Home » Arhiva AXA anul III » Axa 47 » Rânduri pentru (ne)stimați și (ne)colegi

Rânduri pentru (ne)stimați și (ne)colegi

Cu o certitudine firească doar în lumina veşnic vie şi cugetătoare, primită nemeritat în dar şi izvorâtă fast dintr-o veche, intensivă şi clasică cunoaştere a psihologiei oamenilor (cu mărimile lor măsurabile, dar mai cu seamă cu cele nemăsurabile, de care se pare că mulţi nu mai ţin cont deloc, deşi tocmai ele sunt hotărâtoare, aici şi Dincolo!), ştim că cei ce vor citi aceste rânduri, indiferent de ecoul imediat sau mai îndepărtat, dacă vor dori să mai slujească cât de cât omului, aşa cum tenace şi ipocrit pretind, nu vor mai avea deloc atitudinea distantă, superbistă, cinică şi făţiş dispreţuitoare cu care înţeleg unii funcţionari medicali sau simpli-purtători de diplomă să practice medicina (la obârşie, cel de-al doilea sacerdoţiu socio-profesional, nobil, altruist şi caritabil, după cel ecclesial şi misionar).

Aşadar, să ne argumentăm punctual constatările, dintr-un recent (răs)timp, trist dar semnificativ, petrecut în spitalele prin care pro-activează astfel de „supermani”, pe care le vom încredinţa personal celor vizaţi, dar şi publica într-o prestigioasă revistă de teologie, cultură şi atitudine ortodoxă, desigur fără numele fiecărui actor principal al întâmplărilor, căci acesta contează numai când este real bun şi valorează în mod vădit şi adeverit mai mult decât tot aurul din lume la un loc (în acţiuni, tezaurizări sau podoabe efemere!):

1) M-am adresat unei astfel de (ne)colege, din punct de vedere medical, pentru soţia mea, la îndemnul unui doctor creştin, ajuns la vârsta patriarhilor, cu o experienţă profesională autentică şi de-o bunătate proverbială, cu care am privilegiul fericit de-a colabora de peste trei decenii, învăţând mereu câte ceva. Eroarea este doar a mea, fiindcă încălcând imprudent o veche axiomă medicală, ceea ce de regulă nu fac, m-am bazat prea mult în ceea ce o privea pe aprecierea socio-profesională a dânsului, preluând astfel un „diagnostic de foaie” şi, deci, suspendându-mi pentru o scurtă vreme simţul critic, am socotit-o printre potenţialii colegi cu o viziune creştină reală asupra profesiunii de medic. Ei bine, mea maxima culpa, nu a fost deloc aşa!

2) Am rugat-o s-o consulte şi s-o ajute medical pe soţia mea, din raţiuni profesionale evidente, întrucât prietenii de-o viaţă pe care-i am, medici creştini cu o îndelung verificată şi confirmată competenţă, la data aceea nu erau disponibili din varii motive obiective şi nici nu este recomandabil s-o facă cineva pe medicul poliexpertos în familie, indiferent de experienţa şi prestigiul lui, fie ele şi întinse pe aproape cinci decenii, ci doar să acorde primul ajutor în situaţii extreme, până la sosirea altui medic, desigur competent în domeniul respectiv;

3) Spre dezamăgirea noastră crescândă, dar tot mai frecventă în vremurile actuale, (ne)colega cu pricina nu a stat de vorbă cu ea (!?), nu a consultat-o clinic (!?), nu i-a ascultat suferinţele reale (!?), nu a încurajat-o în nici un fel (!?), nu a pus mâna pe ea (!?), probabil după „modelul” – de sorginte ocultă şi de tristă faimă – „consultării cu rigla” a semenilor noştri în suferinţă, prin standarde, norme şi proceduri euro-dictate, „selective” doar pentru contribuabilii de rând… Or, poate, cine ştie, a consultat-o „neinvaziv”, „telepatic” şi „insesizabil” nouă, muritorilor obişnuiţi, fără dificultăţi reale de înţelegere, dar şi cu o fermă respingere a neomeniei, sub orice formă de manifestare a ei?

