web analytics
Home » Arhiva AXA anul III » Axa 40 » Testamentul Sfântului cuvios Vasile de la Mânăstirea Poiana Mărului
Testamentul Sfântului cuvios Vasile de la Mânăstirea Poiana Mărului

Testamentul Sfântului cuvios Vasile de la Mânăstirea Poiana Mărului

iunie 1, 2010 7:30 am by: Category: Axa 40, Icoana din adânc Leave a comment A+ / A-

În anul mântuirii 2003, luna martie, ziua a cincea, la Bucureşti, era dat un Tomos Sinodal de canonizare a Sfântului Cuvios Vasile de la Mânăstirea Poiana Mărului, semnat de toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, printre care şi actualul Întâistătător (adică tocmai cel ce-a iscălit al doilea documentul, pe atunci ca arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei, făgăduind oficial, solemn şi repetat că va urma, respecta şi adânci linia duhovnicească a vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, evident în duh şi adevăr, prin păstrarea cu sfinţenie a rânduielilor bisericeşti şi monahale în toate aşezămintele Patriarhiei, autodeclarându-se cu firavă şi ambiguă modestie un „tradiţionalist dinamic” şi un „manager de succes”, desigur convins):

„Sfânta Biserică a lui Hristos cinsteşte după cuviinţă pe cei ce şi-au petrecut viaţa de aici întru sfinţenie şi evlavie şi care, prin faptă, prin cuvânt sau prin scrieri, au adus mult folos duhovnicesc în sufletele celor credincioşi. Tot astfel a trăit şi s-a nevoit Cuviosul Stareţ Vasile ieroschimonahul, povăţuitorul obştii călugăreşti din Mânăstirea Poiana Mărului, aflată în Munţii Buzăului. După aspre osteneli, el a primit de la Dumnezeu darul sfătuirii şi al călăuzirii sufletelor, pe care l-a înmulţit spre folosul cetelor monahiceşti şi al binecredincioşilor creştini.

Fiind un lucrător încercat şi nerătăcit al rugăciunii minţii în inimă, el a lăsat mai multe scrieri referitoare la aceasta, precum şi alte povăţuiri pentru monahi, pline de dumnezeiască înţelepciune. Fiind cinstit, deopotrivă, cu marele Stareţ Paisie al Mânăstirii Neamţului, fiul său duhovnicesc, Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, trecut la viaţa veşnică în anul mântuirii 1767, a rămas în amintirea tuturor ca un Sfânt Părinte al monahismului ortodox de pretutindeni şi următor – prin fapte şi scrieri – al marilor nevoitori pe calea desăvârşirii, făcându-se pildă de iubire a lui Dumnezeu, de înfrânare, de smerenie şi de iscusită povăţuire duhovnicească.

Drept aceea, noi, membrii Sfântului Sinod al Sfintei noastre Biserici Ortodoxe Autocefale Române, privind la vieţuirea plăcută lui Dumnezeu a Cuviosului Stareţ Vasile şi purtând grijă de folosul comun al credincioşilor şi al monahilor dreptmăritori, urmând Tradiţiei Sfinte a Bisericii Ortodoxe şi chemând în ajutor harul Preasfintei şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, hotărâm:

Ca, de acum înainte şi în veci, Stareţul Vasile de la Mânăstirea Poiana Mărului să fie numărat între sfinţii Bisericii, în ceata Cuvioşilor Părinţi purtători de Dumnezeu, şi să fie pomenit şi cinstit cu cântări de laudă în ziua a douăzeci şi cincea a lunii aprilie, ziua fericitei sale adormiri întru Domnul.

Poruncim, de asemenea, în Duhul Sfânt, ca viaţa, slujba şi icoana Sfântului să fie primite cu evlavie de preoţii, monahii şi credincioşii ortodocşi.

Spre deplină statornicire a celor pe care le-am hotărât în chip sinodal şi canonic, întărim cu semnăturile noastre acest Tomos Sinodal de canonizare a Cuviosului Vasile de la Mânăstirea Poiana Mărului, aducându-l la cunoştinţa clerului şi a tuturor drept- credincioşilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române”.

Vom vedea ceva mai departe că nu este de-ajuns să-i înveţi pe alţii drept cuvântul Adevărului, ci trebuie obligatoriu să-l şi săvârşeşti drept, împlinind şi plinind întocmai, în duh şi adevăr, Sfânta Predanie, cuvintele Sfinţilor, Mucenicilor şi Cuvioşilor, pentru că altfel, în mod evident, drept înveţi, dar strâmb făptuieşti, intrând sub incidenţa cuvintelor Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care ne previne pe toţi să nu-L slăvim doar cu buzele, iar cu inimile să stăm departe de Dânsul…

„Şi am scris eu însumi cu a mea mână adevărat”

Până atunci să ne reamintim Testamentul Stareţului Vasile („text reprodus cu mici intervenţii stilistice după «Uricariul», vol. XIV, 1889, pag. 308-311, unde se reproduce textul editat de Al. Pelimon, «Descrierea sfintelor mânăstiri», Bucureşti, 1861, pag. 51-61), pe care Cuviosul l-a denumit «Diata pe care am făcut-o eu ucenicilor mei înainte de moartea mea»”:

„Supărându-mă eu mult de multă întrebare a cinstiţilor şi numiţilor boieri ai Ţării Munteneşti, care au poftit ca să ştie: «Ce este pricina aceasta, că atâta vreme au vieţuit muntenii cu ruşii, dar acum s-au despărţit la două schituri?», am fost nevoit să arăt tuturor, cu sfatul ruşilor şi al muntenilor, care anume este această pricină într-acest fel.

