iar mai mult să nu îndrăzneşti! De vei vedea că te silesc să bei mai mult, atunci mai bine scoală-te şi fugi de la masa lor, decît să calci porunca sfinţilor părinţi” (Patericul). Sau:

„S-a făcut odată pomană în muntele lui Avva Antonie şi s-a aflat acolo un vas cu vin. Luînd deci unul din bătrîni un văscior şi un pahar, l-a dus la Avva Sisoe şi i-a dat lui de a băut. Asemenea şi al doilea, şi a primit, dar la al treilea a spus: Încetează, frate, oare nu ştii că este de la Satana?” (Patericul).

Căci, pentru a-şi împlini rostul, vinul trebuie băut cu multă scumpătate, cum zic cei înţelepţiţi de Dumnezeu:

„Întocmai ca apa pentru viaţă este pentru om vinul, de-l vei bea cu măsură. Ce viaţă are cel lipsit de vin? Căci acesta s-a făcut ca să-i veselească pe oameni. Bucuria inimii şi veselia sufletului este vinul cînd se bea la vreme cu măsură” (Sirah 31:31-33).

Dar care e măsura? Ne spun sfinţii nevoitori pentru Hristos: „Vin pînă la îmbătare să nu bei şi beţia să nu călătorească cu tine pe cale!” (Tobit 4:15). Ce înseamnă însă a nu bea pînă la îmbătare? Cînd să te opreşti? – căci vinul e viclean şi beţia vine pe nesimţite. Şi atunci, Sfinţii Părinţi au pus hotarul pomenit puţin mai sus, care ar trebui să fie al tuturor Creştinilor, nu numai al călugărilor:

„Bea şi trei pahare de vin amestecat cu apă” (Calist şi Ignatie Xantopol). Pentru aceste trei pahare mărturisesc într-un gînd toţi marii povăţuitori:

„Un frate l-a întrebat pe Avva Xoie: Dacă voi bea trei pahare cu vin, nu cumva este mult? Spus-a avva: Dacă nu e de la diavol, nu este mult; iar dacă este, atunci e mult, căci beţia e străină de călugării [şi de toţi Creştinii] ce trăiesc după Dumnezeu” (Patericul). Şi încă o dată:

„Deci [pe Avva Sisoe] l-a întrebat ucenicul său Avraam: Fiind vreun frate în călătorie sîmbăta sau duminica şi bînd trei pahare, nu cumva este mult? Răspuns-a bătrînul: Dacă nu este de la Satana, nu e mult” (Patericul).

Pe scurt, rînduiala este aceasta:

„Cînd nu […] bei cu risipă şi din plăcere, aceasta nu-ţi aduce osîndă, nici nu e spre sminteală. Despre aceasta a spus Domnul că «nu-l spurcă pe om»” (Filocalia). Deci „ia aminte la tine cu amărunţime, ca să te încerci dacă, [atunci cînd] bei, [aceasta] este după Dumnezeu, şi abia atunci să te hotărăşti [să bei]” (Filocalia).

Cuvinte împotriva beției și pentru buna folosire a vinului Reviewed by on . PREVENIRE Titlul cărţii de faţă poate să nedumerească: de ce „cuvinte împotriva beţiei şi pentru buna folosire a vinului”? Întîi, fiindcă beţia este o tulburare PREVENIRE Titlul cărţii de faţă poate să nedumerească: de ce „cuvinte împotriva beţiei şi pentru buna folosire a vinului”? Întîi, fiindcă beţia este o tulburare Rating: 0