4) Deşi soţia mea are o formă de hipertensiune medie controlată medicamentos, venind cu ea pentru un episod clinic, din fericire izolat, de tahicardie supraventriculară, şi nu un „TSPV repetitiv, la un pacient cu HTA st. III şi risc înalt”, cum (ne)colega a consemnat total eronat şi (ne)voit supraevaluat pe biletul de ieşire, dar tot domnia sa nu i-a recomandat un Holter, necesar şi util în astfel de cazuri, nu i-a prescris nici un normoritmic (înafara Bloxan-ului, pe care am prevenit-o că nu-l suportă de fel!), nu a făcut nici un alt gest terapeutic util, mulţumindu-se să-i măsoare tensiunea arterială ca orice euro-funcţionar medical zelos şi să-i stabilească, cu o suficienţă absolut remarcabilă, un „diagnostic de foaie”, care nu ne ajuta cu nimic, dar „pregătea” cu mult tâlc o trimitere „justificată” într-un serviciu de chirurgie cardio-vasculară cu o faimă din ce în ce mai sumbră!

Mai mult, plimbând-o şi pe la un mai tânăr „coleg” al ei, care probabil a dorit să realizeze, în premieră mondială, prima ecografie cardiacă „transmamară” (aşa cum bine şi demult se ştie, examinarea ecografică cardiacă a persoanelor cu un bust foarte dezvoltat, cum e cazul soţiei mele, dar şi al celor cu un bust normal, se face deasupra, lateral sau dedesubtul sânului, cu faţa în sus, dar şi culcate pe partea stângă şi nicidecum printr-o presare disperată şi violentă a ţesutului mamar, probabil hilară pentru un privitor indiferent, dar şi extrem de dureroasă pentru paciente – Sic!). Concluziile acestei stranii şi neprofesioniste examinări ecografice sunt lesne de prevăzut: lamentaţii repetate şi jenante ale „specialistului” pentru presupusa dificultate a examinării (fără un cuvinţel autocritic despre ignoranţa sa crasă în domeniu, cel puţin în acest caz, şi fără vreo scuză pentru traumatizarea inutilă a pacientei!), îngrijorarea maximă şi explicabilă a soţiei mele prin stabilirea fantezistă a unui diagnostic de-o extremă gravitate, rostit cu glas emfatic şi fără vreo vagă urmă de tact, trimiţând-o în mod aiurofil, dar şi naiv-persuasiv, direct pe masa de operaţie, întâmplător sau nu, chiar la soţul (ne)colegei, aflat la capătul „triumviratului”, posibil letal, care ar fi reprezentat, chipurile, „soluţia ideală”! Pentru cine?

După un infarct silvian dr. superficial pe care l-a făcut în 2003, soţia mea foloseşte permanent un produs antitrombotic foarte eficient (Plavix) şi are o contraindicaţie firească pentru orice formă intempestivă de anestezie, recomandare făcută de unul dintre ofiţerii de elită ai medicinei româneşti, cel care o îngrijeşte şi acum neurologic, plin de compasiune şi cu un real folos, pe cât este posibil omeneşte, căci zilele le dă numai Dumnezeu, iar noi, creştinii ortodocşi, spre deosebire de toţi necredincioşii, rău-credincioşii, teomahii şi antitrinitarii, ne călăuzim după o vorbă de trei ori înţeleaptă: „De trăim Domnului trăim, de murim, Domnului murim!”.

Să-i vedem, însă, pe junele emiţător de diagnostice supraevaluate şi pe cei apropiaţi cercului (ne)medical din care face parte, practicând toţi o „medicină cu risc moral maxim”, cum vor reacţiona când vreun funcţionar medical jovial, ex-centric şi frenetic globalizat le va acorda, într-un moment dificil posibil şi-n viaţa lor, tipul de asistenţă non-medicală pe care ni l-au oferit nouă, ce-i drept nişte „contribuabili” care s-au dovedit a nu fi deloc naivi (pentru informare, am luat la timp mult „antinaivin”!) şi cu reflexe de apărare socio-morale şi culturale vii, clar, nuanţat şi irevocabil exprimate…

Ipso facto

Un cuvânt de caldă recunoştinţă şi sinceră apreciere pentru asistenta şi medicul de la serviciul de radiologie, care şi-au făcut datoria conştiincios, profesional şi cu o bunăvoinţă reconfortantă. Oare de ce? Foarte simplu, „ipso facto” (în tr. –„prin însuşi acest fapt”). Pentru ca toţi cititorii noştri fideli, printre care cei mai mulţi sunt creştini cu fapta, să înţeleagă cât mai bine cum se practică făţiş, dar viclean, această (ne)medicină cinică, de care trebuie să se ferească, relatăm un episod vechi de aproape patru decenii.