Făcând eu acest schit, anume Poiana Mărului, şi trăind câtăva vreme cu fraţii mei, cu ruşii, au început a veni fraţi şi români şi ruşi, şi atâţia au venit, încât s-au înmulţit fraţii, mai mulţi fiind munteni decât ruşi. Deci au început muntenii a tânji între dânşii pentru cântarea şi slujba bisericească, zicând că nu înţeleg, citindu-se tot ruseşte; şi-au înţeles aceasta şi ruşii.

Iar întâmplându-mi-se şi mie a cădea în grele boli, au venit la mine ruşii şi mi-au zis într-acest fel: «Cinstite al nostru părinte duhovnicesc, nouă aşa ne zice gândul şi ne este şi voia: până trăieşti sfinţia ta mai bine ar fi să aşezi în două schituri, ca să-şi facă fiecare cântarea sa în sfânta Biserică şi rugăciunea şi citirea la masă, şi în tot locul pe limba sa, precum auzim şi pe fraţii noştri munteni zicând; că şi ei poftesc aşa. Căci vedem că ai îmbătrânit şi ai slăbit, şi poate te va chema Dumnezeu; pentru ca şi după mutarea sfinţiei tale să trăim ca fraţii, precum am trăit şi până acum».

Deci auzind eu de la dânşii aceasta şi chemând pe toţi ucenicii mei, adică pe munteni şi pe ruşi, şi cercând şi aflând gândul din amândouă părţile, am socotit să fac după gândul lor, văzând că s-au înmulţit şi dinspre o parte şi dinspre alta. Şi am întrebat pe munteni: «Voiesc şi ei să şadă la schitul Poiana Mărului, şi eu cu fraţii mei, cu ruşii, să merg la Dălhăuţi?», iar ei au zis: «Cinstite părinte, noi nu putem să ţinem acest schit pentru două lucruri: întâi că este greu cu hrana vieţii, al doilea că sfinţiile voastre v-aţi ostenit aici întâi, şi noi am venit mai pe urmă la gata; ci să ne găsim şi noi un loc mai lesne de hrana vieţii şi să punem şi noi osteneală, să facem precum am văzut cât osteneşti şi sfinţia ta, fiind în ţară străină.

Şi auzind eu aceasta, am trimis doi dintr-înşii ca să meargă să găsească loc cu linişte şi depărtat de oameni pentru viaţa cea sihăstrească. Şi au umblat prin multe locuri în Ţara Muntenească şi nu le-a plăcut; şi au venit la mine şi mi-au spus că n-au găsit loc să le placă, şi m-am gândit unde să găsească acest loc de vieţuit cu pace. Deci a venit unul dintr-înşii şi mi-a zis aşa: «Cinstite părinte, ştii că venise un preot de la Moldova, de la Vrancea, de cerea de la sfinţia ta să-i dai câţiva fraţi, că face un schit la loc de sihăstrie. Să cercăm şi acolo». Auzind acest cuvânt, i-am trimis şi acolo şi au văzut, şi le-a plăcut cum a fost, de vreme ce şi preotul acela i-a primit cu toată bunăvoinţa. şi au venit şi mi-au spus toate. Atunci eu, chemând pe ucenici şi pe fraţii mei, partea muntenească, i-am aşezat cum să vieţuiască viaţa cea sihăstrească. Şi după cum se cade, ca un părinte fiilor săi, adică fiilor mei celor sufleteşti, parte muntenească, le-am dat zestrea lor, adică am împărţit averea fiilor mei, şi ruşilor, şi muntenilor, după cât am putut. Şi am dat fiilor mei, care sunt din partea muntenească, partea lor, cărţile ce trebuie Bisericii şi odăjdiile cu orânduiala lor şi icoanele cele mari câte patru, şi le-am făcut şi hrisoave de la domnul Moldovei şi le-am dat lor, ca să aibă pace şi milă, vieţuind în ţară străină; şi după ce i-am aşezat, le-am mai dat bani de le-am făcut chilii ca şi altor fraţi de aici. Şi acestea ce le-am dat, le-am dat lor ca unor ucenici ai mei, dar n-am dat altora străini, pentru ca să fie pace între amândouă schiturile şi să trăiască ca fraţii unii cu alţii, nesculându-se nicidecum unii asupra altora.

Dar, dacă va îndrăzni cineva a strica după moartea mea această legătură şi aşezământ al smereniei mele, sau va îndrăzni să facă tulburări şi sminteli, unul ca acesta să fie anatema, şi partea sa şi locul lui să-i fie în tartar împreună cu Iuda vânzătorul. Şi am scris eu însumi cu a mea mână adevărat”.

