Home » Arhiva AXA anul III » Axa 49 » Săptămâna Roșie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii
Săptămâna Roșie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii

Săptămâna Roșie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii

noiembrie 29, 2010 6:51 am by: Category: Axa 49, Jurnal de front Leave a comment A+ / A-

Martiriul… – după martie 1944

Înfometarea (1946-1947)

(Acest capitol preia un fragment din volumul Basarabia, Ed. Jurnalul Literar, Bucureşti, 2002)

Începînd din martie-aprilie 1944 frontul a dat înapoi, pe pământurile româneşti ale Basarabiei şi ale Bucovinei de Nord. Războiul avea să mai dureze încă un an şi ceva, însă pe Ruşii ocupanţi îi preocupa „pedepsirea cetăţenilor sovietici care colaboraseră cu «ocupantul român»”- acţiune la care evreii sovietizaţi participaseră cu avânt, considerînd-o „justă”, însă cu totul injustă, chiar criminală (şi pedepsibilă-pedepsită) acţiunea românilor de a-i fi pedepsit – după 22 iunie 1941 – pe cetăţenii români colaboratori ai ocupantului sovietic – ei.

Pe lângă cunoscutele metode de terorizare a „trădătorilor moldoveni”: arestări, execuţii, deportări, dislocări (forma „dulce” a deportărilor, în vederea des-românizării ţinuturilor româneşti ocupate) care nu aveau să înceteze nici după moartea lui Stalin din 1953 – Basarabenii au îndurat pe loc şi înfometarea programată. Avea experienţă, Tatăl Popoarelor: tot el provocase Foametea din Ucraina (1932-34) care pricinuise pieirea a milioane de suflete…

În 1944 şi în 1945, în Teritoriile Româneşti Ocupate, sub pretextul „Totul pentru front, totul pentru victorie”, Ruşii au confiscat cvasitotalitatea produselor agricole, cu precădere cerealele. Li s-a lăsat ţăranilor cantitatea socotită necesară însămânţărilor din anul următor. Numai că, pe de o parte, sămânţa a fost folosită pentru propria alimentaţie (de nevoie, nu din intenţie de sabotare a sovietismului biruitor), pe de alta anul 1946 a fost extrem de secetos: câmpurile n-au produs aproape nimic. Au fost câteva „plângeri” din partea organelor locale (alcătuite, în totalitate, din ne-basarabeni), cerînd Moscovei să diminueze ori să suprime cotele de cereale impuse „Republicii Moldoveneşti”, dată fiind starea de calamitate naturală şi subalimentarea populaţiei. Hotărîrea a venit: nici o reducere, ba chiar suplimentarea cotelor!

Nu este necesar să li se explice românilor ce înseamnă să-ţi intre în gospodărie, în casă, în pod, în pivniţă oamenii partidului, cu revolvere, miliţieni cu pistoale-mitralieră, să ia „la cotă” tot ce găsesc – dar să nu fie de-ajuns, omul să fie obligat să împrumute (de unde? de la cine?), să cumpere (cu ce bani?), ca să împlinească acea cotă. Iar de nu, vai de capul-familiei: arestat, bătut, umilit, condamnat „administrativ” – o lună, un an, trei ani, iar dacă a supravieţuit, a şi povestit (mai degrabă: nu) prin ce a trecut. Acestea le sunt cunoscute Românilor din Muntenia, Oltenia, Ardeal, Dobrogea. Mai lipsesc două elemente (existente în Basarabia) – primul: nu doar tovarăşii din „puterea centrală”, dar toţi activiştii de partid, toţi funcţionarii, începînd de la şeful cătunului până la al raionului, toţi miliţienii, toţi directorii de şcoli erau ne-români, nu vorbeau „moldoveneşte”, chiar dacă ştiau, potrivit principiului: ocupatul trebuia să înveţe limba ocupantului (cântînd, plângînd, nu conta); al doilea element „original”: seceta şi prefacerea ei în pedeapsă prin foamete.

Din documentele acelui timp răzbate fără tăgadă voinţa Moscovei de a-i pedepsi pe «trădătorii moldoveni» până la lichidarea fizică.

(Comunitatea ucrainenilor trecuse prin aceste vămi înainte de război: foamete organizată, arestări, execuţii, deportări… individuale, însă nu şi deportări în totalitate – se zice că Stalin socotind vagoanele, şi-a dat seama că nu există atâtea în întreaga Uniune Sovietică: pentru „transportarea” celor 50 milioane de oameni… -, precum cecenii şi tătarii; nu şi deportări ne-totale, însă raportate la populaţia iniţială, depăşind treimea, ceea ce duce la milionul de persoane – iar la campaniile bolşevice de pedepsire a comunităţilor ne-ruseşti, sub pretextul „trădării patriei sovietice”, martirii ucraineni au dovedit zel şi eficacitate – drept pentru care au fost răsplătiţi de Kremlin după 1989 prin daruri teritoriale imense, mai ales din trupul României).

Oricât de acute ar fi fost nevoile alimentare ale URSS după război, nu se putea să nu se ţină seama de o lege eternă: vita de povară şi robul trebuie hrăniţi, pentru a putea lucra… Or, aşa cum Ceka-MVD-NKVD-KGB îi tortura pe cei căzuţi în labele-i, nu pentru a-i obliga să spună adevăruri ascunse (în legătură cu „intenţiile agresive ale duşmanului”), ci pentru a inventa, ei, nevinovaţii, „motive de vinovăţie”, ca să scape de tortură, însă nu scăpau şi de condamnare, „pe baza recunoaşterii crimelor”, conform planului de represiune – tot aşa procedau Ruşii cu indivizii din comunităţile, în principiu, libere (în sensul că nu se aflau între garduri de sârmă, nici între patru ziduri): erau „pedepsiţi” fiindcă îşi afirmaseră identitatea, alta decât cea rusească (ascunsă sub pseudonimul…internaţionalist: „sovietică”); fiindcă negaseră „înglobarea în familia popoarelor sovietice”. Aşa erau pedepsiţi Tătarii, Cecenii, Balticii, „Rumânii” (Românii din Bucovina de Nord şi din Basarabia de Sud), „Moldovenii”: Românii din Basarabia.

Informaţii, mărturii extrase din Cartea foametei

de Larissa Turea şi Valeriu Turea

(Prin anul 2000 m-a vizitat Larissa Turea. Mi-a spus că lucrează la Cartea foametei. Rugată, mi-a încredinţat şpalturi şi dactilograme – pe care le-am folosit.

Între timp – cât de mult-timp! – a apărut cartea soţilor Turea. La Bucureşti, nu la Chişinău).

Deci: cotele impuse de Moscova nu ţineau seama de capacitatea de producţie, nici de condiţiile climatice: peste puterile celor impuşi.

Erau însă alte cazuri: cutare agricultor (în fapt: văduvă cu şase copii), achitase toate cantităţile, ba i se luase mai mult – însă… nu i se dăduseră bonuri – or, fără bonuri, n-ai dat cota! O altă văduvă avea bonuri – dar, în absenţa ei, a venit tovarăşul Boris Mamişov, preşedintele selsovietului, cu haita lui, a cerut copiilor să dea bonurile, a „recalculat”, a anunţat că familia mai are de dat, a spart lacătele, a intrat cu forţa, a luat tot ce a găsit – şi a plecat. Văduva a făcut reclamaţie – s-a adresat lui Stalin!, dar uimitor, nu? nu s-a găsit vreo urmă de pedepsire a… abuzului. O altă văduvă (ori erau foarte multe văduve în Basarabia „dezrobită” de Armata Roşie, ori femeile erau mai curajoase decât bărbaţii) s-a plâns, pentru a treia oară, că „tovarăşul Canaev, secretar de partid” i-a dublat (pe hârtie) suprafaţa agricolă, deci şi cotele, fiindcă „el a vrut să mă batjocorească şi eu n-am vrut şi el a zis că mă trimete în Siberia dacă nu mă las lui”.

În jefuirea agricultorilor, prin cote de cereale (postavka) s-au ilustrat toţi activiştii de partid, toţi miliţienii, toţi NKVD-iştii (în multe cazuri, nevestele lor, ca bestia din Costeşti, Lăpuşna: el, un oarecare Popov, fiind tot timpul beat-mort, de „apărarea statului” se ocupa nevastă-sa, „tovarăşa Olga”: ea pornea prin sat, la confiscarea ultimului bob de grâu, ea îi bătea, pe loc, pe recalcitranţi, ea îi ducea la sediul NKVD, ea îi „ancheta”…).

Printre cei-mari: F. Butor, D. Ivanov, A. Sîci, Salagovski, Rudi, Covali – şi alţi… băştinaşi.

„În 1946, în timp ce oamenii mureau de foame şi se dedau la canibalism, Industria Alimentară din RSSM depăşise planurile de producţie: la unt, cu 33,2% ; la carne, cu 32,5%; la ulei comestibil, cu 39,5%, la conserve: cu 101%! Totul se transporta la ruşi, cei care organizaseră foametea în Basarabia. ”

Cotele, aşa cum le voiau Ruşii, au provocat, întâi, foamete. Consecinţă: actele de violenţă ale celor care nu aveau nimic de mâncare împotriva celor care mai aveau ceva… Puterea comunistă rusească le-a numit: „banditism”. Câteva condamnări penale – extrase din cercetarea cererilor de graţiere:

– B. T. , din Drochia, Bălţi, ţăran sărac, analfabet, fără partid, „conform articolului d al Codului Penal al RSS Ucrainene, (!) condamnat la un an închisoare pentru furtul a 5 kg. de grâu din avutul de stat”;

– P. E. , ţărancă din jud Bălţi, analfabetă, fără partid, fără antecedente penale, „condamnată la 3 ani închisoare şi interdicţie de drepturi de alţi 3 ani, conform Codului Penal al RSS Ucraina pentru agitaţia de a nu preda cotele”;

– C. S. muncitor din oraşul Bălţi, „condamnat la 1 an pentru furtul a 40 kg. de şroturi” (deşeuri cerealiere) ;

– M. A. , ţăran chiabur, din raionul Căuşeni, „condamnat la 8 ani pentru sustragere criminală de la achitarea cotelor obligatorii către stat”.