Prezentându-mă la un cabinet medical pentru o electrocardiogramă de rutină, o „profesionistă”, de-o naţionalitate veşnic împotrivitoare şi nemulţumitoare faţă de Dumnezeu (ca şi necolegii de mai sus – Sic!), mi-a „interpretat-o”, ca din întâmplare, supraevaluat, stabilindu-mi un diagnostic fantezist şi ultra-sever, cu un fals aer savant, după care mi-a adresat (cu aroganţa specifică acestui neam egolatru şi trufaş, anchilozat însă spiritual de peste două milenii), privindu-mă cu răceală şi cam pieziş, următoarea tiradă: „«Colega», ai o tulburare foarte gravă şi foarte rară de conducere intracardiacă, aşa că mă înţelegi, poţi trăi de la un minut până la o viaţă… Peste vreo trei luni mai treci pe la mine!”.

Am privit-o direct în ochi, răspunzându-i surâzător: „Dar eşti sigură, distinsă «colega», că te mai găsesc tot aici peste trei luni?”. După un moment de stupoare, s-a albit la faţă şi mi-a bâiguit: „Ce vrei să spui, «dragă»?”. Din ce în ce mai bine dispus, i-am răspuns: „Două lucruri esenţiale şi conivente; pe de-o parte, cine nu ştie să trăiască cuviincios şi luminat, nu ştie nici să moară demn şi împăcat, iar pe de altă parte, încă de la Shakespeare citire, «dacă scopul săgeţii este ţinta, moartea săgeţii este tot ţinta!»„. Desigur, chiar dacă ştiam deja că diagnosticul este eronat, fie din ignoranţa crasă, fie din premeditata iatrogenie a necolegei, modestia şi bunul simţ m-au îndreptat către un prieten vechi, cu mare experienţă în domeniu, care mi-a confirmat inexistenţa acelui diagnostic ultra-sever, amuzându-se copios de schimbul acid de replici, fiindcă mă cunoştea bine din timpul facultăţii!

5) Fără a intra aici în mecanismul complex farmacoterapic al unor produse normoritmice, clasice sau moderne, (re)amintim doar faptul că acestea, bine alese, în doze corect individualizate, au efecte terapeutice binefăcătoare reale în cazurile de „TPSV” (pentru cititorii neavizaţi tahicardie paroxistică supraventriculară), atât în sens profilactic, cât şi curativ. Prin urmare, nu cel de la care au învăţat mulţi (inclusiv necolegii amintiţi – Sic!) olecuţă de ecografie „se contrazice”, pentru a le cita ad litteram ingratitudinea, ci doar domniile lor s-au rezumat, fără o acoperire ştiinţifică reală, să dezavueze cu un humor involuntar opinia unui medic cu adevărat competent, pentru a acoperi, stângaci sau interesat, incompetenţa evidentă, temporară sau durabilă, a unui „coleg de echipă”, ca o mostră de solidaritate greşit înţeleasă. Erorile noastre medicale grave nu se vindecă nicicând printr-o tăcere complice, ci numai printr-o delimitare luminată şi tranşantă de ele, prin evitarea lor permanentă şi pentru îndreptarea celor care le comit, de preferat înainte de a se produce ireparabilul…

Lucrarea Doctorului Valeriu Ionescu „Factori de eroare în diagnosticul şi tratamentul bolilor cardio-vasculare”, chiar dacă în unele privinţe, cum era şi firesc, a fost rescrisă şi îmbunătăţită ulterior, de către alţi luminători medicali autentici, rămâne actuală printr-o observaţie fundamentală: „Lipsa de informare sau informaţia incorectă”, precum şi reaua credinţă a unor (ne)medici, am adăuga noi, „au consecinţe negative mai numeroase şi cu efecte mult mai grave în domeniul bolilor cardio-vasculare”.

Pe vremuri, generaţia noastră a apucat să-l cunoască nemijlocit pe un important chirurg român, care ţinea nişte cursuri teribile, dureroase, dar salutare, intitulate sugestiv:„Morţi din pricina noastră pe masa de operaţie!„. Mărturisim, sincer şi deschis, că apreciam şi detestam pe vremea aceea, în egală măsură, respectivele cursuri, fiindcă pe de-o parte realizam folosul lor imens, iar pe de altă parte, sesizasem deja, că nu vom putea scăpa din capcanele mortale ale superbiei, suficienţei şi cinismului profesional, decât socotindu-ne zilnic cu o sinceritate totală bieţi învăţăcei, după îndemnul marelui savant creştin Nicolae Paulescu, care-şi învăţa studenţii să-l primească pe omul suferind ca pe însuşi trimisul lui Dumnezeu, să fie recunoscători acestui semen al lor bolnav, fericiţi că le permite să se instruiască profesional, îngrijindu-l cu jertfelnicie.