About Florin Stuparu

Florin Stuparu s-a născut pe 20 mai 1961 în Bucureşti. Părinţii lui, Sabin şi Elena Stuparu s-au străduit şi au reuşit să-i ofere toate condiţiile pentru ca Florin să dobândească o educaţie aleasă, în anii ’70, în plin regim comunist. În afară de cursurile şcolii primare pe care a urmat-o între anii 1968-1976, Florin a urmat cursuri de limbi străine, a luat lecţii de chitară, a fost înscris la Palatul copiilor la diverse cercuri teoretice sau aplicate, căci pe lângă aplecarea lui spre studiu el avea şi o îndemânare şi o dragoste pentru lucrul practic bine făcut care l-a însoţit întreaga viaţă. În 1980 a absolvit Liceul de Filologie-Istorie „Zoia Kosmodemianskaia” din Bucureşti, încercându-şi norocul în acelaşi an, în sesiunea din vară, la admitere la IATC, unde numărul de locuri era foarte redus (5 locuri la actorie). Dorinţa de-a întrupa personaje care îi exprimau personalitatea şi de-a intra într-o lume care îl fascina prin tot ceea ce ţinea de arta actorului, a reprezentaţiei şi a comunicării nu l-a părăsit mult timp de atunci încolo. Când l-am cunoascut eu, în 1984, Florin recita în româneşte monologuri din personaje dostoievskiene, poeme din poeţi români şi universali, dar şi în engleză din Shakespeare, Mark Twain sau James Joyce. A mai încercat o singură dată la actorie şi apoi s-a angajat pentru un timp la Bucur-Obor ca „estetician” (se ocupa cu aranjarea vitrinelor, a pomului de „Moş Gerilă”, etc.), timp în care a devorat biblioteci municipale şi naţionale, cât şi pe-a lui personală şi pe ale prietenilor. În 1987 devine student al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, Secţia Română-Engleză, pe care o termină în 1991, când este angajat ca asistent de cercetare (ulterior cercetător) la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. Aici a realizat studii antropologice (printre care un studiu despre concepţia asupra spaţiului, pornind de la experienţa unei tabere artistice de la Galda) şi lucrări de antropologie audio-vizuală. Acestea din urmă au fost realizate împreună cu Mugur Vasiliu: Comentarii, documente Foto şi Filme legate de Junii Braşoveni, de Carnaval (de primăvară - la Brăneşti, de iarnă - la Liteni şi Tescani), Filmul „Tonel şi Vieru, sau despre rostul cântării”. A fost membru fondator al Mişcării pentru România (1990-1991) şi al Asociaţiei de Antropologie Audio-Vizuală (1995-?), al grupării şi revistei SCARA. Între 1982-1992 a fost căsătorit neoficial cu Mihaela Barcan. În 1996 se căsătoreşte cu Lorena-Valeria (Păvălan) Stuparu, devenind ulterior tatăl copiilor Maria-Andreia (1997), Ioan-Vasile (1999), Ana-Gabriela (2001). Dar marea cotitură în viaţa lui a reprezentat-o întîlnirea cu Florin Bălan, care în momentul în care a luat drumul mânăstirii pentru a deveni monahul Filotheu Bălan, renunţând la bunurile pământeşti - lui Florin (despre care ştia că este un cărturar) a găsit de cuviinţă să-i lase biblioteca lui. Iar Florin chiar a citit acele cărţi (începând cu toamna anului 1998) care au schimbat radical viziunea lui asupra rostului omului pe pământ. Pe scurt, în 2000 Florin a renunţat la viaţa publică orăşenească (dar nu şi la viaţa de familie) şi a plecat la Mânăstirea Petru Vodă. Între 2005-2010 a revenit în lume (de unde mergea des la mânăstire), iar din mai 2010 s-a reinstalat la Petru Vodă (de unde a mai venit de trei ori în Bucureşti şi o dată în Craiova) pentru a termina casa pe care o începuse în 2004, pentru a realiza programul editorial pe care şi-l propusese şi pentru a trăi într-o lume mai curată, nutrită de rugăciunile şi binecuvântările părintelui Iustin Pîrvu.. Pe data de 1 august 2011 a coborât în sat, de unde până acum încă nu s-a întors. Dar noi îl aşteptăm. O parte însemnată din sufletul şi mintea lui Florin se regăsesc şi în cărţile lui: 1. “Anul 1848 la români”, 2001, nepublicată – editor şi autor 2. Rugăciunile Postului Mare, Egumeniţa, 2003 3. Ceaslov, după ediţia Neamţ 1874, nepublicat 4. Fericitul Theodorit al Kyrului – Tâlcuirea celor 150 de Psalmi ai Prorocului David, Mînăstirea Petru Vodă, 2003 5. Două numere din Oglinda vremii (2007-2008) 6. Sf. Theofylact al Bulgariei şi Sf. Nicodim Aghioritul – Tâlcuirea Epistolei către Romani, Sophia, 2005 7. Sf. Theofylact al Bulgariei şi Sf. Nicodim Aghioritul – Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni şi a Epistolei a doua către Corinteni, Sophia, 2005 9. Rugăciunile Sfîntului Efrem Sirul, Scara, 2006 10. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tâlcuirea Epistolelor către Galateni, Efeseni, Filipeni şi Coloseni, Sophia, 2006 11. Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi la Naşterea şi Întruparea Cuvântului, Sophia 2007 12. Sf. Theofylact al Bulgariei – Tîlcuire la Faptele Apostolilor, Sophia, 2007 13. Justin, Scara, 2007 14. Educarea curviei, Fundatia Sfintii Martiri Brincoveni, Constanta, 2006 15. Sîntul Andrei, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei – Tîlcuire la Apocalipsă, Sophia, 2007 16. Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi la Moartea şi Învierea Domnului, Sophia, 2008 17. Mărgăritare – Cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale multor sfinţi şi dascăli, Sophia, 2009 18. Vieţile, Acatistele şi Paraclisele Sfinţilor Grabnic Ajutători Nicolae, Mina si Haralambie, Sophia, 2009 19. Sf. Efrem Sirul, Plînsurile Sfintului Efrem Sirul, Sophia, 2010 20. Cartea omului sau Un bărbat şi o femeie de la facerea şi pînă la înnoirea acestei lumi, Scara, 2010 21. Cuvinte împotriva beţiei şi pentru buna folosire a vinului, Scara, 2010 22. Vladimir Guette – Papalitatea eretica, Scara, 2010 23. Fericitul Theodorit al Kyrului – Zece cuvinte pentru Dumnezeiasca Pronie, Fundaţia Iustin Pirvu, 2010 24. Sf. Theofylact al Bulgariei şi Sf. Nicodim Aghioritul – Tîlcuirea Epistolei către Evrei, Sophia, 2011 25. Cartea ascultării, Sophia, 2011 26. Arhiepiscopul Nichifor Theotokis – Kyriacodromion la Apostolii şi Evangheliile Duminicilor de peste an, Sophia, în curs de apariţie 27. Arhiepiscopul Evghenie Vulgaris – Tîlcuire la Pentateuh, în curs de apariţie la Editura Sophia 28. Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, traducere şi note de Cuviosul Gherontie Dascalul şi Sfântul Grigorie Dascălul, în curs de apariţie la editura Sophia

Lasă un comentariu

scroll to top