Home » Arhiva AXA anul III » Axa 45 » Memoria Luminii (V)

Memoria Luminii (V)

Cuvântul Mântuitorului, Sfânta Predanie şi mărturiile sfinţilor ne sunt călăuze

În ceea ce priveşte, mântuirea sufletească, creştinii, indiferent de treapta divino-umană pe care se află, ancoraţi temeinic în învăţătura creştină străbună, autentic dreptslăvitoare, şi în Sfânta Predanie, pe aceasta o încredinţează cu mare grijă, smerenie şi îndelungă răbdare, numai arhiereilor, preoţilor şi duhovnicilor vrednici de încredere, care la rândul lor sunt credincioşi pe deplin învăţăturii Mântuitorului Hristos, drept învăţând şi săvârşind cuvântul Adevărului Său, doar după voia Lui cea dumnezeiască şi nu după a noastră cea omenească. Cum ar putea fi altfel, de vreme ce miza este însăşi soarta sufletului nostru în veşnicie?

Cine ar comite imprudenţa greu reversibilă, câteodată şi ireversibilă, de a încredinţa călăuzirea sa sufletească unor păstori în care nu-L văd deloc pe Domnul Hristos, ci observă în ei nişte simpli manageri, care vorbesc despre Dumnezeu, uneori cu mult meşteşug ritoricesc, sacrificând fondul evanghelic inestimabil, în favoarea unor forme persuasive de elocinţă amăgitoare, fiindcă în mod vădit nu-L cunosc pe Dumnezeul Cel veşnic Viu, ci doar, o spunem cu durere, se folosesc nesăbuit de numele Lui! Însuşi Mântuitorul ne-a prevenit pe toţi să nu fim ca cei care Îl slăvesc doar cu buzele, dar cu inimile stau departe de El…

Acestea sunt cuvintele Mântuitorului, iar El nu ni le-ar fi spus, dacă nu ar fi existat şi pericolul strecurării fraţilor înşelători în mijlocul Bisericii Sale, precum ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel, «gura şi trâmbiţa lui Hristos» şi Apostolul neamurilor. Dacă închinătorii simpli sunt atât de exigenţi cu mântuirea lor, cunoscut fiind faptul că toţi credincioşii în duh şi adevăr cunosc şi recunosc glasul inconfundabil al Păstorului Cel Bun, apoi cu cât mai mult oamenii de ştiinţă şi conştiinţă vor aştepta din partea duhovnicilor timpului nostru să fie adevărate modele de trăire hristocentrică şi reală iubire şi devoţiune pentru misiunea lor sacerdotală de-o importanţă covârşitoare, dar să fie şi capabili, cu harul lui Dumnezeu, să întindă către ei punţi cognitive luminate, morale şi durabile, printr-o cunoaştere duhovnicească profundă, pe care unii dintre marii călăuzitori ai neamului nostru, cu viaţă sfinţită şi sfinţitare, au avut-o şi o au?

Iată o mărturie, extrem de încurajatoare şi scumpă tuturor creştinilor înviaţi lăuntric, a Cuviosului Sofronie, făcută spre sfârşitul vieţii:”Nu există o luptă duhovnicească mai anevoioasă, mai dureroasă decât lupta triumfului Iubirii lui Hristos. Ea începe în noi înşine, şi apoi trece în lumea întreagă. Ca origine această Iubire nu este de pe pământ, ci din Cer. Într-însa se află sensul Fiinţei Dumnezeului Însuşi, Care ne-a dat porunca să iubim. Ascensiunea duhovnicească în Împărăţia Iubirii Necreate a lui Dumnezeu necesită o foarte îndelungată nevoinţă ascetică. Acestei «ascensiuni» îi întrezărim o oarecare analogie în urcuşul obositor pe un munte abrupt, în munca creatoare a artiştilor talentaţi în toate domeniile artei, în munca asiduă de mulţi ani pentru dobândirea cunoştinţelor ştiinţifice, ca şi în alte domenii asemănătoare.

Şi dacă oamenii, în majoritatea cazurilor, merg cu bună inimă către jertfele de tot felul pentru dobândirea unor valori materiale temporare sau pentru o situaţie socială privilegiată, atunci nu-i cazul să ne mirăm de necesitatea unor sforţări şi mai mari pentru dobândirea valorilor netrecătoare ale Împărăţiei lui Dumnezeu, după cuvântul Domnului: «Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu sila şi cei ce se silesc o răpesc» (Matei XI, 12). Lumina m-a cercetat în Sâmbăta Mare (1924) după împărtăşire şi eu am simţit-O ca pe o atingere a veşniciei divine de duhul meu. Liniştită, plină de pace şi iubire, Lumina a rămas în mine trei zile. Ea a risipit întunericul care stătea în faţa mea, întunericul nefiinţei. Eu am înviat, şi în mine, odată cu mine a înviat toată lumea. Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur de la sfârşitul Liturghiei pascale mi s-au înfăţişat în puterea cutremurătoare:«A înviat Hristos, şi nici un mort nu este în groapă» (N. n. – Sau cele al Sfântului Ioan Damaschin: «Moarte, moarte, mai bine te-am numi noi pe tine viaţă»).

Obosit până atunci de de vedenia morţii obşteşti, începeam să retrăiesc în acel moment, zicând: da, şi sufletul meu a înviat şi eu nu mai văd pe nimeni mort… Dacă astfel este Dumnezeu, atunci mai degrabă trebuie să lăsăm repede toate şi să căutăm numai unirea cu El. Cu toate că sunt neînsemnat din toate punctele de vedere, dar faptul este fapt: Dumnezeu Tatăl a avut milă de mine, cum în general Îi este milă de toţi cei cu inima zdrobită (Psalm 50, 19). El, Tatăl, m-a dus pe mine la iubitul Său Fiu, iar Fiul m-a ridicat din căderea mea nenorocită (Ioan VI, 37 – 40; 44 – 47), Duhul Sfânt, Care din Tatăl purcede mi-a dat să trăiesc «marea taină a dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul».