Cu siguranţă, toţi medicii vrednici de acest nume, în faţa cărora ne înclinăm cu respect, resimt în mod acut imensa responsabilitate care atârnă pe umerii lor, trăiesc şi înviază odată cu fiecare pacient salvat şi mor lăuntric, câte puţin, cu fiecare om pe care nu l-au putut ajuta la timp, din nepricepere sau nepăsare, recunoscând cu modestie măreţia, dar şi limitele, sacerdoţiului alb la care au fost chemaţi (sau şi-au forţat intrarea în el!), cerând sincer şi stăruitor ajutor Dumnezeului Cel Viu, fiindcă fără El, nici cel mai genial înzestrat medic nu poate face nimic bun!

6) Obligat de starea soţiei (tot cadru medical), dar şi de atitudinea mai mult decât neprofesională, necolegială şi chiar neomenoasă a „triumvirilor” amintiţi („pandant” ceva mai rafinat a ceea ce păţisem într-un alt spital ajuns deocheat, de unde plecasem rapid, în care incompetenţa se cununase, cu excepţiile de rigoare, cu clişeul năruitor din „Spitalul de urgenţăl”, un serial comercial vulgarizator şi semidoct în care oamenii sunt trataţi ca vitele dintr-un halucinant abator orwellian!), m-am adresat degrabă unui medic cardiolog competent, omenos şi responsabil, care prin decizia sa medicală ne-a fost de un real folos, reconfirmându-ne pe deplin şi o zicere a nemuritorului Socrate ce-i cuprinde sigur pe toţi necolegii: „O ştiinţă care nu ne face mai buni, este o ştiinţă pe deplin inutilă!”.

Patria unui medic adevărat

Se ştie dintotdeauna cum printr-o teribilă, stranie şi nefastă alchimie lăuntrică, explicabilă doar printr-o trufie zăludă, dar în zilele noastre, mai mult ca oricând, că există rar brancardier care să nu se creadă infirmier, infirmier care să nu se creadă asistent, asistent care să nu se creadă doctor, medic care să nu se creadă profesor şi profesor care să nu se creadă „dumnezeu” în spital, pretinzând în mod autohipnotic că le-ar şti pe toate. Singurul antidot real şi eficace al acestei cumplite amăgiri este modestia profesională statornică, pe care dacă nu vrem s-o învăţăm de bună voie şi la timp, are grijă Providenţa să ne-o insufle pe alte căi utile, doar că ceva mai grele şi dureroase! Cam pe la treizeci de ani ne notasem deja, în jurnalul de bord, aceste cuvinte-far, greu de trăit în duh şi adevăr, dar nu imposibil: „Patria unui medic adevărat ar trebui să fie suferinţa pe care o îngrijeşte, cu vreme şi fără vreme!”.

Orice medic lucid, moral şi responsabil, cu simţul critic şi autocritic intact ştie că există şapte trepte sau praguri de competenţă profesională medicală reală, foarte bine conturate şi exprimate prin valoarea actului medical şi rezultatele obţinute, încadrându-se singur într-una dintre ele: medic util, bun, foarte bun, as, mare as şi doc (acestea trei din urmă tot mai rar!). În ceea ce mă priveşte personal, după un examen lăuntric extrem de exigent, am decis că mă încadrez, doar cu Mila lui Dumnezeu, la treapta de medic util, dar foarte atent la suferinţele oamenilor şi la moralitatea actului medical! Despre treapta simplilor purtători de diplomă nu mai avem nimic de zis. Vorbesc, îndeajuns şi prea îndeajuns, gafele tragice şi rezultatele nefaste ale activităţii lor cotidiene…