În fine, două cazuri ce ar părea ieşite de sub dubla pană a lui Ilf şi a lui Petrov dacă nu ar fi crâncen de tragice – citez, în continuare, din procesele verbale de judecare a cererilor de graţiere:

– „Cârlan Teodor, n. 1921, condamnat de judecătoria narodnică a sectorului Stalin din or. Chişinău, la 1 an detenţie pentru furtul unei pâini” (parcă am citit despre-aşa-ceva în literatura franceză din secolul al 19-lea…);

– „Ciolpan Nicolae, n. 1903, muncitor, 6 copii în întreţinere. Condamnat la 18. 2. 1946 de judecătorianarodnică a sect. 3, Lenin, or. Chişinău la 1 an închisoare pentru furtul unei pâini”.

Nota: aceştia au fost graţiaţi după executarea pedepsei…

S-a observat un amănunt (dar cât de semnificativ!): în 1947, Basarabenii (locuitorii R. S. S. Moldovenească) erau judecaţi şi condamnaţi după Codul Penal al… RSS Ucrainene!

Sofia Rotaru – Parcova, Edineţ

„Foametea ceea m-a prins taman când îmi era lumea mai dragă: eram tânără şi în putere, mi se bucura inima cătînd la copilaşul ce-l aveam şi iaca se abate peste noi năpasta… Tot am dat şi am dat la postaucă până ne-am pomenit la fundul sacului. N-aveai ce pune în oală, stăteai cu dinţii la stele – nu mai aveam ce vinde, am dat totul din casă şi de pe noi – dar ne puteam ţine zilele cu bruma de zestre când un kil de păpuşoi era 60, unul de grâu 70 ruble?(…) Bărbatul a pornit să caute în Ucraina de Apus, doar să ne scape de ghearele celei cu coasa. Schimba lăicerele din zestre pe un fel de borhot de sfeclă, uscat şi fără gust – îl spălam, îi puneam o ţâră de lapte, fierbeam ca un fel de tăieţei şi băieţelul meu, sărmanul, că abia începea a pricepe lumea, mă tot întreba dacă n-avem şi alt fel de tocmagi… (…) Alteori făceam rost de un fel de borhot de cartofi, în două cu viermi – îi alegeam, clăteam şi coceam un fel de lichieşi.

„Ne măcinam de la o zi la alta, mereu te sugea la linguriţă, nici somnul nu te prindea, aţipeai ca într-un leşin şi dacă te trezeai, iar ţi se făcea foame. Ne rugam Domnului să treacă toamna, iarna, să ne vedem în primăvară…

…„Când ne-a pălit altă nenorocire: soţul, dus în căutare de mâncare în Ucraina de Apus, a ajuns, cu un tovarăş, într-un sat ursuz, cu toate porţile zăvorîte. Au bătut la porţi – nu le-au deschis. Dar după ce s-a întunecat, Ucrainenii au tăbărît pe ei, i-au stins în bătăi, le-au luat lucrurile şi banii… Pe al meu, că era mai chipeş, mai bine făcut, chiar dacă era slăbit de foame, au năvălit vreo cinci inşi, l-au învălit într-o pătură, ca să-l puie jos. L-au acoperit cu o scîndură şi au dat în ea, până i-au dezbătut măruntaiele. Când l-am văzut, la poartă, negru la faţă, mai să nu-l cunosc… S-a spălat, s-a primenit şi mi-a zis să chem băieţelul.

L-a luat în braţe şi i-a cântat cum a putut:

„Cântă-mi, cucule, numai mie,

Că la vară nu se ştie

De mai sânt, de nu mai sânt,

Ori mă fac negru pământ…

„Într-o săptămână s-a şi dus…” (…).

Anatolie Costişanu, Codru, Teleneşti

„M-am născut în anul 1936, când s-a decretat foametea, aveam 10 anişori. Ţin minte re-Ocupaţia din ‘44: mare teamă s-a vârît în anii ceia de prăpăd în inimile noastre – nimica nu se uită… (…) În 1946 tata a strâns oleacă de pâne – însă activul ne-a luat grâul, păpuşoii, fasolea, tot, până la un bob. Ne-a rămas la suflet vaca şi calul. Noi, copiii, sora Nina, fraţii Ion şi Vasile tăiam lemne cu beschia, mama amesteca rumeguşul cu ce putea sclipuì, îl fierbea şi aşa mâncam toţi şapte. Dar cât puteai să te ţii numai cu inimă de copac? Neavînd încotro, tata s-a apucat şi a tăiat calul; vreo două săptămâni am dus-o.

(…)„Într-o zi tata zice: «Anică, îmi iau doi băieţi şi mă duc spre Polonia. Dacă găsesc ceva de mâncare, mă întorc să-i iau şi pe iştialalţi». A luat tata două lăicere mari şi frumoase, hainele mamei de nuntă – şi, cu mine şi Ion, am pornit tustrei la drum tare lung şi greu. Ceilalţi fraţi au rămas acasă, cu mama şi cu vaca. (…) Am ajuns la Bălţi, la gară, acolo ne-am suit pe un vagon, găvozdindu-ne lîngă o ţeavă mare din care ieşea fum – degeaba: era iarnă, aşa că am îngheţat bocnă. Când am ajuns în Cernăuţi, tata m-a lăsat pe mine să vând lăicerele, el cu Ion s-au dus prin piaţă. Nu ştiu nici azi cum s-a întâmplat, dar nişte blestemaţi mi-au furat lăicerele şi am rămas cu nimic. (…) Am îmblat aşa din sat în sat, din oraş în oraş până am ajuns la Strji. Intram în magazine şi cerşeam: «Deadea, dai hleb, dai tri rublea». Vânzătorilor li se făcea milă de mine, îmi dădeau, care pâine, care bani, fiecare ce putea, că pe-acolo n-au tras foame aşa straşnică. (…)Ne aciuisem într-o casă părăsită. Fiind mai mititel, nu mai puteam de picioare, tata şi Ion erau prea slăbiţi ca să mă târâie prin bălţi, omăt, apă, la cerşit. S-au gândit să mă lepede la vreun spital ori casă de copii. Când am bătut la uşa spitalului din Stanislav, eram orb de păduchi, picioarele umflate, pline cu apă pe sub piele. Doctorii ceia m-au îmbăiat, m-au culcat… Parcă-l văd şi acum pe tata cum a deschis uşa şi mi-a spus: «Tolică, noi ne ducem mai departe…»

„Am rămas acolo trei luni, după care m-au dus la o casă de copii. Tata s-a întors acasă, cu demâncare, dar fratele Vasile, mai mic ca mine, era înmormântat deacuma. N-au avut din ce-i face sicriu, l-au dus la groapă pe o scară de suit în pod…

(…) „În 1948 am scris acasă unde mă aflu, tata a venit să mă ia. Era mai binişor de trăit, lumea ieşise din grozăviile foamei. (…) Să nu tragă nici puiul cel de şarpe ce am tras noi, Basarabenii sub ruşi! Le povestesc copiilor mei, cu lacrimi în ochi cum oamenii nu mai aveau nici măcar lobodă, ştir, frunze de salcâm, ceapa-ciorii. Se umflau bieţii oameni, de nici nu mai vedeau cu ochii, atât de umflaţi şi la faţă erau şi mureau, câte 10-15 suflete pe zi. Dacă nu se stingeau atâţia atunci, mulţi dintre ei ajungeau oameni mari, învăţaţi, îşi puneau la cale dreaptă copiii, rămaşi fără mamă, fără tată. Eu îi învăţ pe copiii mei şi pe toţi care mă ascultă să strângă orice bob de jos, să sărute fiecare bucăţică de pâine, să nu deie cu piciorul în ea – că tare-i greu şi tare-i rău când n-o ai în casă. Pâinea-i tot aşa de scumpă ca părinţii, ca fraţii, ca surorile, ca Patria. Tare mă scârbesc când văd pierzîndu-se bobul de grâu, bucăţica de pâine tăvălindu-se pe jos, că tare, tare mai este scumpă pentru toţi cei ce trăiesc pe faţa pământului”.

Ion Beţivu – Sângerei

(…) „În 1946 a fost şi secetă, c-adica n-a plouat, dar pe oameni i-au ucis impozitele, postavka. Fiecare avea câte un braţ de chitanţe. Ce folos, toată ziua întrau pe poartă oamenii activului şi-ţi cereau să plăteşti din nou… Lumea era supusă, cu mare frică de putere. Când îţi spunea de NKVD, dădeai şi cămaşa de pe tine. (…) Ne-au scăpat cu viaţă vaca şi cele 15 oi. Mă duceam să le pasc, furam de la mama o boaghe de păsat – îl ţinea sub cheie, ne hrănea cu porţia. Mulgeam oleacă de lapte într-o cutie de conserve, îl fierbeam, îl amestecam cu păsatul. Când nu mai puteam de foame, prindeam o oaie şi încercam să mi-o mulg în gură – oile se speriau, mă călcau pe obraz, pe piept, mereu umblam cu vânătăi, ca bătut. (…) Frate-meu venise de la armată gras, rumen. Într-o săptămână s-a învineţit, s-a umflat. Zicea: «Am venit de la o moarte, dau de alta».

(…)„Adunam şi fierbeam buruieni. Făceam din ele un fel de lipii – cam amare, dar mergea. Vecinul Calistru umbla pe dealuri cu un canţâr de apă şi prindea ţistari. Îi coceau, îi mâncau. Timofte Săcăreanu avea vacă, dar nu s-a îndurat s-o taie, s-o mănânce şi a murit. S-au prăpădit atunci Palade, Bostan, Rusu…

(…) „Ruşii l-au pus prisidate pe unul Gusaric. Era puturosul satului, se dădea la lucru ca piatra la deal. Sărac şi rău. Când venea la el o biată femeie, să-i ceară căruţa satului – rămăsese singura căruţă, când înainte fiecare familie avea măcar una – să-şi ducă bărbatul ori copilul mort de foame la ţintirim, zicea: «Aşteaptă până mâne, să mai moară vreo 5, să facem economie». Câine era, nu om. După ce s-a văzut şef, şi-a îmbrăcat casa cu covoare, ar fi fost în stare să şi-o învălească şi pe dinafară – haine fel de fel, zestre de-a oamenilor pe care tot el i-a pus pe listă de-au înfundat Siberia. Umbla din casă în casă cu pistolul şi cu vreo cinci hăndrălăi ca şi el, îţi bortileau hornul, podeaua, grădina, cu o ţepuşă de fier, să caute ascunzători de pâne. Dacă găsea, nu-ţi lăsa nimic-nimicuţă. Seara trântea beţii cu muzicanţii lui Gavrilă Ţiganu. Mai avea un obicei: trimitea vorbă la câte unul: «Să taie un cârlan, că deseară venim cu petrecerea la el». Nevastă-sa se îmbăta şi chiuia: «Dac-o fi şi-o fi să fie, /Numai pe-a noastră să fie!»

