Home » Arhiva AXA anul III » Axa 35 » Azi, despre Spiru Haret, „luminătorul”
Azi, despre Spiru Haret, „luminătorul”

Azi, despre Spiru Haret, „luminătorul”

martie 1, 2010 3:43 am by: Category: Axa 35, Jurnal de front Leave a comment A+ / A-

Scriam în numărul trecut al revistei noastre că scopul de căpătîi al învăţămîntului „general, gratuit şi obligatoriu”  a fost, este şi va fi descreştinarea întregii omeniri botezate (căci cei care nu au primit, prin Sfîntul Botez, darul înţelegerii Scripturii, adică al cuvîntului Adevărului, nici nu au cum să mai fie smintiţi mai mult decît sînt). Şi îl pomeneam pe acel Cuza Vodă; care, să ne amintim, „a despărţit învăţămîntul de Biserică şi a introdus obligativitatea şi gratuitatea primelor clase”, după cum citeam în Istoria de a 4-a. Cuza a hotărît acestea, dar cine a săvîrşit cu lucrul zisele „reforme ale şcolii”, care pe atunci era biserica satului? Urmaşii lui, ceata liberală în cap cu Brătianu ăl bătrîn, care au dus şi mai departe războiul de ateizare pedagogică a Românilor (ce erau în număr covîrşitor ţărani, de vreme ce oraşul nu a fost la noi întodeauna cloaca tuturor alogenilor fugăriţi din ţările Europei), potrivit poruncilor stăpînilor de la Paris. În acest nobil scop, au pregătit un comisar – european, dar şi al poporului – croit pe măsura vremurilor noi. Acesta a fost Spiru Haret (1851-1912). (Zic „al poporului”, fiindcă era unul dintre susţinătorii „poporanismului”, o sminteală evreiască ce idealiza ţăranul, pe care îl ura şi îl dispreţuia din toată inima, de altfel – pregătindu-l pentru revoluţiile viitoare.) Precum citim în acelaşi manual: „Bazele învăţămîntuliui modern sînt puse de Spiru Haret, ministru [de două ori] al Instrucţiunii Publice [şi al Cultelor!]” (Istoria Românilor, manual pentru clasa a 4-a, Sigma, 1997).

Să nu credem că drăceasca lucrare a fost lesne de înfăptuit, şi aceasta pentru mai multe pricini. Mai întîi, să ne gîndim că minciuna pedagogică umanistă se lovea de firescul bun simţ al copiilor şi al părinţilor Români şi ţărani din acea vreme. Încît nu le puteai spune în faţă, de pildă, că omul se trage din maimuţă, că pămîntul se învîrteşte, că Neil Armstrong a păşit pe Lună, că J. F. Kennedy a fost împuşcat de un oarecare agent K. G. B. sau că World Trade Center a fost nimicit de Arabi. Fiind păziţi de harul dumnezeiesc pentru viaţa lor creştinească (atît cît era creştinească), şi deci sănătoşi la cap, toţi – şi mici, şi mari – te-ar fi batjocorit cu milă, văzînd că eşti nătîng rău. Iar dacă ai fi stăruit cu dinadinsul, chiar i-ai fi supărat, precum s-a şi întîmplat. Căci, aşa simplă cum era în gîndire (şi tocmai de aceea), „prostimea” românească vedea prea-bine că „luminătorii poporului” sînt stricători de minte şi de bune năravuri, iar în timpul liber chiar aţîţători la răzmeriţă pe faţă. Precum însuşi acel comisar-şef al Cultelor şi Instrucţiunii scria în raportul trimis aşa-zisului rege Carol I că:

„În adevăr, trebuie să se ştie că pe atunci învăţătorul era încă a priori considerat ca un răzvrătitor, şi orice mişcare făcea el se interpreta în rău. De aceea, mulţi învăţători s-au văzut atunci acuzaţi de agitaţiuni subversive şi expuşi la tot felul de neajunsuri. Cînd cu tulburările ţărăneşti din 1898 în judeţele Teleorman, Olt, Romanaţi şi Dolj, vreo cîţiva învăţători au foat denunţaţi ca provocatori ai dezordinilor şi urmăriţi” (Raport adresat M. S. Regelui asupra activităţii ministerului instrucţiunii publice şi al cultelor de Spiru C. Haret, ministru, Bucureşti, Institutul de arte grafice „Carol Gobl”, 1903).axa-spiru-2