Este lesne de înţeles: dacă noi, oamenii obişnuiţi cu suferinţa, am putut sesiza toate aceste hibe grave ale „sistemului”, dându-le pe faţă, ce-ar putea spune un profesionist adevărat din chiar interiorul său, şi, în concepţia noastră creştină, având cu certitudine datoria s-o facă, de la nivelul prestigiului său întru totul meritat, lămurind orice om suferind, indiferent de treapta sa de socială, să nu se lase impresionat deloc nici măcar de cel mai impunător, complex şi sofisticat agregat medical modern, de ultimă generaţie (fie el adus şi direct de la „Texas Medical Center-Houston” – Sic!), ci doar de priceperea, dragostea, modestia şi harul cu care un adevărat doctor îl foloseşte, numai în interesul celor suferinzi, având ca unic comandament OMENIA, ajunsă se pare, în zilele demonocraţiei, un „delict grav” pe planeta Terra, mai cu seamă în ochii ocultofililor, cărora nici măcar o grefă de conştiinţă nu credem că le-ar mai fi de folos! Poate doar o vărguţă de Sus , căci zice Psalmistul: „Multe sunt bătăile păcătosului, iar pe cel ce nădăjduieşte în Domnul, mila îl va înconjura…” Psalm 31, 11).

Pentru ocultofilii din toate zările care se cred nebuneşte „dumnezei” pe pământ, mirându-se că „goimii” au cutezat să gândească mai profund decât ei, vădindu-le faptele întunecate şi „procedurile” inumane, mai adăugăm doar atâta: în clipa în care se vor întâlni cu vasele alese ale Mântuitorului Iisus Hristos, de-al Cărui Nume se tem şi fug nu doar demonii, ci şi slugile lor terestre, fiindcă mărturisitorii adevăraţi Îi sunt şi prieteni, lucrurile vor sta şi mai rău pentru ei: împreună cu Împăratul Vieţii, sfinţii vor judeca lumea, deci şi pe toţi „onorabilii”, „venerabilii”, „maeştrii” etc., închinători orbi ai „marelui arhitect al universuluit”, care „tatăl minciunii” se mai numeşte!

Deci, chiar dacă prin absurd cineva îmbrăcat în halat alb (sau albastru, roz, galben, violet, negru ş.a.m.d., demonul globalizării forţate diversificând de zor învelişurile, dar vizând întotdeauna miezul fiinţial şi self-controlul lăuntric al oamenilor!) ar avea „dreptate” să se comporte în felul cinic pe care l-am descris (cu durere vie şi mâhnire pentru mulţimile de semeni ai noştri, care din varii motive, subiective şi obiective, nu pot, nu ştiu sau nu au mijloace eficiente de autoapărare, plecând înainte de vreme din lumea aceasta), „dreptatea i-ar fi ca o cârpă lepădată” înaintea Dumnezeului Cel Viu, întrucât folosul şi credibilitatea sa sunt în mod evident aproape zero în faţa oamenilor, dar şi fiindcă nepriceperea, răutatea sau nepăsarea i se văd şi i se simt imediat…

Şi încă ceva: pretinderea unor sume de bani pentru unele analize sau teste mai speciale, înainte şi nu după efectuarea lor, sub pretextul fragil şi străveziu al colaborării cu laboratoare private, emană un miros neplăcut de promiscuitate morală programată sau tolerată, ca cel emanat de anumite stabilimente, să le spunem, eufemistic, cu profil eminamente hedonist… De altfel, această abordare aparent onestă şi fals inocentă poate constitui un mijloc extrem de eficace de evaluare a posibilităţilor financiare ale pacienţilor-contribuabili pentru viitoarele intervenţii chirurgicale, uneori necesare, alteori nu, dar, se ştie, foarte costisitoare!

Menirea dintâi a medicului este să vindece

Cât de departe au ajuns cu neomenia şi aroganţa, nedisimulate, unii „primari”, „secundari”, „specialişti”, „masteri”, „asistenţi”, „docenţi”, „profesori” etc. etc., ce mişună importanţi nevoie mare printre ruinele şcolii medicale româneşti, extaziaţi în faţa tiraniei aparaturilor moderne pe cale să elimine treptat şi definitiv, străvechiul simţ clinic, observaţia atentă, raţionamentul just şi experimentul luminat, dar mai cu seamă grupurile de „rezidenţi” debusolaţi, ignoranţi, naivi şi fascinaţi de modelul inuman al funcţionarului medical apusean cu aură de „supraom”, care nu au de la cine sau nu vor să mai înveţe ce înseamnă sacerdoţiul medical real, înlocuind studiul individual continuu cu informaţii suficiente şi contradictorii de la „zeul internet”, şi nici n-au citit vreodată cărţile fundamentale ale formării unui medic autentic, moral, responsabil şi competent sau măcar aceste cuvinte scrise de un urgentist lucid, în urmă cu doar trei decenii:

„Menirea dintâi a medicului este să vindece. Numai astfel medicina îşi justifică fiinţa. Fiind o luptă cu suferinţa şi moartea, este de la sine înţeles că medicina dă cel mai semnificativ examen în asistarea urgenţelor, când – în interval de minute sau ore – o viaţă este smulsă morţii. Bilanţul unei zile, al unei săptămâni, al unei vieţi, ar trebui să fie pentru un medic numărul de cazuri acute asistate şi rezolvate. Nenumăraţilor medici, care, cu eroism şi modestie, cu pasiune şi dăruire, înfruntă zilnic iminenţa brutală a morţii şi apără grandoarea medicinei, – le este dedicată această carte…”.

Nu ne facem iluzia că vom vindeca cinismul şi suficienţa profesională a unor (ne)colegi prin aceste rânduri amare şi trezitoare, dar avem certitudinea de foc că adevăraţii medici, oneşti, morali, jertfitori şi responsabili, precum şi oamenii suferinzi din toate stările sociale, vor recepta corect mesajul lor realist şi plin de-o compasiune firească, reacţionând prompt, ca un organism încă viu, luptând cu armele luminii pentru îngrădirea răului care a pătruns şi în sanctuarele sacre ale medicinei autentice, încercând, sub masca „atotputerniciei ştiinţei”, să le transforme în mondo-tarabe mammonice şi centre logistice de eutanasiere a omeniei, cu baze de date mondo-selective.

Sistemul acesta profund inuman (ba chiar anti-uman!) este imens, proteic, tentacular, super-legalist, previzibil, ambiguu („cu mai multe feţe, dar fără nici un obraz”!), sumbru, apăsător, malefic, mega-rentabil, adeseori iatrogen, aparent impenetrabil, condus de manageri ocultofili (cei mai mulţi!); cu „purtători de cuvânt” specializaţi în sofisme, truisme şi cascade de justificări puerile; cu o reţea internă de comunicare abil codificată, dirijată şi controlată, securizată cu agenţi de influenţă şantajabili sau cointeresaţi financiar; cu jurii de selecţie socio-profesională exclusiviste (permisive doar pentru cei „adaptaţi” sau „adaptabili” mentalităţii cinice); cu cercuri de coteri veleitarişti şi caimacami necruţători; cu o pro-publicitate perseverentă şi exhibată ionescian, chiar dacă agramată şi refuzată de Idee!

Dar, uimitor şi (in)credibil, în chiar interiorul molohului instituţionalizat creionat, insule de rezistenţă ale medicinei autentic creştine, în care medici şi asistente de-o valoare profesională şi morală inestimabilă, luptă zilnic până la limita eroismului integral asumat, întru slujirea măreţiei medicinei adevărate despre care am vorbit, având ca dominantă spirituală, profesională şi morală, salvarea de vieţi omeneşti sau măcar alinarea suferinţelor oricărui om ajuns din fericire – pentru el şi familia sa – şi pe astfel de redute lăuntrice nebiruibile ale ştiinţei şi artei taumaturgice reale!

Pentru toate aceste binecuvântate motive şi încă multe altele la fel de evidente şi pertinente, toţi cei care profesează medicina în mod cinic, justificându-şi jalnic prestaţiiile neprofesioniste, ar trebui să ceară, cât mai au vreme, iertare de la Unicul şi Adevăratul Dumnezeu, Împăratul Vieţii şi Logosul întrupat în istorie, Care ne cheamă pe toţi cu braţele răstignite pe Cruce, credincioşi şi necredincioşi, cu aceeaşi negrăită şi cotropitoare dragoste harică, de peste două milenii; să se confeseze oricui cred domniile lor (să arate eventual şi textul acesta, dacă îl cred nedrept!), pentru a se dezlega creştineşte de păcatul greu al neiubirii semenilor noştri!