(…) „Unii se duceau peste Nistru, în Ucraina, după borhot – la ei îi zicea: jom. Gropile erau adânci de vreo douăzeci de metri. Ai noştri scoteau gunoiul acela, îl puneau pe bucăţi de tablă şi-l coceau. Unii mâncau aşa, crud, până le plesnea stomacul. Alţii cădeau în groapă şi se înecau în umblătoarea aceea.

„(…) Tata a luat un sac de lăicere şi s-a pornit în lume, să le schimbe pe mâncare (…) După vreo două săptămâni am văzut un om negru prăvălit lângă gardul nostru. Mama îl alunga, spunîndu-i că n-avem nimic de dat. Numai eu l-am simţit: «Lasă-l, mamă, că-i tătuţa». Când miliţia, când hoţii – îi luaseră lăicerele, îl bătuseră…

(…) „Tare se înrăise lumea. Unul Chirică şi-a mâncat copilul. I-au găsit mânuţele în cenuşă. L-au judecat. Dar pe aceia de la Moscova care au făcut foametea? Lor nu le-a cerut nimeni seama.

(…) „Erau mulţi păduchi, ne-am bolnăvit de tif. Eu am zăcut o lună, am mâncat mere acre şi am scăpat. Când a venit rândul tatei, s-a dus la spital, la Glingeni. Nu le dădea nici o doftorie, doctorul Bujorski intra în fiecare dimineaţă în salon şi răcnea: «Toţi, cu curu-n sus!» Cel care se întorcea însemna că-i încă viu – cine nu, nu, era gata.

(…) „A doua vară sovietul sătesc ne-a dat grâu de semănat şi un om de pază, să nu mâncăm sămânţa. A fost an bun, s-a făcut grâu… Dar la treierat ne-a luat tot, tot, tot. Atunci, pentru 5 kile din grâul tău, ascuns, te judecau şi-ţi dădeau până la 5 ani.

„Cum a trecut foamea, în ‘47, cum au început a ne da cu sila la colhoz şi a ridica iar oamenii pe lumea amară din Siberia. De la noi vreo douăzeci de familii, le-au dus «în etap’». Dar asta-i altă poveste…”

Ion Stici, Văratic, Râşcani

„Când s-a abătut asupra noastră pârjolul foametei, aveam nouă ani. Tata murise pe front, mama rămăsese cu doi copii şi fiindcă avea 5 hectare, trebuia să deie foarte multă pâne la stat. Îmi aduc aminte cum veneau tot felul de comisii de la sovietul sătesc, să ne ieie pânea, să ne sechestreze lucrurile. Tovarăşii cu pistoale urcau vitejeşte în pod şi măturau totul, până la ultimul grăunte. Presidatele nu se oprea la asta: când intra în ogradă şi vedea o pasăre, o împuşca şi poruncea mamei să o gătească – numai pentru el şi-ai lui. Asta a fost înainte de secetă şi foamete. În anul foametei, eram goi-goluţi, podul, cămara, beciul erau pline de vânt. Ne luaseră totul, totul.

(…) „Pe măsură ce oamenii mureau de foame, deveneau tot mai răi, chiar şi femeile – doar văduvele altfel se purtau, nu ştiu de ce: văduvele – şi erau multe, trei sferturi dintre femeile măritate – se întrajutorau, săracele, ajutau şi pe câte un bătrân, pe copiii rămaşi singuri. Se uneau, se duceau în Ucraina, vindeau lăicere şi aduceau ceva secară, soia, borhot…

(…) „În al doilea an de foamete, ne-a organizat statul, la şcoală, cantină. După aceea s-au lăudat cu marele-ajutor-sovietic: primeam o strachină cu zeamă albastră, nu ştiu ce puneau în ea. Fiindcă eram doi fraţi, aveam dreptul numai la o strachină. Apă chioară. Şi albastră… Acum scriu în cărţile de istorie cum ne-a ajutat statul sovietic… Dar nimic nu scriu despre faptul că statul, conducerea de la Moscova, ei au provocat foametea la noi, luînd la cotă tot-tot-tot, cică să scoată naţionalismul românesc din noi…

(…)„Numai ce ieşisem din foamete şi pe băietanii care mai rămăseseră vii i-au adunat şi i-a trimis la FZU. Nu ştiu ce înseamnă, dar era vorba de ceva meserii. Nici o şcoală de meserii nu mai era la noi, în Moldova – numai la ei, în Ucraina. Cine voia să înveţe meserie trebuia să plece dincolo de Nistru, la străini. Nu de bună voie, te lua cu de-a sila, te ducea în Ucraina şi te punea să înveţi numai meseria de miner.

(…)„Învăţătorul meu, Chetraru, Dumnezeu să-l ierte: în fiecare zi venea la lecţii cu un pumn-doi de cucoşei de păpuşoi. Cum suna clopoţelul de recreaţie, el lăsa geanta deschisă pe catedră şi ieşea pe-afară – noi ne repezeam la cucoşei…

(…) „Presidatele nostru era nu numai sărac, dar rău, leneş, ciudos. Îi plăcea să vadă cum tremurăm toţi de frica lui. El zicea că dă oamenilor două căi: na prava – în Siberia, na leva – la ţintirim. Satul nostru e mic, dar el a dat pe listă, de deportat în Siberia, întâi în ‘40, la prima Ocupaţie, cam 25 familii; în‘46, 16 familii, dar în ‘49 peste 30 de familii, de rămăsese satul pustiu…”

Gheorghe Tătaru, Pojăreni, Ialoveni

„În ‘46, prin iunie erau păpuşoii până la piept, nanţi, verzi, negri de verzi – şi-atunci n-a mai plouat. S-a pus seceta pe doi ani. A scăpat doar grâul, dar puţin. Şi a venit ordine de la tătuca Stalin să se ia toată pânea la stat. Eu, invalid, fără văz, fără mâna dreaptă, m-am dus la raion să mă scutească. Şi m-au scutit! Am fost singurul scutit din sat”.

ÎN GURA FOAMETEI

Alexei Vakulovski,

În memoria părinţilor mei Maria şi Vasile Vakulovski

„Aşa începe foamea:

Te trezeşti dimineaţa viguros,

Apoi începe moleşeala

Apoi începe plictiseala,

Apoi apare pierderea

Puterii raţiunii rapide,

Apoi apare liniştea,

Şi apoi începe groaza. ”

(Daniil Harms)

Argument

Cartea aceasta, stimate cititor, e scrisă în exclusivitate pentru Dumneata. Mă urmărea gîndul să aflu cît mai multe despre foametea din Basarabia anilor 1946-1947, foamete despre care oamenii vorbeau rar şi în şoaptă.

Dacă universul se răsfrînge într-o picătură de rouă, mi-am zis, şi foametea aceea groaznică poate fi înţeleasă şi simţită prin lacrima unei aşezări omeneşti, a satului meu – Antoneşti. Am îndrăznit să fiu purtătorul de cuvînt al consătenilor şi am pornit la drum. Le-am răscolit amintirile ani în şir şi n-am întîlnit nici un nepăsător în calea mea. Conversaţiile noastre au avut loc şi în casele lor, şi în casa mea, şi în casa părinţilor mei, şi la şcoală, şi în lăcaşul primăriei, şi în coliba paznicului, şi pe malul iazului, şi în câmp, şi în centrul satului.

Au trecut ani de la foamete, dar consătenilor nu li s-a potolit durerea. Ei nu se sfiesc cînd li se împăinjenesc ochii sau cînd le tremură vocea. Uneori eram ispitit să cred că le iau o parte din povară, din durere, că îi ajut într-un fel.

Ei sunt copiii războiului şi ai foametei, sunt cei care au avut tăria, curajul şi norocul să înfrunte acel coşmar şi să rămînă oameni. De la ei am avea încă multe de învăţat, dacă timpul nu le-ar fi duşman. Ei nu acuză, ci povestesc. Să ne aşezăm la umbra amintirilor şi să-i ascultăm.

Alexei VAKULOVSKI (3 octombrie 1949, satul Antoneşti, R. Moldova, URSS – 19 mai 2006, satul Antoneşti, judeţul Ştefan Vodă, R. Moldova).

Considerat un fel de cap de lance de colegii săi de generaţie, Alexei VAKULOVSKI n-a debutat în timpul comunismului pentru că a refuzat să scrie textul „de serviciu”, obligatoriu în acea perioadă în URSS. Avea cartea gata, la editură, dar aşa şi n-a mai fost publicată, iar el s-a întors acasă, deşi i s-a propus să rămînă ca lector la Universitatea de Stat din Chişinău, pe care a absolvit-o în 1972. Din 1972, cînd i se naşte primul copil, Mihail, a fost profesor de limbă şi literatură română, ca şi soţia sa, Sofia, colegă de facultate. În 1978 se naşte celălalt copil al său, Alexandru. Şi Alexandru şi Mihail Vakulovski sînt scriitori, Alexandru a absolvit Universitatea „Babes Bolyai” din Cluj-Napoca, Mihai – doctoratul la Universitatea Bucureşti. A publicat eseu, critică literară, versuri şi proză umoristică în majoritatea revistelor din R. Moldova. A debutat -underground – abia în 2005, la Biblioteca Tiuk! ( HYPERLINK http://www. tiuk. reea. net www. tiuk. reea. net), cu volumul de proză scurtă „Tancuri pentru 9 mai”.