Nevrednicul Stareţ VASILE în schitul Poiana Mărului, 1764 Ghenarie 3

(Părinţi ruşi: Vasile schimonah, Teodosie ieromonah, Atanasie ieromonah, Teodosie ieroschimonah, Ioanichie monah, Ilarion monah, Samoil monah, Kiril ieroschimonah, Antonie monah, Leontie monah, Teodosie monah, Damian monah;

Părinţi români: ieromonahul Neofit, ierodiaconul Daniil, schimnicul Spiridon, monahul Metodie, Dionisie, Erazum (sic!)

Argument

„Din testament transpare profunda smerenie şi blândeţe a stareţului, dispus să-şi părăsească schitul întemeiat de el pentru a le permite monahilor de origine română să-şi organizeze propria lor comunitate autonomă (Termenul de origine slavă «stareţ», echivalent al grecescului «gheron», trebuie înţeles aici în accepţiunea lui originară, etimologic-harismatică, de «bătrân» îmbunătăţit duhovniceşte şi povăţuitor al mai multor ucenici, iar nu în sensul administrativ, de conducător al unei mânăstiri sau a unui schit, pentru care există termenul corect de origine greacă, «egumen», sens cu care, dintr-o regretabilă dar elocventă în acelaşi timp confuzie a planurilor, circulă cuvântul «stareţ». De altfel, el a pătruns în limba română odată cu apariţia «paisianismului», învestit cu prestigiul acestei mişcări.. Elocventă, în acest sens, este declaraţia din 1838 a călugărilor de la Cernica în care aceştia afirmau despre comunitatea lor că este «chinovie de părinţi cu stareţ, iar nu mânăstire cu egumen»” – (I)Furtună, „Ucenicii stareţului Paisie în Mânăstirile Cernica şi Căldăruşani”, Bucureşti, 1927, p. 17 – n. ed.).

Am zice că tocmai simplitatea naturală a diatei, ferită de orice înflorituri stilistice, grija vie şi părintească pentru toţi fii săi duhovniceşti, adânca înţelepciune duhovnicească şi sfinţenia anatemei din final, pecetluită cu putere multă de Sus, fac din cuvintele Sfântului Stareţ (care se socoteşte pe sine nevrednic, cu o smerenie reală ce te izbeşte prin evidenţă, comparativ cu falsa smerenie a multor păstori şi păstoriţi contemporani!) un teribil avertisment pentru toţi călcătorii de lege din zilele noastre, dar şi pentru noi, păcătoşii, care am îndrăznit să scriem, doar cu binecuvântare, aceste gânduri-lumină de aducere şi luare aminte cu grijă la cuvintele Sfinţilor, care prietenii Mântuitorului se numesc!

Acea precizare, aparent inofensivă şi inutilă, „şi am scris eu însumi cu a mea mână adevărat” constituie o pildă de nebiruit curaj duhovnicesc izvorâtă pentru noi dintr-o conştiinţă hristică pilduitoare, dar şi o nebiruită armă din lumina veşnic vie şi cugetătoare trimisă nouă, unei „generaţii plăpânde de creştini”, precum cu neostoită durere zicea Părintele Gala Galaction. El se adresa în egală măsură, păstorilor şi păstoriţilor, care se tem să mărturisească Adevărul în orice împrejurare, se tem de uneltirile celui rău fiindcă nu au bărbăţia duhovnicească a înaintaşilor noştri, dar, vai nouă, nu se tem de Judecata Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Îl mărturisesc de multe ori doar cu buzele, neprimind Crucea Sa până la capăt, de frică, din interes sau din slavă deşartă, disimulate iezuit într-un leşios şi vag „cosmo-creştinism”, împănat până la saturaţie cu elemente umaniste idolatre, sub pretextul străveziu al unei cenzuri teologice anti-psihologizante (tot de un psihic uman concepută – Sic!). În acest mod autoritarist, prezumţios, alunecos şi asediat de superbie se încearcă excluderea cu orice preţ a oricărei seve duhovniceşti autentice din viaţa nevoitorilor creştini, ca şi cum primul loc de întâlnire a omului cu Mântuitorul nu ar fi conştiinţa sa creştinată, ci spaţiile galactice reale sau virtuale, ce-i drept zidite şi ţinute proniator tot de Dumnezeu!

Întru totul inspirat zicea genialul filosof şi mărturisitor creştin Petre Ţuţea, „cu un cuvânt mai de la carte”, ca să-l parafrazăm pe la fel de hăruitul şi regretatul Părinte Galeriu (cel devorat „cărturăreşte” din varii interese, dar nu şi asimilat corect, de către toţi ocultofilii şi neo-gnosticii contemporani, chiar sub ochii noştri): „Adevărul este extramundane – transcendent – neexistând cale umană către el. Deci, nu căutarea, ci revelaţia îl arată. Este o favoare a lucizilor, care îl primesc. Este translogic – transraţional, raţiunea vehiculându-l şi transempiric, concretul oglindindu-l prin actul creator. Înlăturarea transcendenţei din actul cunoaşterii înseamnă renunţarea la adevăr, iar prelungirea lumii părerilor şi a întrebărilor în transcendenţă, extrapolarea ilegitimă limitativ-nocivă. Omul redus mitologic, filosofic, ştiinţific, moral şi tehnic, la el însuşi, se topeşte în «jocul aparenţelor»” (Maurras).