Dar cea mai însemnată pricină pentru care învăţămîntul umanist (adică satanic, adică francmasonic) nu a sporit precum ar fi vrut apostolii săi a fost autoritatea preoţilor ortodocşi; care, în ciuda tuturor „reformelor” lui Cuza şi a silniciei poliţieneşti a Statului, erau încă ascultaţi în parohiile lor. Pentru aceea, numitul Haret Spiru (ca ministru al creştinismului românesc, adică „patriarh” civil şi antihrist) şi vechilii săi i-au adus întru blestemata lor împreună-lucrare pe ierarhii Bisericii, bine frăgeziţi de loviturile tîlhăreşti ale lui Cuza şi de propria lor alunecare în umanism şi masonizare. Şi aşa, încet-încet, ortodoxia tot mai umanistă s-a înjugat cu ateismul revoluţionar, în nebuneasca încercare de a împreuna adevărul cu minciuna, lumina cu întunericul, pe Hristos cu Veliar (Satana). (Ceea ce fireşte că nu se poate, dar scopul, adică smintirea „poporului aflat în bezna neştiinţei”, s-a înfăptuit oricum.) Însuşi „roşul” („roşii” erau numiţi pe atunci liberalii, fiind cei mai turbaţii întru „progres”) aşadar însuşi „roşul” Haret Spiru (Grecotei, Machidon grecizat?) îi scrie Neamţului Carol:

„Încă una din preocupările noastre este de a face ca cercurile culturale să întrunească la un loc activitatea, sau cel puţin buna-voinţă […] a tuturor acelora care, prin stuaţiunea lor, sînt în măsură de a avea o influenţă oarecare asupra sătenilor. Printre aceştia, în prima linie vine preotul, a cărui vorbă, oricine ştie, este mai mult ascultată decît a învăţătorului. De aceea, lucrarea de înălţare a păturii ţărăneşti va fi mult înlesnită dacă preotul va colabora alături cu învăţătorul.

Pentru acest motiv, am solicitat de la P. S. Mitropoliţi şi Episcopi ca să ne ajute în întreprinderea noastră. Prin adresa noastră din 20 februarie, 1902, am rugat să ia măsuri pentru ca preoţii să ia parte împreună cu învăţătorii la cercurile culturale, la instituirea băncilor populae şi altele. De altă parte, am luat dispoziţiunea ca la întrunirile cercurilor culturale să fie invitaţi şi preoţii şi, de cîte ori vor lua parte, să aibă ei preşedinţa de onoare.

Acest apel al nostru a fost ascultat de cei mai mulţi din P. S. Chiriarhi, şi pretutindeni unde au fost ordine date preoţii s-au asociat la activitatea învăţătorilor, şi succesul a fost îndoit. În special în eparhia Dunării de Jos, P. S. S. Episcopul a dat însuşi ordine şi a organizat conferinţe preoţeşti la care sînt chemaţi şi revizorii şcolari, cu scop de a stabili legătura între activitatea lor şi activitatea cercurilor de învăţători. În schimb, în judeţele unde preoţii s-au ţinut de o parte, foloasele activităţii învăţătorilor sînt mai puţin simţite.

Sperăm că în cele din urmă vom triumfa de acest antagonism neînţeles [adică între Hristos şi Satana] şi pe unde a mai rămas, căci preoţii trebuie să înţeleagă că principala lor chemare este de a lucra pentru binele poporului [ca şi comisari cu barbă şi uniformă lungă]” (Raport…).

Pînă la urmă, ministrul şi bandele sale de „învăţători” au biruit, pentru că aveau toată puterea, într-o ţară ajunsă colonie de exploatare şi laborator francmasonic. Mult a fost pînă cînd ţăranii au prins gustul umanismului – adică al slavei deşarte, al pişicherlîcului şi al „culturii”, al traiului „civilizat” propovăduit în şcoală şi la „conferinţele” şi „cercurile ştiinţifice” – că apoi s-au îmbulzit singuri către şcoală, precum sînt îndemnaţi copiii să citească în urîtul roman apologetic Moromeţii, de Marin Preda (care „se face” încă „dintr-a treia”).axa-spiru-3

Haret a fost omul potrivit la locul potrivit, de o rasă neîntîlnită la miniştrii lui Cuza. Era matematician şi pedagog, adică „pytagoreu”, şi nu prost, cell dintîi „Român” (!?) doctor în matematici. Mai mult, să băgăm de seamă că era nepot duhovnicesc al lui Newton şi Descartes, în tinereţe ocupîndu-şi mintea cu probleme de macanică cerească, ale cărei „legi” le-a întins – aşa cum făcuseră şi maeştri „iluminismului” – asupra sociologiei, scriind o carte intitulată chiar Mecanica socială (1910).