„În gura foametei” este o carte cu o istorie dramatică şi ciudată. Volumul cuprinde interviuri cu supravieţuitorii foametei de după cel de-al doilea război mondial, toăi din satul de baştină al scriitorului. Alexei VAKULOVSKI povestea cum seara se înţelegea cu vreun „moşneguţ de-al meu” să facă a doua zi interviul, dar omul nu mai venea. „Moşneguţul meu” murise – asta era explicaţia. După ce cartea a fost gata, cu coperte cu tot, a fost cerută de cele mai mari edituri din România, înaintată de instituţii serioase, cum e IRIR, de exemplu, dar de fiecare dată se întîmpla ceva şi volumul nu mai era editat.

„O să mor şi n-o să văd cartea asta publicată”, a zis Alexei VAKULOVSKI şi. . . chiar aşa s-a şi întîmplat.

Nota bio-bibliografică a fost redactată, la cererea mea, de unul din fiii lui Alexei, Mihail Vakulovski.

Prilej pentru a omagia scrisul şi viaţa lui Alexei Vakulovski.

P. G.

„Prăjeam cîte un pumn de grâu şi ne părea ca mâncam covrigi”

Ludmila Bacalov (n. 1922)

„Am vândut toate hainele în timpul foametei. Câte am avut mai bune, le-am vândut. Se ducea bărbatul meu în Polonia şi le schimba pe cartofi, pe grâu, pe secară – ce găsea. Am dat şi toate covoarele pe care le-am avut şi le-am mâncat atunci, cu foametea. În primăvară, ultima dată s-a dus Anton în Polonia şi a adus macuc. Puneam păpuşoii la deal cu hîrleţul. Puneam un grăunte în pământ şi unul în gură. Era foamete. Aşa am ieşit din foamete, cu macucul cela. Aveam şi vacă, dar nu prea aveam cu ce o hrăni. Şi-n primăvară a dus-o mama la bitul Filip, la baltă, şi acolo păştea, că ieşise iarba. Iarna am hrănit-o cu ciocleji, am avut oleaca, şi cu stuf verde – tot din baltă îl adusesem. În timpul foametei nici nu coceam pâine, uitasem cum se coace pâinea. Prăjeam cîte un pumn de grâu şi ne părea ca mâncam covrigi şi ne miram cum înainte de foamete nici nu ne-a venit prin cap să mâncam grâu prajit. Nu ştiam ca-i aşa de bun.

„Din făina de papură şi o boaghe de făina de grâu făceam geandra, un fel de plămădeală pe care o fierbeam şi o mâncam. Pâine nu aveam din ce face. Mâncam cartofi cu lapte. Muşcam din cartof şi sorbeam o înghiţitură de lapte, era bună mâncarea, nemaipomenit de bună, aşa ni se părea.

„Odată a făcut mama mămăligă şi am oprit din ea şi pentru băieţi, pentru Valentin şi Gică, căci pe ei îi aveam atunci, să mănânce când s-or întoarce la amiază de la şcoală. Dar a intrat un ţigan în casă, a văzut mămăliga pe soba, a întins mâna şi a luat-o. Mama i-a ieşit în cale şi i-a zis:

„- N-o lua pe toată, lasă şi băieţilor mei o bucată.

„Aşa şi au făcut: au împărţit bucata de mămăligă. Omul acela a mâncat bucata sa, apoi a ieşit din casă. Mai târziu a murit şi el, dar mama era mulţumită că şi-a făcut atunci pomană cu el, nu i-a luat mămăliga de la gura, i-a dat şi lui o bucată.

„Odată o femeie mi-a spus:

„- Am tăiat mîţa si am mîncat-o. Nu mai aveam nimic pe lângă casă şi am hotărît sa ne ducem în Polonia, poate găsim acolo ceva de-ale gurii, poate nu murim. S-au dus şi n-au mai revenit în sat. Ori au ramas acolo să trăiască, ori au murit. Nimeni nu ştie nimic despre ei. Se spune despre unii oameni ca le-a venit numai vestea, dar familiei despre care vă povestesc nici vestea nu i-a venit.

„Să nu credeţi ca pe cei ce plecau în Polonia îi aşteptau câinii cu colaci în coadă. Nici în Polonia aceea, unde o fi fiind ea, nu era rai, îmi spunea bărbatul. Uneori aduceau ceva pâine, iar alteori veneau sărmanii oameni, cei ce plecau acolo, cu mâna goala. Şi Anton al meu s-a întors acasa o dată cu mâinile în buzunare, că i-a tras din tren sacul cu cartofi, pe care-i adunase acolo. Cu căngile i l-au tras. Trenul mergea prin păduri, oamenii răi îi ieşeau înainte, aruncau căngi de fier legate cu funii, căngile se înfigeau în saci şi săracul om rămânea fără mâncare. S-or fi înfipt căngile şi-n oameni, nu zic ba. Multe se întâmplau pe drumuri: mureau, îi ucideau, îi aruncau din trenuri – Doamne fereşte! Chiar eu am văzut o femeie fără picioare – i le tăiase trenul.

„Noi ne duceam la lucru zi de zi şi mai puneam prin buzunare câte o mână de grâu. Rareori luam, că ne temeam. Iar odată când ne-am întors de la lucru am văzut pe masa din casa noastră o moviliţă de grâu pe care noi n-o adusesem. Şi i-am întrebat pe băieţi:

„- De unde-i grâul?

„- Au trecut nişte căruţe cu grâu pe lânga casa noastră şi am luat noi din ele câte o cutie, cât am putut, mi-au răspuns ei.

„Atunci am râşnit grăunţele acelea şi am făcut pâine. Pâine adevărată. Dar în rest mâncam mai des geandră, turte din papură, mai rar mămăligă. Da. Am avut noroc de vacă. Ea ne-a scos din foamete. O ruda de-a noastră, Fanasia, avea un băieţel, Costică, dar nu avea cu ce-l hrăni. Ca sa nu moară de foame, lucra pe la oameni şi ei o răsplăteau cu ce aveau. Venea şi pe la noi. Îi dam din puţinul nostru, că ne era rudă. A ieşit şi ea din foamete. Badea Mihail, fratele ei, era la puşcărie şi ea se ducea să-l vadă. Când se ducea la dânsul, trecea pe la noi şi zicea:

„- Mai dă-mi, Liusea, ce mai ai de mâncare, să-i duc şi lui Mihail, că-i suflet şi el. Îi dam. Că îmi era jele. Îi dam. Ce? L-au închis pe Mihail, fiindcă nu împlinise postavca la grâu. Cinci ani i-au dat. Aşa era. N-a avut de unde lua grâu şi a suferit.

„Tatăl lui Anton, adica socru-meu, repara moara. Avea şi nişte oameni care lucrau la dânsul. Îi trebuiau nişte piese la moara aceea şi le-a adus de la oraş. Închinase, cum se vede, puţin vin şi s-a culcat mai devreme, iar oamenii care lucrau la dânsul şi feciorii lui încă stăteau la masa. Cinci feciori avea. Şi au auzit pe cineva strigînd de la uliţă:

„- Ţine-ţi câinii, ca să intrăm în casă.

„Ei au crezut ca-i şeful de post şi au potolit câinii. Că şeful de post trecea des pe la casa socrului meu, trecea şi controla. Erau vreo cinci străini cei ce au intrat. Au năvălit în casă şi cereau bani, pâine, îi ameninţau pe cei din casă cu puştile. Feciorul cel mai mare al socrului meu, fratele lui Anton, s-a repezit la hoţi să le ia puştile, iar bandiţii au stins luminile şi au început să tragă. Oamenii străini, care lucrau la moară, au fugit, iar o fată, din cele care erau la moară, l-a trezit pe socru-meu spunîndu-i:

„- Scoală, moş Gheorghe, ca au intrat nişte bandiţi să vă fure. Vă pradă.

„Iese socru-meu afară, vroia să fugă, dar l-au ajuns bandiţii şi l-au împuşcat. Şi pe feciorul lui l-au împuşcat. Abia venise din armată. Au cotrobăit bandiţii prin beci, prin casă, au luat tot ce au găsit. Şi în locul celor furate au lăsat doi morţi. Oamenii legii nu i-au mai găsit pe bandiţi. N-au aflat cine au fost ei. Casa socrului meu era în baltă.

„În timpul foametei l-au ucis şi pe Filip Meşteşug, un neam de-al nostru. El trăia la gradină. A fugit acolo, că se temea să nu-l ieie la Sibir. Se gândea ca nu l-or găsi la gradina. Acolo îşi ridicase casă şi trăia în singurătate. Într-o seară aude pe cineva bătînd la fereastră şi strigînd:

„- Moş Filip! Moş Filip! Dă-ne voie să intrăm, că ne prăpădim. Îngheţăm de frig. Viscoleşte şi nu putem ajunge acasă.

„Era noaptea. El dormea. S-a trezit din somn şi i-a primit în casă ca pe nişte oameni buni. Cu bunăvoinţă i-a primit. Avea o turtă pe masă moşul şi i-a hrănit pe oaspeţii nepoftiţi cu turta aceea. Au mâncat şi s-au culcat. Iar străinii ce s-au gândit? Să-l ucidă şi să-i ia vaca; avea moşul o văcuţă la casă. Cu drugul de fier cu care priponea uşa i-au tras moşului în cap şi l-au ucis. I-au luat vaca, au tăiat-o şi au mâncat-o, dar nu le-a fost de folos omorul cela, i-au prins şi i-au dus la puşcărie pe ucigaşi. Dar n-au stat ei mult în puşcărie. Un an şi jumătate au stat. I-au iertat, cred, ca era foamete şi au socotit ca li s-a întunecat mintea de foame. Foametea era ucigaşă, nu oamenii. Dar eu mă intreb: aşa să fie? Ce, toţi au omorît oameni? A fost moşul avan, nu zic ba, dar harnic era. A fost şi primar cândva. A fost om cumsecade, şi nu prost. Gospodar a fost. Avea pământ mult, dar îl lucra impreună cu băieţii lui. Avea trei feciori moşul. Înăimea oameni numai la treierat. Cine ştie dacă cei ce l-au ucis nu din ură faţă de dânsul l-au ucis. Cine ştie… Foametea a nivelat totul. Şi i-a iertat.