O spunem cu durere, o spunem cu mâhnire, o spunem cu regret, cele mai multe „predici” ale actualului Întâistătător sunt minate de simplele sale păreri personale cât se poate de terestre, într-o problemă sau alta, domnia sa nefiind deloc străin de starea de lucruri creată la Poiana Mărului şi nici de ignorarea trufaşă a diatei unui Sfânt Cuvios, pe care îl recunoaşte (nota bene) ca Sfânt, dar nu-l ascultă! Oare de ce? Quid prodest? Probabil fiindcă a uitat sau nu mai doreşte să-şi amintească că „nu pentru şcoală, ci pentru viaţă învăţăm…” (din lat. „non scholae, sed vitae discimus”).

În vremuri de răscruce, în vremuri de restrişte, în vreme de cernere de Sus şi cei mai proşti fii ai Bisericii dreptslăvitoare au nu doar dreptul, ci şi datoria sfântă de a-şi exprima limpede, ferm şi tranşant opinia (nu „părerea”- Sic!), cu atât mai mult când au primit o hirotesie de la vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, precum şi binecuvântarea de a vorbi în Biserică (ca şi consilier onorific al Arhiepiscopiei Bucureştilor, hirotesie validată sau nu de Sus, vom vedea cu toţii la Judecata nemitarnică).

Poate că a sosit vremea, şi acum este, să-i spunem cu francheţe şi compasiune creştină actualului Întâistătător, că existau şi există în ţară ierarhi ortodocşi mult mai vrednici şi pregătiţi decât domnia sa, pe toate planurile: duhovnicesc, teologic, moral, cultural şi chivernisitor (nicidecum „managerial” – Sic!). Tot la sorocul vremii, aceste vase arhiereşti alese de Sus şi nicidecum din plan terestru, fie el şi „democratic”, vor fi aşezate în dreaptă şi sfântă slujire acolo unde li se cuvine, adică în văzul tuturor credincioşilor şi necredincioşilor de pretutindeni, iar domnia sa va înţelege, în sfârşit, că „te poţi împodobi cu penele altora, dar nu poţi zbura…”.

Dreptul Judecător să-i fie mult-Milostiv în acel ceas greu pentru domnia sa, în care Cel de Sus îi va arăta în mod implacabil chipul său lăuntric cel adevărat, printr-un înger luminător şi curăţitor trimis de El, ce „mătură şi mătură şi mătură… ne-cru-ţă-tor”, ca într-un poem post-modernist al lui Prevert (poet cam antiteu şi hulitor, ce-i drept, dar uneori inspirat, căci Dumnezeu grăieşte prin cine, unde, când şi cum binevoieşte…).

Ultimul abuz euro-managerial de la Poiana Mărului ne-a convins definitiv pe noi, talpa şi prostimea ţării, că lucrurile stau exact aşa cum le vedem cu toţii şi că numai postul luminat şi rugăciunea lăuntrică de toată vremea, ne mai pot scăpa de-o asemenea linie euro-managerială ecumenistă, arghirofilă, discreţionară, nechibzuită, necanonică şi călcătoare de legi, de fapt anti-ortodoxă. Şi dacă toate stăpânirile, bune sau rele, sunt toate cu ştirea lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre, apoi tot cu ştirea şi puterea lui Dumnezeu soseşte şi lucrează şi îngerul luminător, de data aceasta ca într-o poezie antologică a lui Vasile Voiculescu: „Aşa ani de-a rândul / M-am canonit să car lumina cu gândul… / Atunci ai trimis îngerul Tău să-mi arate / Izvorul luminii adevărate: / El a luat în mâini securea durerii / Şi-a izbit năprasnic, fără milă, pereţii (…) / Îngerul luminător a zburat aiurea, / Lăsându-şi înfiptă securea; / Cocioaba sufletului de-atunci însă-i plină / De soare, de slavă şi de lumină…”. Mai clar de atât nu se poate de la noi, cei mulţi, mici şi proşti, dar cu sfântă frică de Dumnezeu se poate de la Sfântul Cuvios Vasile, care scrie încă şi mai clar, în diată, că va fi extrem de rău „celor care vor strica această legătură după moartea sa” or „vor îndrăzni a produce tulburări şi sminteli”…