Noi i-am iertat deja după legea Harului, cerându-I, la rândul nostru, iertare Mântuitorului Iisus Hristos, fiindcă nu ne-am hotărât încă să mergem, ca mieluţii la tăiere, dar, făgăduim tot cu puterea Sa, că mai degrabă vom muri în patul nostru (îngrijiţi de duhovnic şi de un medic creştin cu fapta), cerându-I numai Lui sfârşit bun, creştinesc, neînfruntat şi răspuns bun la înfricoşata Judecată, salvându-ne astfel sufletele, decât să ne mai lăsăm „îngrijiţi” de funcţionari medicali cu ifose savante şi năravuri de diletanţi rătăciţi pe lângă ştiinţa şi arta străveche a tămăduirii…

Cu adâncă şi nebiruită compasiune pentru toţi cei care se vor simţi mângâiaţi sufleteşte prin aceste rânduri sau, dimpotrivă, vor sări ca arşi simţindu-se cu năravul sub tichie, facem şi precizarea că orice asemănăre cu adevăraţii şi puţinii colegi sau cu numeroşii necolegi, deci cu persoane cât se poate de reale (din camera de gardă sau din serviciul de interne a două spitale bucureştene, odinioară cu o frumoasă tradiţie, cuprinse în acest stop-cadru recent – august 2010!), care se vor recunoaşte cu uşurinţă, într-un sens sau altul, nu este deloc întâmplătoare, ci, poate, de-a dreptul proniatoare!

1 septembrie 2010

Începutul anului bisericesc, Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul; Cuviosul Simeon Stâlpnicul şi mama sa, Cuvioasa Marta

Post scriptum

Pentru conformitate, întru adeverirea celor afirmate, reiterăm câteva dintre cuvintele-lumină ale unui medic creştin de excepţie şi mare chirurg cardio-vascular, regretatul Profesor Dr. Tiberiu Ghiţescu, adaptate situaţiei celor care au îndrăznit a păşi fără vocaţie în sanctuarul alb al medicinii fără de arginţi, fără o chemare de Sus şi fără vreo urmă de smerenie reală:

a) Nu face medicină dacă nu eşti hotărât să duci o viaţă ordonată, fără nici un fel de excese; dacă eşti comod; dacă nu te decizi ca mai mult de jumătate din existenţa ta s-o petreci în spital; dacă nu eşti convins că în momentele de tensiune sau de accidente medicale, sau în cazul unor gărzi prelungite, vei găsi în tine forţa fizică şi morală de a face tot ceea ce crezi că poate duce la salvarea bolnavului.

b) Nu face medicină, dacă nu te decizi ca de orice manoperă medicală obişnuită să te apuci, numai după ce ai ajutat la executarea ei de cel puţin zece ori.

c) Nu face medicină dacă nu consideri bolnavul un frate, o soră sau un prieten al tău; dacă nu reuşeşti să stabileşti o legătură psihică cu el; dacă în boala lui vezi doar un caz ştiinţific; dacă te gândeşti la ce vei putea primi de la el.

d) Nu face medicină dacă te bucuri de insuccesele colegilor; dacă pui ambiţia personală, dorinţa de a te afirma, mai presus de interesul pacientului; dacă nu eşti convins că poţi lucra în echipă cu toată dăruirea, punându-ţi întreaga pricepere în slujba bolnavului.

Patru elemente au contribuit decisiv la scrierea şi publicarea acestor rânduri dureroase, amare şi trezitoare, dar, vai, integral adevărate, deşi despre „îngerii morţii”, comerţul sinistru cu organe de transplant, ingineriile genetice monstruoase şi epidemiile provocate cu viruşi „scăpaţi” din laboratoare secretizate încă nu am amintit nimic:

a) Conştiinţa mea de medic creştin cu fapta, pe cât posibil omeneşte vie, care nu-mi permite să fiu un complice pasiv al „medicinei” oficial inumane…

b) Cuvântul înţelept şi binecuvântarea duhovnicului meu.

c) Cunoaşterea nemijlocită a realităţilor medicale cumplite descrise şi înţelegerea lor nuanţată şi nuanţantă…

d) Aprecierile unuia dintre marii dascăli ai mei, care îmi scria aceste cuvinte cu valoare de călăuză morală şi, de ce nu, testamentară: „Îl cunosc pe dr. Gându şi socotesc că face cinste profesiei noastre” (17. X. 1979); „Adevărat a Înviat! Urările d-voastră sunt pline de căldură… Vă mulţumesc” – 1980 ( Prof. Dr. Tiberiu Ghiţescu).