„Tare îmi plăcea în timpul foametei să mănânc floare de salcâm fiartă în lapte. Când începuse să se coacă orzul, băieţii mei îl luau în mâini şi îl sugeau. Când orzul abia da în frupt. Semănasem orz în harman. Că nouă ajutor în timpul foametei nu ne-au dat. Nimic nu ne-au dat. Cei de la sovietul sătesc dădeau cui vroiau ei. Nouă numai de semănat ne-au dat oleacă, în 1947, primăvara. Norocul nostru a fost ca Anton a avut putere şi aducea pâine din Polonia. Şi vaca ne-a salvat. Fără vacă nu ştiu ce aveam să păţim atunci, în timpul foametei. Dar am trecut-o şi pe asta. Omul harnic e rezistent, putere să ai. Şi oleacă de noroc.”

„Greu a fost, dar eram tînără…”

Cristina Prisac (1910)

În timpul foametei lumea se pornea unde o duceau ochii după mîncare. Se duceau şi femeile. I-am spus şi eu bărbatului meu:

– Mă duc şi eu în străinătate după pîine ori după ce-oi găsi. Fă-mi nişte opinci, i-am zis, că-i mai uşor de umblat în opinci, dar Tudose nu m-a lăsat şi nu m-am dus.

S-a dus el şi a adus cartofi îngheţaţi. Mai des trecea Nistrul în căutarea pîinii. Of, Doamne, greu a mai fost! Eram năcăjită tare. Şi amu-s năcăjită, că nu aud, că nu văd… În timpul foametei eu tot aici trăiam, în casa asta de lîngă ţintirim. Şi vedeam cum îi îngropau pe oameni. Îi puneau pe mai mulţi într-o groapă. Într-un mormînt îmi pare că-s şapte. O femeie vine la mine de ziuă şi-i dau o bucăţică de pîine, cum era atunci, iar a doua zi au adus-o la ţintirim moartă. Eu m-am speriat şi le ziceam:

– Oameni buni, n-o îngropaţi că ea e încă vie! Ei au tăcut şi i-au dat ţărînă deasupra. Au fost nevoi grele şi înainte. Şi amu îs nevoi grele, că nu pot umbla, nu pot face nimic şi tot mi-i greu. Şi iaca… Din mahala noastră a murit badea Carp Gaidău, trăia la colţ, ia acolo. L-au adus şi l-au îngropat peste altul. Dacă era foamete, nevoi… Nu dovedea lumea. Şi Tania îi îngropată aici…Şi badea Fedosca îi îngropat aici… Cu foametea am trăit tot într-o groază. Că furau de Doamne fereşte! Şi cîini furau. Eu Tineam vacă atunci. Aveam şi oi. Încuiam vaca iaca aici în tindă, iar pe oi le încuiam în camera cealaltă. Mă temeam să nu ni le fure. Greu a fost, dar eram tînără. Şi puteam lucra. Mă puteam duce unde vroiam, aduceam şi pentru vite mîncare. Da amu…

– Mai bine era atunci?

– Clar că mai bine, că puteam umbla la fugă, puteam munci. Da’ amu – cu băţul. Şi nici cu băţul nu pot duce nimic în mîini… dacă nu pot, nu pot. Da ştii că în timpul foametei am făcut şi plăcinteă Zău. Le coceam pe fundul sobei, să nu vadă nimeni. Că dacă vedea cineva, se repezea să le mănînce. Dădeau buzna peste om. Odată curăţam cartofi, ca amu (Mătuşa Cristina are 91 de ani, dar în timpul convorbirii noastre nu-şi permite să piardă timpul în zadar: îşi pregăteşte dejunul. Trăieşte într-o curte cu feciorul, dar, cum se vede, mîncarea gătită cu mîinile dumneaei îi pare mai gustoasă. O fi, deşi îmi pare că pur şi simplu nu-s învăţate mîinile acestea să stea fără lucru. ) Şi a intrat unul, a luat cojile de cartofi, le-a dus la gură şi le-a mîncat.

– Ce faci, măi? L-am întrebat eu speriată, iar el mi-a răspuns:

– Mi-i a mînca. Şi a mîncat el, a mîncat şi apoi s-a dus. După întîmplarea aceea ţineam totul încuiat. Multă vreme umblam cu cheile în buzunar. Mă temeam. Era una Fanasia. Nu ştiu cum i-i numele. Iaca am uitat. Cel de fată e Meşteşug. Apoi ea, dacă venea la mine, se ducea şi-n magaz şi unde nimerea. Căuta mîncare. Lua tot ce-i cădea în mînă. Ce să-ţi mai spun? Făceam şi şezători. Da, şi-n timpul foametei. Că aveam şi cînepă, şi lînă: torceam. Alergam pe atunci. Cît puteam alerga, alergam. Da’era mai bine ca amu. Că amu tare-i greu. Da atunci ascundeam pîinea prin blidar, prin… căci dacă intra cineva, umbla ca pîrjolul după pîine. Şi ziceam:

– Ce cauţi, măi?

– Mi-i a mînca. Le era a mînca. Parcă nouă nu ne era a mînca. Unii mai aveau cîte ceva, iar alţii nu aveau nimic. Că în vara aceea n-a crescut pîinea. Am semănat şi noi o deseatină cu grîu, dar au ieşit mai mult tîrtani. Am tras greutăţi şi atunci. Dar am ieşit din nevoi. Da amu iaca, merg în băţ… De foamete scapi. De toate nevoile scapi.

Dacă eşti tînăr. Şi voinic.

Numai bătrîneţele nu te iartă.

„În timpul foametei oamenii nu vorbeau între ei”

Istina (n. 1919) şi Nicolae Coreţchi (n. 1921)

„Istina Coreţchi: În 1945 ne-am însurat cu Colea, iar în 1946 nu s-a facut pâinea. Semănasem noi, dar n-a crescut nici păpuşoiul, nici grâul. Am smuls spicele şi cioclejii cu mâinile. Aveau unde şi unde câte un grăunte. Atunci l-am născut pe Timofei, iar Colea s-a dus în Polonia dupa mâncare. Asa ziceau atunci, ca se duceau în Polonia, dar de fapt se duceau în Ucraina. A adus Colea oleacă de fasole, puţină secară, le-a lăsat acasă, a mai luat haine, ţoluri, ce mai aveam, şi a plecat iarăşi în Polonia ceea. A adus cartofi, dar îngheţaţi. Că ei nu călătoreau în vagoane, se suiau pe acoperiş şi era vrăjmaş de frig acolo. Ce eram să facem cu cartofii ceia? Trebuia noi să mâncăm şi să mai schimbăm pe fân pentru vacă, că aveam o văcuţă pe care o ţineam în casă cu noi. Ca să nu îngheţe ori să nu ne-o fure cineva. Aşa am iernat până în primăvară. În primăvară ne dădeau câte o bucăţică de pâine şi ieşeam pe deal la lucru. Am pus păpuşoii cu sapa. Îl luam în braţe pe Timofei, puneam sapa în spinare şi cu un şip de lapte lucram toată ziua. Puneam copilul jos şi făceam cuiburi în pământ nearat. „Ne-am ţinut sufletul, că dacă stăteam acasă, muream. Mai des rămânea acasă mama cu băiatul. Când veneam de la lucru, ei ne aşteptau la colţul casei. Le aduceam şi lor câte o farâmătură de pâine. În 1947 ploua, era cald şi ce am pus în pământ – totul a ieşit şi era aşa de frumos… Toamna am scăpat de foame. Ne era mai uşor. Lapte aveam. Pâine aveam. Ce ne mai trebuia? Am ieşit cu zile, dar prin grele zile am trecut. Poate de atâta şi-a betejit Timofei stomacul, că de mititel a fost chinuit. Lapte aveam, dar altceva… Greu a fost. Nici pe urmă, când am intrat în colhoz, nu ne-a fost uşor. Abia prin 1957 am ţinut un ban în mâna, iar până atunci ne mulţumeam cu te miri ce.

„Eu scoici n-am prea mâncat. Am încercat o dată, m-am îmbol-năvit şi n-am mai pus scoică-n gura. Vaca ne-a scos din nevoi. Că nici papură, nici ciocleji nu puteam mânca. Am mai ţinut în iarna ceea o oaie şi o găină. Asta ne era toata gospodăria. Atâta aveam. Le dam în casa, încuiam uşa şi nu ni le-au furat. Am ieşit la iarbă verde cu vaca şi cu găina, iar oaia a ieşit o dată din ogradă şi n-am mai văzut-o.

„Mâncam şi buruiene. Le amestecam cu lapte, le presuram cu o mână de bulgur şi mâncam. Azi şi vitelor le dăm mâncare mai buna, dar atunci… Atunci în Purcari nişte femei au mâncat doi copii. Rămăseseră copiii fără părinţi: pe tatăl lor l-au dus la puşcărie, iar mama le-a murit de foame. Femeile celea au chemat copiii la dânsele şi i-au mâncat. Le-au găsit mai târziu capetele şi ce a mai rămas din ei. Pe femei le-au dus la puşcărie. Doamne fereşte… Noi am gustat carne de cal. Ni s-a părut bună.

„În timpul foametei oamenii nu vorbeau între ei. Se uitau unul la altul şi mergeau mai departe, dacă nu zăreau în mâna cuiva ceva de mâncare. Abia când începuse să apară pâinea s-a inviorat lumea. Oamenii au început a râde, a glumi.