Iar de se vor căuta explicaţii pământeşti, meschine, naive sau pseudo-teologice, scolastice sau ecumeniste, pentru cinstirea reală pe care o arătăm unui mare Stareţ al monahismului românesc şi pentru francheţea noastră totală în ceea ce priveşte modul critic, lucid şi responsabil în care receptăm actuala linie managerială de „păstorire” dictatorială, dispreţuitoare, ambiţioasă, necruţătoare şi pseudo-duhovnicească, putem asigura întreaga obşte creştină, ca la Sfânta Spovedanie, că noi, talpa şi prostimea ţării, ne-am săturat pur şi simplu de toate ifosele ecumeniste şi iniţiativele nesocotite ale acestui sumbru „tradiţionalist dinamic”, neavând nici cea mai mică încredere să ne încredinţăm sufletele euro-vlădiciei sale, departe ca cerul de pământ de păstorirea real mântuitoare a Sfântului Ierarh Calinic, Sfântului Ierarh şi Martir Antim Ivireanul şi a multor alţi luminaţi arhierei jertfitori şi vrednici din istoria noastră, de-al căror grumaz îndelung încercat poporul putea fără grijă să-şi atârne sufletele dornice de mântuire şi de-o autentică călăuzire duhovnicească, de care domnia sa nu este încă, în mod evident, capabil.

Dacă domnia sa crede că ne înşelăm, să ne dovedească prin fapte duhovniceşti autentice eventuala greşeală, iar de nu ne înşelăm (suntem extrem de mulţi cei care vedem lucrurile întocmai aşa cum le-am scris!), apoi cu Mila lui Dumnezeu să îndrepte ce-i de îndreptat, să-şi ierte ce-i de iertat şi să-L roage pe Dumnezeu să-i arate o evidenţă orbitoare: un păstor fără turmă nu înseamnă nimic, căci numai Păstorul cel Bun îşi pune cu adevărat sufletul pentru turma Sa şi pe Acela oile cuvântătoare Îl urmează. Dar numai pe Acela.

Sfinţii lucrează şi după moarte

Cu smerită metanie de gând, în faţa Sfântului Stareţ Vasile şi a tuturor ucenicilor săi, pe care îi simţim mai vii ca oricând peste veacuri, care ne sunt martori neclintiţi din Biserica biruitoare, mărturisim că-i deplângem adânc, ca pe nişte vii morţi, pe cei care vor îndrăzni să încalce sau au încălcat deja, câtuşi de puţin, indiferent de subtilitatea motivaţiilor manageriale şi conjuncturale, Testamentul Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, cel care i-a învăţat pe mulţi rugăciunea inimii, el însuşi fiind «un lucrător încercat şi nerătăcit» al acestei tainice şi mântuitoare lucrări, după cum prea bine se precizează în Tomosul Sinodal.

Dintre veştile rele, printre alte multe iniţiative arhiereşti nechibzuite, care au ajuns recent până la noi, talpa şi prostimea ţării, am primit-o şi pe aceea, întru totul mâhnitoare, că se află în plină desfăşurare o schimbare radicală, dar şi total neînţeleaptă, a rostului Sfintei Mânăstiri de la Poiana Mărului (mutarea monahilor la o altă mânăstire, lăsarea unui singur ieromonah în aşezământ şi aducerea unor monahii în această veche vatră duhovnicească cu rânduială athonită, „ispravă” care ne reaminteşte cu tărie un cuvânt plin de tâlc filocalic şi paterical al Sfântului Efrem Sirul, care zicea că «diavolul nu suportă lucrul vechi, ci vrea mereu lucruri noi», el inspirând celor imprudenţi „schimbări”…

Cu multă, neştiută şi jertfitoare dragoste creştinească şi smerită metanie de gând, adresăm o fierbinte şi canonică rugăminte tuturor celor care încă mai pot reveni la rânduiala statornicită de Marele Stareţ şi iscusitul duhovnic de la Poiana Mărului: să respecte cu stricteţe Testamentul pentru a nu cădea sub anatema Cuviosului Vasile, şi să ţină cont că Biserica este ţinută de peste două milenii de către creştinii cu fapta, întrucât păstori fără turmă nu pot exista şi nici turmă mântuită nu poate fi fără păstori adevăraţi, drept învăţând şi săvârşind cuvântul Adevărului, în tot locul, în toată vremea şi în toate împrejurările, numai după voia Sa cea dumnezeiască şi nu după a noastră cea omenească.

Iar de unii se vor mira „seniorial” şi nemulţumi „elitist” de cuvântul acesta simplu, adevărat şi hotărât (caprele suntem noi, oile le ştie numai Dumnezeu!), apoi să ia aminte sfinţiile şi preasfinţiile lor, că „nici un om neiubit de neamul său nu stă mult într-o dregătorie, nici nu este ascultat şi cu atât mai puţin urmat”, fiindcă plăcuţi în mod real Dumnezeului Cel veşnic Viu şi în Prea Sfânta Treime slăvit şi închinat sunt „cei ce păzesc legământul Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le facă pe ele (…), cei puternici la virtute care fac cuvântul Lui şi aud glasul cuvintelor Lui” (Psalm 102).