Dar să încheiem aici, cu un frumos cuvînt al poetului şi matematicianului Ion Barbu (Dan Barbilian):

„Figura liberală cea mai austeră, reformatorul Spiru Haret nu ne impune. Despre valoarea lui ştiinţifică [era şi el doctor în matematici] nu e cazul să vorbesc aici. Prin opera lui revoluţionară îl socotim însă cel mai nefast om al trecutului nostru apropiat. Cu un fanatism masonic necunoscut pînă la el, s-a aplicat să formeze un grup de învăţători quasi-marxişti, admirabili agenţi electorali, meritorie anticipaţie asupra învăţătorilor Prontului Popular din Franţa.”

Azi, despre Spiru Haret, „luminătorul” Reviewed by on . Scriam în numărul trecut al revistei noastre că scopul de căpătîi al învăţămîntului „general, gratuit şi obligatoriu”  a fost, este şi va fi descreştinarea într Scriam în numărul trecut al revistei noastre că scopul de căpătîi al învăţămîntului „general, gratuit şi obligatoriu”  a fost, este şi va fi descreştinarea într Rating: 0

About Florin Stuparu

Florin Stuparu s-a născut pe 20 mai 1961 în Bucureşti. Părinţii lui, Sabin şi Elena Stuparu s-au străduit şi au reuşit să-i ofere toate condiţiile pentru ca Florin să dobândească o educaţie aleasă, în anii ’70, în plin regim comunist. În afară de cursurile şcolii primare pe care a urmat-o între anii 1968-1976, Florin a urmat cursuri de limbi străine, a luat lecţii de chitară, a fost înscris la Palatul copiilor la diverse cercuri teoretice sau aplicate, căci pe lângă aplecarea lui spre studiu el avea şi o îndemânare şi o dragoste pentru lucrul practic bine făcut care l-a însoţit întreaga viaţă. În 1980 a absolvit Liceul de Filologie-Istorie „Zoia Kosmodemianskaia” din Bucureşti, încercându-şi norocul în acelaşi an, în sesiunea din vară, la admitere la IATC, unde numărul de locuri era foarte redus (5 locuri la actorie). Dorinţa de-a întrupa personaje care îi exprimau personalitatea şi de-a intra într-o lume care îl fascina prin tot ceea ce ţinea de arta actorului, a reprezentaţiei şi a comunicării nu l-a părăsit mult timp de atunci încolo. Când l-am cunoascut eu, în 1984, Florin recita în româneşte monologuri din personaje dostoievskiene, poeme din poeţi români şi universali, dar şi în engleză din Shakespeare, Mark Twain sau James Joyce. A mai încercat o singură dată la actorie şi apoi s-a angajat pentru un timp la Bucur-Obor ca „estetician” (se ocupa cu aranjarea vitrinelor, a pomului de „Moş Gerilă”, etc.), timp în care a devorat biblioteci municipale şi naţionale, cât şi pe-a lui personală şi pe ale prietenilor. În 1987 devine student al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, Secţia Română-Engleză, pe care o termină în 1991, când este angajat ca asistent de cercetare (ulterior cercetător) la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. Aici a realizat studii antropologice (printre care un studiu despre concepţia asupra spaţiului, pornind de la experienţa unei tabere artistice de la Galda) şi lucrări de antropologie audio-vizuală. Acestea din urmă au fost realizate împreună cu Mugur Vasiliu: Comentarii, documente Foto şi Filme legate de Junii Braşoveni, de Carnaval (de primăvară - la Brăneşti, de iarnă - la Liteni şi Tescani), Filmul „Tonel şi Vieru, sau despre rostul cântării”. A fost membru fondator al Mişcării pentru România (1990-1991) şi al Asociaţiei de Antropologie Audio-Vizuală (1995-?), al grupării şi revistei SCARA. Între 1982-1992 a fost căsătorit neoficial cu Mihaela Barcan. În 1996 se căsătoreşte cu Lorena-Valeria (Păvălan) Stuparu, devenind ulterior tatăl copiilor Maria-Andreia (1997), Ioan-Vasile (1999), Ana-Gabriela (2001). Dar marea cotitură în viaţa lui