„Colea a venit odată cu cartofi din Polonia prin Nezavertailovka. Ne-a poruncit prin nişte oameni să-l întâmpinam. Ne-am dus, am trecut Nistrul şi am luat toţi câte un tobultoc de cartofi în spate. Dar erau îngheţaţi cartofii ceia. Aşa i-am mâncat. Ce era să facem? Colea de trei ori a fost dupa hrană. Primăvara aşteptam să fete vaca şi nu-l lăsam sa plece, dar el mi-a spus ca s-a înţeles cu un om de acolo să-i ducă nişte cârlige. A luat un sac de cârlige şi s-a pornit. S-a suit în tren, iar acolo au năvălit nişte bandiţi cu cuţitele şi i-au luat sacul. Credeau, pe semne, ca-n sac e zestre. Să fi ştiut ca-s nişte beţişoare de viţă-de-vie nu le mai luau cât lumea. Dar aşa… Colea s-a dezbrăcat de izmene (erau noi-nouţe) şi le-a schimbat pe cartofi. Aşa a venit acasă: cu vreo zece kilograme de cartofi în spinare şi cu pielea în pantaloni. Apoi s-a îmbolnăvit şi a zăcut vreo lună de zile. Era slab şi nici nu putea vorbi la un timp. Credeam că-i gata, nu se mai ridică din pat. Se speriase, cum se vede. Văzuse moartea cu ochii. Hoţii ceia puneau cuţitul în pieptul omului, îi luau sacul şi-l aruncau din tren, apoi săreau şi ei, că mergea încet trenul prin locurile celea; aveau, cum se vede, legătura cu maşiniştii. Prin multe am trecut noi, dar am avut zile şi am ajuns azi la 80 de ani. Azi alte griji avem.

„Nicolae Coreţchi: Da, de trei ori am fost în Polonia. Ne suiam ori pe acoperişul vagonului, ori ne îngropam în cărbuni. Ca să nu îngheţăm. Îngropam şi sacii în cărbuni, că prin păduri ieşeau tâlharii cu căngile, le legau cu funii de copaci şi le azvârleau în noi. Trăgeau ce le cădea: om, sac – nu se uitau. Eu m-am înţeles cu un om să-i duc nişte cârlige. Ne ştia limba omul acela. M-am pornit cu un sac de cârlige, dar mi le-au furat. Trebuia să nu le pun în sac. Dar când ai s-o tragi – o tragi. Dar tot am ajuns la omul cu care m-am înţeles. Am lucrat puţin timp la el şi m-am pornit spre casă. Dacă mai stăteam acolo vreo trei zile, Timofei avea sa moară. Nu aveau nimic de mâncare. Vaca înca nu ne fătase, iar pâinea se terminase toată. Era greu de noi, dar am adus citeva kilograme de cartofi şi ne-am ţinut în viaţă. Da.

„Istina Coreţchi: Când ne-a fătat vaca, am scăpat de grija cea mare. Nu mă mai temeam ca o să-mi moară copilul. El trăia cu mult mai bine ca noi. Măcar grija hranei nu avea. Venise atunci la noi un cumnat din Olăneşti, s-a uitat cum trăim, iar când s-a dus acasă i-a spus surorii mele:

„- Ei n-au cu ce trăi, dar cresc un băiat gros şi voinic!

Cu lapte l-am ţinut. Noi cu lapte numai ne păzeam sufletul, iar pentru baiat era o hrană bună laptele.

„Nicolae Coreţchi: Eu şi cu tata am fost în Polonia, şi cu mama am fost. Mai des aduceam de acolo secară şi cartofi. Chinuri. Ca alde tata trăiau greu. Aveau mulţi copii, dar nu aveau vacă. Nu era batrân tata, dacă împlinise vreo 45 de ani, dar îl aşteptau acasă o mulţime de guri; trebuia să le hrăneasca. Eu eram cel mai mare, eram însurat în timpul foametei. Alde tata au trăiit mai mult cu papură, cu scoici, cu ciocleji, cu beţe de răsărită, cu ierburi, dar i-au ţinut pe toţi ai noştri vii, n-a murit nimeni. Azi toţi îs gospodari, la locul lor.

„Istina Coreţchi: Atunci nu aveam nici chibrituri. Dacă vedeam că la vreo casă iese fum, ne duceam cu o cutie, împrumutam jăratic şi aprindeam lemnele din soba noastră. Nici săpun nu era. Puneam nişte cenuşă în apă, o fierbeam, faceam leşie şi ne spălam ori spălam hainele cu leşia ceea. Nu era nici sare, nu era nimic. Aşa am trăit câţiva ani. Apoi au început să aducă prin magazine şi săpun, şi sare, şi chibrituri. Puteam cumpăra câte o jumătate de săpun, dar era săpun, nu leşie.

„Să fi trăit tata, poate nu mai simţeam noi foametea. A fost un om gospodar tata, aveam pământ, aveam de toate, dar munceam ziua intreagă, iar în 1944 l-au arestat ruşii pe tata şi l-au dus la închisoarea din Tighina. Cât a fost mama sănătoasă, se ducea la el cu mân-care, cu bani – cu ce avea. Dar a dat tifosul în noi, a zăcut mama, au zăcut surorile mele, am zăcut eu şi a rămas tata singur în puşcaria ceea. Cine ştie ce mânca, dacă mânca. Şi a murit de foame şi de păduchi, acolo, tata. M-am dus eu cu sora cea mai mare până la Tighina pe jos, că nu mergea nici o căruţă spre oraş, ne-am dus şi l-am găsit pe tata în morgă, am plătit şi l-am îngropat în Tighina pe tata. În cimitirul ista de la marginea oraşului l-am îngropat, apoi ne-am întors acasă. O săptămână am mers încolo şi încoace. Acolo zace şi azi tata. Timofei îl chema. Aşa am rămas numai cu mama, dar nu aveam casă, arsese în timpul războiului, şi trăiam la sora mea. Atunci l-am întâlnit pe moşneagul meu; acum e moşneag, dar atunci era un flăcău chipeş. Ne-am întâlnit şi ne-am luat. Trăim împreuna până azi. Cinci copii am crescut. Şi i-am dat la lege pe toţi. Au casele lor, au gospodăria lor, au copiii lor şi nu ne este ruşine de ei. Chiar ne mândrim cu dânşii. Numai foamete să nu fie. Foametea… Foametea poate n-ar fi ucis atâta lume dacă nu ne luau toată pâinea din casă. Munceam zi si noapte cu Colea, adunam pâinea, iar ei veneau şi ne-o luau. Nu dovedeai bine să hărmăneşti pâinea că veneau şi ţi-o luau toată, dacă nu dovedeai s-o ascunzi. „Mama avea câteva deseatine (1,20 ha) cu grâu, l-am strâns, l-am adus acasa, dar n-am dovedit sa-l suim în pod că au venit cei cu luatul şi ne-au poruncit să-l punem în căruţa lor. Mama a zis că grâul nu e al ei, ci al lui Colea. S-a gândit biata femeie ca nouă au să ne lase, ca le-a fi jele de tinereţea noastra. Ai găsit cui să le fie jele! Au luat tot grâul cela. Noi ascunsesem nişte pâine într-un poloboc. Au dat şi de ea, au luat-o, dar l-au târît cu ei şi pe Colea; l-au ţinut închis la Olăneşti trei luni de zile, apoi l-au eliberat, că nu era omul vinovat. Ei pe mama o ţineau de culac si cum auzea vreo veste rea, sireaca mama se ascundea ani la rând. Când i-au ridicat pe cei văzuţi ca culaci, mama se ascundea la noi, dar au găsit-o şi au luat-o, au închis-o, apoi i-au dat drumul acasă, că nu mai avea ea nimic, numai sufletul; cu ce aveau să se procopseasca de la ea? Să fi avut avere, poate o duceau în Siberia. Dar aşa a rămas acasa mama. A trăit la noi pâna a murit. Din spaima ceea i se trage şi moartea, căci a tras o frica mare, i s-a ridicat tensiunea şi a murit. Am tras noi mari greutăţi.

„Am muncit. Am muncit, cu călcâiele crăpate lucram, că nu prea aveam încălţaminte şi nici haine. În timpul războiului am ascuns tot ce aveam în vreo şapte locuri. Şi în pod am ascuns o ladă, şi-n sarai am făcut o groapă, şi-n alte părţi. Dar a ars casa noastră şi a ars şi zestrea. Rămăsese ceva îngropat langa casă, dar a putrezit şi am ramas goi. Greu, greu am trăit.

„Iată am ajuns şi la bătrâneţe, dar tot goi suntem. Am adunat ani la rând bani, i-am dus la bancă, dar ni i-au furat şi pe aceia. În loc de o mie de ruble ne-au întors un leu prăpădit. Batjocură. Că noi de moarte îi ţineam, nu pentru baluri. Dar ne-or îngropa copiii. Ce să facă? Or pune mână de la mână şi ne-or îngropa.

„Atunci, în timpul foametei, dacă nu aveam vaca, ne murea băiatul. Timofei e născut atunci, în 1946. Mama zicea:

„- Are să moară băiatul ista.

„- Şi ce dacă are să moară?, îi răspundeam. Şi eu o să mor. Toţi o să murim.

„Eram sătui de viaţă. Nu ne păsa de nimic. Vroiam să scăpăm mai repede de chinuri. Dar a început văcuţa noastră să deie lapte şi am început a prinde la puteri. Ne-am salvat. Şi Colea venise din străini cu puţină pâine. Mare bucurie aveam atunci. Ţin minte cum odată, în sâmbăta Paştelui, am venit de la deal cu o mâna de grăunţe. Semănam atunci grăunţe de păpuşoi în pământ, dar şi la gură duceam. Erau pe câmp multe cutii de conserve goale rămase din timpul razboiului şi noi puneam grăunţele în cutiile celea şi le prăjeam la foc. Mâncare gustoasă. Dar le mâncam şi crude. Că nu erau otrăvite. Atunci, în sărbătoarea Paştelui, o mână de grăunţe am mâncat. Trebuia să trăim.

„Timofei Coreţchi (1946): Eu cu fătul vacii am ieşit din foamete, cum mi-au povestit părinţii. Laptele m-a salvat şi astăzi putem sta de vorbă. Creşteam eu, creştea şi viţica ceea. Am ţinut-o la casă mai mult de zece ani, mi se pare. Eu o păşteam. Dar o dată am hrănit-o prea mult, s-a umflat vaca şi murea. Parinţii au fost nevoiţi s-o taie. Au tăiat-o şi au împărţit-o pe suflete, n-am prea înţeles noi multe din carnea ceea. A nimerit la stat. Dar până la nenorocirea ceea ea ne-a fost satul casei. Vreau să vă povestesc ceva şi despre bunica Maria. Dupa cum v-a spus mama, ea a trăit până la moarte cu noi. Eu lucram în Saratov, în Rusia. Mă pornisem după noroc în lume, iar bunica nu putea muri fără să mă vadă. Totdeauna întreba dacă n-am venit eu acasă. Când m-am întors acasă, ea m-a văzut, a lăcrimat şi în aceeaşi zi a decedat. Se ţinea pe lumea asta bunica numai cu gândul să mă vadă. Când m-a zărit, nimic n-a mai reţinut-o pe pământ.