Ţărâna s-ar putea teme uneori, Duhul Adevărului niciodată

Temeiurile noastre reale sunt întotdeauna numai cuvintele Mântuitorului şi ale Sfinţilor Săi şi nicidecum inovaţiile, îndrăznelile şi reformismele de toate soiurile, oricât de aparent subtil cosmo-teologice şi declamativ irenice ar fi ele, tocmai pentru că în Biserica Ortodoxă conducerea este sinodală, canonică şi în comuniune harică, dictatul ecclesial, pseudo-teologic, total neduhovnicesc şi vădit necanonic, fie el şi la cel mai înalt nivel terestru, fiind demult şi cu desăvârşire compromis şi contraproductiv. „Dacă nu este bine a tăcea cineva când este nedreptăţit, cu atât mai mult va fi pedepsit cel ce trece cu vederea şi tace când sunt hulite dumnezeieştile legi şi canoanele” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Rugăm cu umilinţă sufletească neştiută pe toţi Arhiereii, păstorii şi duhovnicii noştri cu o conştiinţă sacerdotală vie, să cerceteze şi să cumpănească temeinic în ce duh se încalcă, făţiş, silnic şi fără teamă de Dumnezeu, Testamentul Sfântului Stareţ şi ce-i împinge pe aceşti nechibzuiţi euro-călcători entuziaşti să-şi primejduiască grav sufletele, trecând sfidător peste testamentele şi avertismentele pline de har proorocesc ale unor Sfinţi şi Cuvioşi Părinţi ai Bisericii noastre dreptslăvitoare.

Astfel, Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul, purtătorul de Dumnezeu, ne învaţă limpede: „Cel ce grăieşte înafara celor poruncite de Dumnezeu, chiar dacă este vrednic de încredere, chiar dacă posteşte, chiar dacă se nevoieşte, chiar dacă minuni face, chiar dacă prooroceşte, să-ţi fie ţie ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, care strică şi nimiceşte oile”.

Din păcate, pentru noi, talpa şi prostimea ţării, lucrurile stau şi mai grav cu unii dintre cei mai nechibzuiţi păstori ai noştri, care pe lângă faptul că grăiesc înafara poruncilor lui Dumnezeu, nici nu sunt vrednici de încredere (fiind demult compromişi pe la Bossey), nici nu postesc, nici nu se nevoiesc, nici minuni nu fac, nici nu proorocesc, ci îmbrăcaţi în blăniţă de mieluţi ecumenişti, cer doar cu o insistenţă hulpavă, necuviincioasă şi profund neduhovnicească, sume mari de bani; tot mai mulţi bani, pentru tot soiul de iniţiative ecumeniste şi proiecte euro-reformiste, la limita sau prin preajma ereziei, nerealiste, necruţătoare şi mereu mai apăsătoare pentru bieţii creştini, oferindu-le în schimb simple euro-floricele oratorice, fără vreo picătură de sevă duhovnicească şi fără vreun orizont taboric mântuitor, căci cei care doar ritoriceşc, tratându-i pe ceilalţi co-slujitori şi închinători ca pe nişte simpli executanţi (zicându-le dispreţuitor colaboratorilor lor că „pătimesc pentru păcatele lor”, ca şi când ei n-ar avea păcate – Sic!), nu fac decât ce vor domniile lor, nelucrând nicicând înţelept, cu mult, luminat şi adânc sfat duhovnicesc.

De aceea, cei ce nu se sfătuiesc cu nimeni în mod real, ba chiar crezându-se singurii teologi dintre hotarele ţării, încearcă să reintroducă o jalnică şi ridicolă cenzură post-ateistă, dintr-o funestă mândrie, vai, fără margini, vor cădea precum cad frunzele, ştiut fiind din bătrâni că Dumnezeu îndelung zăboveşte, dar şi răsplăteşte! Nu ne facem deloc iluzii, că aceste rânduri izvorâte din durere, milă şi firească mâhnire pentru abuzurile grave, semnalate tot mai des, ale unor păstori neatenţi la semnele timpului, le vor aduce trezirea salutară, dar avem nebiruita nădejde că rugăciunile Sfinţilor îi vor întoarce de pe drumul amăgirilor ecumeniste şi reformiste, iar anatema Cuviosului nu îi va ajunge când le va fi lumea mai dragă. Să nu fie la nimeni, să nu fie, împlinirea anatemei, fiindcă, vai, a doua oară, din mâinile Dumnezeului Cel Viu, Dumnezeul părinţilor noştri, nimeni nu-i mai poate scăpa, oricât de mare le-ar fi vremelnica putere, dregătorie sau sinecură…

Aşadar, cum cinstim noi diata Sfântului Cuvios de la Poiana Mărului? În duh şi adevăr, precum se cuvine sau ecumenist, discreţionar şi necugetat precum ne taie capul sau precum ni se euro-dictează? Pe cine ascultăm? Pe Cuviosul Stareţ aflat deja în Rai sau pe călcătorii testamentului său sfânt şi sfinţitor, aflaţi sub ispita celui rău, ba chiar pe drumul spre iad mondo-pavat cu intenţii bune?

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Te rugăm cu umilinţă nu lăsa urâciunea pustiirii să pătrundă în aşezămintele Tale şi nici îndoiala necredinţei în inimile credincioşilor Tăi cu fapta, care cu evlavie vie Te mărturisesc, cu vreme şi fără vreme, ţinând aprins rugul Maicii Domnului, în tot locul şi în toate împrejurările.