a reprezentat-o întîlnirea cu Florin Bălan, care în momentul în care a luat drumul mânăstirii pentru a deveni monahul Filotheu Bălan, renunţând la bunurile pământeşti - lui Florin (despre care ştia că este un cărturar) a găsit de cuviinţă să-i lase biblioteca lui. Iar Florin chiar a citit acele cărţi (începând cu toamna anului 1998) care au schimbat radical viziunea lui asupra rostului omului pe pământ. Pe scurt, în 2000 Florin a renunţat la viaţa publică orăşenească (dar nu şi la viaţa de familie) şi a plecat la Mânăstirea Petru Vodă. Între 2005-2010 a revenit în lume (de unde mergea des la mânăstire), iar din mai 2010 s-a reinstalat la Petru Vodă (de unde a mai venit de trei ori în Bucureşti şi o dată în Craiova) pentru a termina casa pe care o începuse în 2004, pentru a realiza programul editorial pe care şi-l propusese şi pentru a trăi într-o lume mai curată, nutrită de rugăciunile şi binecuvântările părintelui Iustin Pîrvu.. Pe data de 1 august 2011 a coborât în sat, de unde până acum încă nu s-a întors. Dar noi îl aşteptăm. O parte însemnată din sufletul şi mintea lui Florin se regăsesc şi în cărţile lui: 1. “Anul 1848 la români”, 2001, nepublicată – editor şi autor 2. Rugăciunile Postului Mare, Egumeniţa, 2003 3. Ceaslov, după ediţia Neamţ 1874, nepublicat 4. Fericitul Theodorit al Kyrului – Tâlcuirea celor 150 de Psalmi ai Prorocului David, Mînăstirea Petru Vodă, 2003 5. Două numere din Oglinda vremii (2007-2008) 6. Sf. Theofylact al Bulgariei şi Sf. Nicodim Aghioritul – Tâlcuirea Epistolei către Romani, Sophia, 2005 7. Sf. Theofylact al Bulgariei şi Sf. Nicodim Aghioritul – Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni şi a Epistolei a doua către Corinteni, Sophia, 2005 9. Rugăciunile Sfîntului Efrem Sirul, Scara, 2006 10. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tâlcuirea Epistolelor către Galateni, Efeseni, Filipeni şi Coloseni, Sophia, 2006 11. Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi la Naşterea şi Întruparea Cuvântului, Sophia 2007 12. Sf. Theofylact al Bulgariei – Tîlcuire la Faptele Apostolilor, Sophia, 2007 13. Justin, Scara, 2007 14. Educarea curviei, Fundatia Sfintii Martiri Brincoveni, Constanta, 2006 15. Sîntul Andrei, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei – Tîlcuire la Apocalipsă, Sophia, 2007 16. Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi la Moartea şi Învierea Domnului, Sophia, 2008 17. Mărgăritare – Cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale multor sfinţi şi dascăli, Sophia, 2009 18. Vieţile, Acatistele şi Paraclisele Sfinţilor Grabnic Ajutători Nicolae, Mina si Haralambie, Sophia, 2009 19. Sf. Efrem Sirul, Plînsurile Sfintului Efrem Sirul, Sophia, 2010 20. Cartea omului sau Un bărbat şi o femeie de la facerea şi pînă la înnoirea acestei lumi, Scara, 2010 21. Cuvinte împotriva beţiei şi pentru buna folosire a vinului, Scara, 2010 22. Vladimir Guette – Papalitatea eretica, Scara, 2010 23. Fericitul Theodorit al Kyrului – Zece cuvinte pentru Dumnezeiasca Pronie, Fundaţia Iustin Pirvu, 2010 24. Sf. Theofylact al Bulgariei şi Sf. Nicodim Aghioritul – Tîlcuirea Epistolei către Evrei, Sophia, 2011 25. Cartea ascultării, Sophia, 2011 26. Arhiepiscopul Nichifor Theotokis – Kyriacodromion la Apostolii şi Evangheliile Duminicilor de peste an, Sophia, în curs de apariţie 27. Arhiepiscopul Evghenie Vulgaris – Tîlcuire la Pentateuh, în curs de apariţie la Editura Sophia 28. Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, traducere şi note de Cuviosul Gherontie Dascalul şi Sfântul Grigorie Dascălul, în curs de apariţie la editura Sophia

Lasă un comentariu

scroll to top