„Istina Coreţchi: Vă povesteam că în ziua de Paşti am mâncat numai o mână de grăunţe. Ne uitam unul la altul şi ne aminteam alte sărbători, dinaintea foametei, când aveam ceva mai mult pe masă decât o mână de grăunţe. A venit atunci la noi o verişoara de-a mea şi ne-a adus o oala de lapte cald şi o hrincă de măligă. Asta ne-a fost masa de sărbători. I-am mulţumit, ne-am înfruptat din bunătăţile aduse, iar dimineaţa am ieşit la lucru. Of, Doamne, Doamne. Mâncam păpuşoi cruzi, aveam dinţi sănătoşi atunci. Păpuşoiul e pâine, nu papură. Ne-am ţinut cum am putut, nu ne-a înghiţit foametea. Trăim şi azi împreună. Am avut zile, dar câţi au murit… Chiar un frate de-al mamei, în 1947, s-a dus la cantină, a mâncat două porţii şi în doua zile a murit. După atâta post, era periculos şi să mănânci pe săturate. Nu rezista organismul.

„Nicolae Coreţchi: Lucram pe la oameni când am fost în Polonia. Noi paiele le hărmăneam cu caii, dar ei le puneau în snopi şi acopereau casele cu ele. Trăia bine lumea acolo. Aveau cai, vaci, oi, căruţe. Ca şi noi înaintea foametei. Dar grâu n-aveau. Îi intrebam de ce nu se face grâul la ei (şi ne răspundeau că nu dovedeşte să se pârguiască. Pământul lor e nisipos. Dar secara se făcea. Aveau multă secară. Şi mori aveau ca la noi. Am întâlnit acolo un moşneag de 110 ani. Era voinic încă. Fuma, bea rachiu din sfeclă de zahăr, suduia. Ştia limba noastră moşneagul. Făcuse cândva armata la Cetatea Alba, mi se pare ca-n timpul lui Neculai. La noi a făcut armata. Trăiau oamenii. Foametea nu se lăsase peste dânşii. Dar n-a durat zece ani şi a început a veni polonezii ceea la noi dupa mâncare. Rămăseseră şi ei fără pâine. I-am ajutat. Cum altfel?”

(nr. 2 Tiuk 2001/2002)

„Chiar şi cel care avea puţină pâine era flămând văzînd atâta foamete în jur”

Grigore Moraru (1921)

„Seceta nu e un fenomen rar la noi în Moldova. Încă pe când învăţam la Viişoara, prin anii 1935-1939, eram obligaţi să pregătim câte o conferinţă pe diferite teme. Un profesor de-al nostru, un neamţ cu liceul făcut la ruşi şi cu universitatea terminată în Germania, îmi porunci odată:

„- Tu ai să vorbeşti despre secetă!

Biblioteca şcolii din Viişoara era foarte bogată pentru acele timpuri, aşa ca am avut de unde aduna informaţii. Mă uimise atunci mai ales faptul că seceta e un fenomen care se repeta dupa anumite perioade de timp. În unele ţări ea are loc la peste o sută de ani, în altele peste patruzeci, iar la noi ea îşi arată colţii din trei în trei ani. Vă daţi seama? Din trei in trei ani! Şi în anii 1945-1946 a fost mare secetă la noi, dar ieşeam, poate cumva, din nevoi, dacă nu ne lua statul toată pâinea. Noi doar am fost în zona frontului. Pământul rămase nelucrat şi, totuşi, n-am fost scutiţi de impozite. Ne-au luat toată pâinea fără nici o cruţare. Rânjind ne-au luat-o. Ne-au măturat podurile. În acea vreme cruntă a murit cam jumătate din populaţia satului nostru. Mânca lumea steje, ciurlani, papură, miez din beţe de răsărită, ciocălăie… Turtele făcute din făină de papură ni se păreau tot aşa de bune ca cele coapte din făină de grâu. Scoicile pe care le adunam din Nistru ni se păreau de frupt, iar peştele era ceva ieşit din comun, era ceva extraordinar. Oamenii care aveau o vacă la casă se socoteau foarte bogaţi. Aşa şi era. Laptele i-a scos pe mulţi din foamete. Aceia care au avut vaci n-au murit. Pe atunci medicii ne recomandau să mâncam chiar cioroi şi guzgani. Numai să ne salvăm cumva. Mânca lumea grăunţe măcinate fără a le prepara în vreun mod oarecare. Chiar şi cel care avea puţină pâine era flămând văzînd atâta foamete în jur. Pînă în 1946 nimeni la noi în sat nu mânca carne de cal, iar în timpul foametei au dispărut aproape toţi caii. I-au mâncat. După foamete oamenii cu hârleţul puneau păpuşoii în pământ. Săpau pământul tot cu hârleţul. Nu avea cine trage plugul. Mâncau unii şi câini. Ţenea B. , bunăoara, şi fraţii lui rămăseseră fără părinţi. Ca să supravieţuiască, au mâncat câinele.

„Murea lumea. La înmormântare îi mobilizau pe cei mai sănătoşi şi mai voinici. Mai des îl vedeam pe moş Ivănaş Spătaru cărînd morţii cu căruţa ori cu sania.

„Lucruri straşnice se înfăptuiau atunci. Căci ce poate fi mai îngrozitor decât sacrificarea copiilor? Un bărbat din Palanca, ori din Tudora, simţi lângă o casă miros de carne prăjită. Intră şi văzu cum unul cu minţile pierdute împinsese un copil în cuptor şi se pregătea să-l mănânce. În satul nostru parcă n-au fost asemenea cazuri, deşi oamenii se umflau de foame şi se stingeau zilnic. Va puteţi închipui un sat în care nu se aude cântat de cocoş? Straniu, nu?

„Aşa erau Antoneştii noştri în timpul foametei.

„Totuşi lumea a supravieţuit. Mă gândesc uneori că i-a ajutat şi simţul umorului, deşi de multe ori era cam negru acest umor. Mă rog, şi timpurile erau de aceeaşi culoare. Era un dascăl la noi, unul Mihail Ivanovici. Slăbise extraordinar. Avea un cartuz mare şi părea un copil la înfăţişare. Trupul i se făcuse ca un chibrit. L-au văzut rupînd şi mâncînd ciurlani, iar unul mai din neamul lui Păcală nu se putu reţine şi-l întrebă:

„- Ăştia ţi-s colacii, sfinţia ta?

„Mai erau în sat câţiva fraţi muzicanţi. Ţin minte numai că pe unul îl chema Anton, iar pe altul Ştefănică, o lume îi ştia, la multe nunţi şi cumetrìi au făcut veselie. Şi iată ca unul din ei moare (nu-i ştiu numele) şi l-au îngropat cu tot cu trombon. Au mai adus la groapă câteva trupuri şi un gropar a fost de părere să-i ia instrumentul, dar l-au oprit ceilalţi:

„- Lasă-l, bre: cu ce-o să cânte pe lumea ceea?

„Cine ştie… Poate simţul umorului e artileria noastră grea.

„Dar oamenii nu aşteptau numai mana cerească. Ei acţionau. Se luptau pentru viaţă. Se duceau în diferite oraşe ca să schimbe pe mâncare tot ce aveau prin casă, iarna aceea a fost împotriva poporului. Era foarte geroasă. Ca să nu îngheţe cartofii ce le puteau salva viaţa celor apropiaţi, oamenii umpleau sacul cu tuberculi, udau alt sac, mai mare, cu apă şi-l îmbrăcau [îl trăgeau] peste cel plin. Cel ud îngheţa şi păstra producţia o perioada mai lungă de timp. Ucrainenii se cruceau când vedeau aşa „frigider”. Ziceau ca la asemenea „pivniţe” nici nu s-au gândit. Inventau oamenii diferite lucruri, unul mai ingenios ca altul, numai ca sa poată supravieţui copiii lor şi ei. Numai cei ingenioşi şi puternici au ieşit din foamete. Restul au pierit, i-au dus cu zile în pământ.

„A fost foamete. O foamete cruntă si rea. Dacă nu ne-ar fi măturat podurile, n-ar fi murit nici un om. Fiindcă, după cum v-am spus, oamenii noştri sunt deprinşi cu secetele şi ştiu a le învinge. Dar ne-au luat toată pâinea din casa. Ne-au măturat podurile. Ne-au lăsat cu dinţii la stele…”

„Nu m-au iertat”

Andrei Moraru (1928)

Prin 1946 mulţi oameni rămăseseră fără vite. Unora le muriseră, iar alţii tăiaseră vacile, caii, oile. Pămîntul n-a fost lucrat gospodăreşte în timpul acela, fiindcă puţini bărbaţi erau în sat. Şi se abătu pe capul oamenilor o lege neagră care cerea să fie predată statului o cantitate mare de cereale. În fondul armatei sovietice. Şi încă în diferite fonduri. Au măturat podurile, apoi, cînd oamenii treierau, împuterniciţii de la raion stau alături şi rechiziţionau cu forţa pîinea. Dobitocii.

Am rămas atunci fără pîine…

Mai ascundeau oamenii cîte ceva, dar mulţi au pătimit pentru aceasta. Lui moş Arion Malancea, ca să vorbim la concret, i-au găsit pîinea ascunsă între doi pereţi special zidiţi astfel şi l-au numit duşman al poporului, l-au judecat şi l-au dus în Siberia pe cinci ani. Pe soţia sa au ţinut-o cîteva luni în Tighina şi au eliberat-o, fiindcă era cam trecută de ani. Cazuri de acestea au mai fost.