Cunoaştem foarte bine răzbunările „frăţeşti”, din experienţele altora, ca şi din cele personale, dar şi cuvintele Psalmistului („Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti. Toiagul Tău şi varga Ta m-au mângâiat”); şi chiar când ţărâna aceasta pieritoare s-ar putea teme întrucâtva, Duhul Adevărului Care pretutindeni este şi toate le plineşte, ne va curăţi de toată întinăciunea şi ne va întări la vreme, numai noi să ştim şi să nu uităm că cea mai grozavă spaimă nu este cea prăvălită de om asupra omului, ci cea izvorâtă din Iubirea şi Dreptatea lui Dumnezeu, Care le va zice celor de-a stânga: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”.

Şi să nu fie la nimeni dintre noi, să nu fie, această înfricoşată osândă veşnică, ci nimeni dintre cei chemaţi şi pecetluiţi cu Taina mântuirii să nu se piardă, căci spune Sfântul Stareţ Siluan, cu o cotropitoare dragoste cerească, că nu vor pierde mântuirea decât cei care nu vor vrea să se pocăiască! Şi cum Stareţul Siluan s-a dovedit a fi un bărbat apostolic desăvârşit, noi, prostimea şi talpa ţării, punem cuvintele sale dumnezeieşti şi învietoare în chiar tainiţa inimii noastre umilite, încercând să le facem lucrătoare fără teamă de oameni, dar cu frică adevărată de Dumnezeu, căci am auzit cu toţii cuvintele Mântuitorului: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24).

Şi noi, nevrednicii, semnăm cu mâna noastră ce-i adevărat

În mod cu totul proniator, am primit zilele acestea o rugăciune de foc lăuntric, îndelung lămurită, limpede şi cuprinzătoare, de la un smerit monah (Paisie păcătosul şi neînsemnatul, cum îşi zice singur), dar şi stăruitor lucrător al rugăciunii inimii, care se nevoieşte şi pregăteşte, cu rugăciunile duhovnicului său şi înconjurat de cei ce-l iubesc, pe un pat de suferinţă asumată ca un har, pentru un sfârşit creştinesc, neînfruntat şi răspuns bun la Înfricoşata Judecată, rugăciune pe care o aprindem şi noi cu negrăită bucurie sufletească ca pe un alt scump şi nepreţuit testament duhovnicesc:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh

Doamne Dumnezeule, Cel în Prea Sfânta Treime slăvit, miluieşte cu Mila Ta cea fără de sfârşit pe bolnavi, pe văduve, pe orfani, pe cei întemniţaţi, pe cei flămânzi, pe cei însetaţi, pe ce goi, pe cei călători, pe cei străini, pe cei năpăstuiţi, pe cei ocărâţi, pe cei prigoniţi din pricina Ta, pe cei rătăciţi, pe cei căzuţi, pe cei părăsiţi, pe cei învăluiţi în primejdii, pe cei ce Te caută şi pe cei ce Te-au găsit, pe cei împietriţi, pe cei nepricepuţi, pe cei neputincioşi, pe cei uitaţi, pe cei robiţi, pe cei lipsiţi de răbdare, pe cei deznădăjduiţi, pe cei ce plâng, pe cei osteniţi, pe cei ce au luat jugul Tău asupra lor, pe cei pierduţi, pe cei împovăraţi, pe cei zdrobiţi cu inima, pe cei atacaţi sau stăpâniţi de demoni, pe cei ce sunt pe patul de moarte şi pe cei ce se însănătoşesc, pe cei descumpăniţi, pe cei aflaţi în îndoială, pe cei ce pun acum început bun vieţii lor, pe cei legaţi, pe cei ce se pocăiesc în ceasul acesta, pe cei ce nu pot împărtăşi durerile străine, pe cei ce iubesc şi pe cei ce nu iubesc zidirea Ta, pe cei ce nu au îndrăzneală în rugăciune, pe cei ispitiţi, pe cei purtători de chinuri, pe cei zămisliţi în fărădelegi şi născuţi în păcate, pe cei obosiţi de mâhnire şi întristare, pe cei din ceasul nedumeririlor, pe cei osândiţi, pe cei goi de fapte bune, pe robii Tăi cei tăinuiţi în mijlocul lumii, pe cei izgoniţi, pe părinţii fără de copii, pe cei ce duc lupta cea bună, pe cei învrăjbiţi, pe cei dispreţuiţi, pe cei ce sunt pe calea înfrânării, pe cei cotropiţi, pe cei asupriţi în judecăţi, pe cei ce sunt căzuţi în datorii grele, pe cei ce vin la tine în întâiul şi în al unsprezecelea ceas, pe cei ce tocmai o veste rea au primit, pe cei prădaţi, pe cei ce iau cununi de martiri, pe cei neînţelepţi, pe cei împovăraţi de griji şi de păcate, pe cei ce-şi poartă crucea, pe cei ce se căiesc acum în faţa Ta, pe cei ce slăbesc în credinţă, pe cei încercaţi, pe cei ce sunt la judecata Ta, pe cei ce muncesc, pe cei ce învaţă, pe cei supăraţi de farmece sau cuprinşi de năluciri, pe cei înviforaţi, pe cei descumpăniţi, pe cei ce înfruntă vremuri de batjocorire a credinţei, pe cei din primejdii, pe cei din nevoi, pe cei din războaie, pe cele ce nasc, pe cei ce cântă şi Te preaînalţă întru toţi vecii, pe cei ce sunt în ceasul rugăciunii şi în zi de postire, pe cei săraci cu duhul, pe cei ce plâng, pe cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, pe cei ce pentru dreptate sunt prigoniţi, pe cei pe care nu-i iubeşte nimeni, pe cei ce ne iubesc şi pe cei ce ne urăsc pe noi, pe cei rătăciţi de la dreapta credinţă, pe cei ce nu Te-au cunoscut încă.