Sincer, foarte sincer, şi desigur dureros, dar realist, o parte dintre simpli- purtători de diplomă, din toate timpurile sau contemporani, nu ar fi trebuit să facă nicicând medicină; o altă parte ar trebui să trăiască o autentică criză de conştiinţă şi să reînveţe cu modestie aproape totul de la capăt; iar cei care acoperă ultima parte să se reprofileze grabnic, îndreptându-se către alte orizonturi socio-profesionale sau, întocmai aşa, culturale…

Un exemplu celebru şi pilduitor în acest sens este Cronin, care la o răscruce a vieţii sale, după un examen de conştiinţă extrem de sever, preponderent autocritic şi făcut la timp, realizând că nu va putea face faţă nicicum profesiunii de medic aşa cum se cuvine, şi-a pus în întregime toate înzestrările numai în slujba scrisului, devenind cu vremea unul dintre cei mai fini observatori, importanţi făuritori şi inspiraţi călăuzitori ai conştiinţei medicale reale, pentru multe generaţii de tineri medici, care dacă nu i-au citit capodoperele, în duh şi adevăr, au pierdut şansa de a se lăsa purtaţi de-o mână sigură, printre capcanele de toate felurile ale practicării acestui adevărat apostolat laic, citadin sau rural, capcane exterioare dar mai cu seamă lăuntrice ale vieţii oricărui medic cu vocaţie certă, călătorind către ţinuturile harice ale vieţii statornic jertfitoare, ce răsplătesc numai eforturile celor smeriţi cu inima, „care nu doar practică, dar şi gândesc medicina”, căci „modul de a da un medicament, e mai important uneori decât ceea ce se dă” – Loeper (citat de Prof. Dr. A. Păunescu-Podeanu în lucrarea sa „Probleme vechi şi noi de terapeutică medicală”). În mod absolut profetic acest mare medic creştin scria în 1973:

„Omul a devenit, pentru medic şi medicină, un fel de maşină, ale cărei probleme de sănătate pot şi trebuie să fie rezolvate exclusiv prin elemente concrete, materiale, prin metode fizice şi de laborator. Medicul-tehnician a devenit un «inginer de sănătate» (Monnier); de fapt, «medicul trebuie să fie artistul individualului, şi nu automatul colectivului»… (Ch. Fiessinger)”.

Ei bine, omul nu este deloc o maşină (un savant creştin de talia marelui neurofiziolog John C. Eccles o afirmă limpede, paradigmic, pe deplin luminat şi fără cel mai mic echivoc), iar «inginerii de sănătate» nu sunt şi nu vor fi nicicând doctori, pentru că harisma tămăduirii nu o primesc decât cei cu o vocaţie taumaturgică înnăscută, nicidecum cei cu o mentalitate greu reductibilă şi cu o abilitate dobândită şi limitată de «depanatori», care uită, nesocotesc sau nu cunosc observaţia subtilă a lui Montaigne; „Lăsaţi să lucreze puţin natura; ea îşi cunoaşte mai bine treburile, decât noi…”.

Cine crede, din rea credinţă, ignoranţă sau banală trufie, că Profesorul Podeanu (proniator nume!) nu ştia ce spune, nu l-a cunoscut şi nici nu i-a studiat opera (generaţia noastră, da!), mulţumindu-se să-şi ia realitatea sa psihică drept ultimă realitate, ceea ce reprezintă realizarea supremă a unui efort de gândire, vai, beoţian, pe care „noua ordine medicală mondială” vrea să să-l impună tuturor! Din pricini proniatoare inviolabile, dar lesne de intuit pentru cei înviaţi lăuntric, pe care le vom detalia cu un alt prilej, nu va izbuti, fiindcă Lumina veşnic vie şi neînserată, Lumina taborică, nu are nici o părtăşie cu întunericul efemer şi cu atât mai puţin cu cel autoîntreţinut de forţa obscură a universului, a cărei fosforescenţă artificială şi sumbră poate trece drept „lumină” doar pentru cei slabi de înger sau naivi ireductibili…

Rânduri pentru (ne)stimați și (ne)colegi Reviewed by on . Cu o certitudine firească doar în lumina veşnic vie şi cugetătoare, primită nemeritat în dar şi izvorâtă fast dintr-o veche, intensivă şi clasică cunoaştere a p Cu o certitudine firească doar în lumina veşnic vie şi cugetătoare, primită nemeritat în dar şi izvorâtă fast dintr-o veche, intensivă şi clasică cunoaştere a p Rating:
scroll to top