Prin 1946 a bîntuit o secetă mare. Orăşenii o mai duceau cum o duceau, de bine de rău, dar ţăranii noştri… Vai de capul lor, adică vai de capul nostru. Începu lumea să moară de foame. Bîntuia şi tifosul. Spre toamnă ne pornirăm în Polonia, adică în Ucraina Apuseană. Duceam ţoluri, covoare, haine, lînă, pielicele şi le schimbam pe grîu, pe cartofi, pe secară…

Am încercat şi eu norocul în aşa-zisa Polonie cu viitorul meu nănaş, Troşin Banaru. Căci tata, aflînd că acesta se duce după pîine, îmi zise:

– Du-te şi tu, Andrei.

Mi-au pus în sac patru pielicele de ied, un polog şi ne-am pornit pe jos, apostoliceşte. O zi am mers pînă la gara feroviară din Căuşeni. N-aveam bani. Nimic. Îmi şuiera prin buzunare. Dar m-am urcat la început într-un marfar şi am ajuns iepureşte pînă la Lvov. La o staţie mai mică viitorul meu nănaş, Troşin Banaru şi Pavel Guţu, un comerciant experimentat de la noi din sat, au cumpărat nişte mere (aveau bani, pe semne) şi mi-au spus că o iau spre Moscova, să le vîndă. Închipuiţi-vă ce „bucurie” se prăbuşi pe capul meu. Dar ce puteam face? Din expediţia mea comercială m-am întors acasă numai cu pologul şi cu două pielicele. Fără nici o fărîmitură de pîine. N-a ieşit din mine om de afaceri. Şi nici sprijinul casei nu devenisem atunci. Dar ce am văzut prin străini nici nu vă puteţi închipui. Într-un tren m-am ascuns în cărbuni. Foindu-mă am dat de o mînă de om. L-am strigat, dar el nu mi-a răspuns. Atunci l-am scos din cărbuni şi am văzut că era un trup. M-am îngrozit. L-am îngropat din nou în cărbuni. Credeam că nu mai ajung acasă. Căci, la drept vorbind nici drumul înapoi spre casă nu-l ştiam, nici nu aveam pe cine întreba. Norocul meu că mi-au ieşit în cale nişte săteni şi am ajuns în sat cu bine. Cînd m-au văzut ai mei, s-au bucurat tare mult. Tătuca era bolnav, nu se scula din pat. Mama a început a plînge, abia-abia am potolit-o. Surorile mele erau mici. Vroiau toţi mîncare, iar eu m-am întors acasă cu mîinile goale. Mai aveam în casă nişte bucăţi de macuc, care ne-au ţinut un timp oarecare viaţa. Hainele atunci nu costau aproape nimic. O turtă cerea bani grei, bani pe care noi nu-i aveam şi nici nu-i puteam cîştiga de undeva.

Moartea era atunci stăpînă în sat. Mureau oamenii şi nu avea cine îi îngropa. Totuşi nu ne lăsam purtaţi de disperare, căutam să ieşim din nevoi. Ţin minte cum am fost odată la Kosa, un sat de pescari de lîngă limanul Nistrului. După peşte am fost. Duceam tărîţe. Le schimbam pe zgaroi. Ne-am dus mai mulţi. Pe ger ne-am dus. Omăt mare de nu se vedea lumea. Şoseaua asta a noastră încă nu era. Kosaua nu era cea de azi. Pescarii trăiau în nişte colibe prăpădite. Erau nişte oameni chinuiţi. Am cumpărat peşte cît puteam duce. Nu era scump. Eu luasem vreo paisprezece kilograme. Deoarece înserase, am tras la un gospodar din partea locului. Ne-a primit, ne-a dosit, că altfel puteam îngheţa. Avea omul o cotună şi ne-a făcut o zeamă din peştele nostru. Pe la vreo cinci dimineaţa ne-am pornit spre casă. Lîngă fîntîna Crocmazului Jenea Midrigan, o fată care era cu noi, ne-a spus că mai departe nu poate merge. Că noi ne odihneam din cînd în cînd. După aceasta ea nu se putea ridica de jos. N-o ţineau picioarele. Am ridicat-o. Am chemat-o şi pe lelea Dochia să-mi ajute. Am dus-o pînă acasă pe Jenea. N-am lăsat-o să moară în drum. Eu mă ţineam mai tare şi Jenea a rămas vie datorită mie. Căci ceilalţi ne-au anunţat la un moment:

– N-avem nici un hal cu voi. Zdohniţi aici!

Şi Jenea îmi spunea:

– Lasă-mă, Andrei. Vreau să mă încălzesc puţin. Tu du-te. Lasă-mă să mor aici. Mi-e bine. Eu ştiam că omului, cînd începe a îngheţa, i se pare că se încălzeşte. N-am lăsat-o pe Jenea. Am adus-o pînă la prima casă din sat. Stăpînul ne-a deschis. Ea a început a plînge. Am frecat-o cu zăpadă şi m-am dus acasă. Îi spusei mamei, căci ea era atunci mai tare în familia noastră să le comunice părinţilor Jenei unde se află ea. Să se ducă s-o ia. Părinăilor Jenei nici nu le venea a crede de bucurie că ea trăieşte. Ei o credeau moartă, îngheţată pe undeva aiurea.

În 1947 prin ianuarie-martie, au început să dea pîine oamenilor. Primul ajutor. Ziceau că dau grîu pentru semănat. Aduceau grîul pe şosea, iar şoseaua ajungea numai pînă la Cîzîl, Ştefan Vodă de astăzi. De acolo puteai merge numai cu căruţa cu boi. Cîte douăzeci de kilograme de grîu dădeau. Unii nu aveau puteri să ajungă pînă acasă, mîncau grîul şi mureau pe drum.

În casele lui moş Vasile Moraru şi ale lui Săvlian Sîrbu au fost deschise nişte puncte (aşa le ziceau) pentru distrofici. Li se împărţea acolo cîte puţină făină, ca să nu moară de foame. Dar nu se mai respecta legea asta. Făina nu mai ajungea la distrofici. Cei bolnavi nu puteau ajunge pînă la „punctele” date. Veneau alţii, luau făina şi o mîncau în drum spre casă. Bolnavii, secătuiţi, mureau.

După călătoria mea la Kosa, Andrei Chirilov, şef de depozit, îmi zice:

– Măi Andrei, du-te şi adă pîine din Olăneşti. Vei avea şi tu o porţie.

Tata era bolnav. Chirilov ştia de asta. Poate a vrut să mă ajute, să-mi facă un bine. Mă bucuram atunci. Alt lucru nu aveam, doar era iarna. Omătul era de vreo doi metri. Satul aproape că nu se vedea. M-am învoit. Şi m-am dus după producte prima şi ultima oară. Erau două depozite speciale la Olăneşti. Întreb ce i se cuvine satului nostru şi mi-au spus că avem de luat zece kilograme de făină şi zece kilograme de carne. Le-aş fi luat, dar nu aveam transport. Mă gîndeam să mă întorc în sat şi să găsesc vreo căruţă. Nu era uşor lucru acesta, căci în Antoneşti rămăseseră numai cîţiva cai nemîncaţi. Gîndindu-mă ce să fac, zăresc un om din Slobozia. Şi el venise după produse. Avea transport, avea căruţă. Şi-i zic:

– Om bun, mergi prin Antoneşti, lasă-mă să pun făina în căruţa ta.

N-a zis nimic împotrivă omul cela, pun făina într-o faţă de pern? şi o aduc în sania slobozianului. Şi ne pornim după carne. La alt depozit. Căruţaşul rămase în drum. Numai cum am intrat, auzim nişte răcnete neomeneşti. Cînd ieşim, căruţaşul ne spune că cineva a furat făina mea, a noastră, a antoneştenilor, şi a fugit. Ne-am repezit la miliţie, dar fără nici un rost. Nu ştiam ce să fac. Plîngeam de ciudă şi de neputinţă.

– Hai, omule, acasă, mi-au spus slobozienii, noi mergem prin Antoneşti.

Am luat carnea şi am intrat în sat. Am predat-o, iar documentul despre făină nu l-am arătat nimănui. Un timp oarecare a fost linişte. Dar într-o zi mă cheamă preşedintele sovietului sătesc, unul Chirilov, şi-mi strigă în faţă că am furat făina satului.

– Dacă nu o întorci, te judecăm!

Acum îl înţeleg pe om, dar atunci!

– De unde să iau făina? Acasă aveam doar cîţiva pumni de păpuşoi. M-am dus cu tata la părintele lui Valea Baeş. Că suntem rude. Mama plîngea în hohote. Tatăl lui Valea Baeşne-a dat zece kilograme de grăunţe gratis. Făină n-avea. Eram lihnit de foame şi rîşneam pe zi doar cîte un kilogram de făină. N-am dovedit să rîşnesc tot grîul. Îmi mai rămăseseră vreo trei kilograme. Au venit şi m-au luat miliţionerii. M-au închis şi s-au terminat pentru mine zilele de foamete şi zilele de libertate. M-au pierdut cele zece kilograme de făină. F?ină pe care eu aproape n-am văzut-o, nu i-am cunoscut mirosul, şi cu atît mai mult gustul. Am stat la început în Olăneşti, de unde abia am scăpat viu din cauza păduchilor, apoi m-au dus la Tighina. Pînă acolo am mers pe jos. Deşi era sfîrşitul lui februarie, omătul se topea şi din opincile mele au rămas numai curelele. Cum se vede, durerea de azi în picioare de atunci mi se trage. În mai m-au judecat. Mama, sora Tanea, badea Petrea şi badea Valea au dus şi cele trei kilograme de grîu, pe care n-am dovedit să le rîşnesc. Dar nu m-au iertat. Mi-au dat un an de zile. Pe tata nu l-am mai văzut. Să nu se mai întoarcă zilele acelea. Să nu se mai întoarcă.

Săptămâna Roșie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii Reviewed by on . Martiriul… - după martie 1944 Înfometarea (1946-1947) (Acest capitol preia un fragment din volumul Basarabia, Ed. Jurnalul Literar, Bucureşti, 2002) Începînd di Martiriul… - după martie 1944 Înfometarea (1946-1947) (Acest capitol preia un fragment din volumul Basarabia, Ed. Jurnalul Literar, Bucureşti, 2002) Începînd di Rating: 0

Lasă un comentariu

scroll to top