Asemenea Doamne, miluieşte-i şi pe cei care-i cercetează şi-i miluiesc pe aceştia toţi. Întăreşte-i, vindecă-i, ridică-i, ocroteşte-i cu puterea Ta, luminează-i cu lumina Prea Sfintei Treimi, binecuvintează-i şi pomeneşte-i întru împărăţia Ta, ca să se slăvească prin ei numele Tău cel sfânt. Miluieşte-i, binecuvântează-i şi-i pomeneşte întru împărăţia Ta şi pe vrăjmaşii noştri, şi îmbunează inima lor, ca să nu răpim prin răutatea noastră prilejul mântuirii lor.

Doamne miluieşte şi ne binecuvântează pe noi, căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

* * *

În această rugăciune pustnicească, plină de-o iubire creştină nebiruită pentru întreaga zidire, noi păcătoşii, talpa şi prostimea ţării, care purtăm grele poveri, nu doar din pricina păcatelor noastre, ci şi din pricina unor abuzuri (ne)omeneşti cumplite (poverile acestea nefiind atinse nici măcar cu degetul de către fariseii şi mai-marii zilelor noastre) i-am pomeni statornic şi pe toţi cei ce s-au căţărat în dregătorii înalte şi foarte înalte, sacerdotale sau laice, din slavă deşartă şi părere de sine, dar nu sunt în stare să facă faţă responsabilităţilor ce le revin, în mod smerit, moral, jertfitor şi folositor celorlaţi, pentru că nu au fost chemaţi de Sus la acele dregătorii, ci le-au dorit ei cu orice preţ; pe toţi cei lepădaţi, neştiuţi sau pentru care nu se roagă nimeni, numiţi de Însuşi Mântuitorul „cei mici ai Mei”; pe toţi cei care nu-şi plătesc lucrătorii, ba chiar le fură cu cruzime şi fără urmă de ruşine plata muncii lor şi, mai cu seamă, pe toţi cei care uneltesc premeditat şi necontenit, prin bicisnice unghere antitrinitare şi hidoase sălaşuri idoleşti, împotriva Adevărului, a sufletelor noastre şi a sufletelor lor, dar şi pe toţi cei care strică aşezămintele monahale şi bisericeşti, călcând dintr-o trufie nebună Poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfânta Predanie şi Sfintele Canoane ale sfinţilor, numind răul, bine şi binele, rău. Amin.

* * *

După ce am văzut cum încalcă unii arhierei necugetaţi Testamentul Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, crezând că vor scăpa de anatema Marelui Stareţ (dar nu vor scăpa, dacă nu vor renunţa la încălcările Sfintelor Canoane!), noi, talpa şi prostimea ţării, cu genunchii inimii plecaţi, ne vom ruga stăruitor şi cu nădejde multă, după rânduială:

„O, de trei ori fericite, Cuvioase Părinte Vasile, podoaba cea aleasă a călugărilor, bucuria cea sfântă a pustnicilor, stâlpul cel neclintit al răbdării, trâmbiţa cea netăcută a rugăciunii inimii, îngerească minte care ai înmulţit talantul încredinţat de Hristos, auzi-ne pe noi, nevrednicii, care suntem cuprinşi de tot felul de necazuri şi de ispite, şi te roagă lui Dumnezeu să ne învrednicească, la vreme potrivită, de cereasca Sa împărăţie, ca neîncetat cu îngerii, să cântăm Prea Sfintei Treimi: Aliluia!” (Condacul al 13-lea din Acatistul Sfântului Cuvios Vasile de la Mânăstirea Poiana Mărului).

Testamentul Sfântului cuvios Vasile de la Mânăstirea Poiana Mărului Reviewed by on . În anul mântuirii 2003, luna martie, ziua a cincea, la Bucureşti, era dat un Tomos Sinodal de canonizare a Sfântului Cuvios Vasile de la Mânăstirea Poiana Mărul În anul mântuirii 2003, luna martie, ziua a cincea, la Bucureşti, era dat un Tomos Sinodal de canonizare a Sfântului Cuvios Vasile de la Mânăstirea Poiana Mărul Rating: 0

Lasă un comentariu

scroll to top