Acum ştiu că, înafară de această credinţă, stările trăite de mine ar fi fost excluse. Şi chiar într-o experienţă insuficientă este posibilă credinţa, care creşte în continuare în puterea revărsării harului asupra omului. Mărturisesc că, atunci când, printr-o puternică repulsie faţă de mine însumi aşa cum sunt, toată fiinţa mea se afunda în rugăciunea către Mântuitorul Hristos, smulgându-mă din ghearele de menghină ale patimilor şi materiei, atunci simţirea veşniciei divine era atât de clară, încât nici o logică sau psihanaliză nu pot clătina evidenţa. De ce vorbesc despre logică şi psihanaliză? Pentru că prima nu dă voie să crezi decât în omul istoric, care se poate vedea şi pipăi (I Ioan 1, 1), care poate fi omorât, spânzurat pe cruce, ca un tâlhar, fie El chiar Creatorul cosmosului nemărginit.

A doua, psihanaliza, ne încredinţează că nu este necesar să dăm crezare trăirilor proprii (N. n. – Deşi ea dă o crezare entuziastă propriilor postulate, vai, atât de nesigure, din moment ce mărimile nemăsurabile ale fiinţei umane rămân înafara mijloacelor psihanalitice!). Dar, după cum spune Stareţul Siluan: o asemenea lumină, o asemenea iubire, o asemenea putere de viaţă şi o asemenea înţelepciune nu pot proveni decât dintr-un Început adevărat al tuturor celor existente. Stareţul Siluan a fost un om neobişnuit de dotat; dar şi eu, cu toate că sunt de o mediocritate vrednică de plâns, pot oarecum judeca cele ce sunt accesibile duhului omenesc şi, de asemenea, gândirii noastre şi psihicului nostru”.

Astfel de mărturii ale unor mari nevoitori creştini, îndelung cumpănite prin filtrul extrem de exigent al experienţei bimilenare a Bisericii dreptslăvitoare şi altele asemănătoare (Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, Fericitul Arhiepiscop Antonie Mărturisitorul, Sfântul închisorilor Valeriu Gafencu şi mulţi alţii), precum şi trăirile duhovniceşti reale ale unor creştini trăitori contemporani cu noi, care din smerenie şi luminată ascultare nu vorbesc despre experierile lor sufleteşti, dar prin viaţa lor hristocentrică cultivată cu grijă, ne sunt îndemn şi întărire în mijlocul încercărilor de tot felul şi ne dovedesc că Biserica strămoşească este vie, ridicând mereu alţi sfinţi din mijlocul neamului nostru, sfinţi descoperiţi de Sus, în tradiţia Sfintei Predanii, prin descoperire dumnezeiască şi îndelungă cercetare duhovnicească şi sfătuire sinodală; nicidecum crezuţi fericiţi şi sanctificaţi, după criterii omeneşti, în regim de urgenţă, căci ceea ce este de la Dumnezeu durează, iar ceea ce este de la oameni dispare.

Singurul criteriu valabil al stării noastre lăuntrice ne este oferit de cuvintele Mântuitorului: «Iar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi şi rugaţi-vă pentru cei care vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri (…) Fiţi, dar, voi desăvâşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este» (Matei V, 44 – 48). Oare savanţii autentici nu cer şi aşteaptă acelaşi lucru din partea emulilor şi discipolilor lor? Nu le doresc în mod generos desăvârşirea, pe cât posibil omeneşte, fiecăruia în domeniul său de activitate, îndemnându-i în acelaşi timp spre o mare rezistenţă la adversităţile de tot felul? „Avem de ales una dintre aceste două căi: ori, să ne îndepărtăm de Dumnezeu, şi să murim duhovniceşte; ori, în năzuinţa spre El, să murim pentru lumea aceasta. În această «murire» se află crucea noastră, răstignirea noastră. În eforturile lor pentru a ajunge la realizarea idealului pe care şi-l reprezintă, mulţi pier, cu toate că e vorba numai de un triumf vremelnic. Dar creştinul, cu libertatea duhului său nemuritor dobândită în Dumnezeu, este gata să sufere pentru realizarea adevărului suprem. În aceasta constă demnitatea creştinului, căci ceva asemănător nu se întâlneşte în lumea naturală… „.

Numai în acest fel, mergând pe calea împărătească, cu smerită cugetare, bărbăţie duhovnicească, dreaptă socoteală şi îndelungă răbdare, noi toţi putem afla că există şi o ştiinţă a Duhului (ca şi o cultură a sa, precum bine zice Părintele Rafail Noica) mai presus de toate ştiinţele pământului, întrucât ne poartă sufletele spre Ţările de Sus.

Originea transcendentă a sufletului omenesc

În «Teologia dogmatică ortodoxă», vol I, scrisă de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, găsim aceste adânci limpeziri, expuse cu simplitate, deşi nu e deloc simplu să fi simplu, mai cu seamă în teologie, dar şi în ştiinţă:

„…De câte ori licăreşte pentru conştiinţa noastră transcendenţa divină, ea ni se impune în această calitate a sfinţeniei coborâtă la noi, greu de definit prin concepte şi prin cuvinte, dar experiată în oarecare fel. Însăşi sfinţenia e ceva transcendent lumii şi de aceea însăşi transcendenţa o experiem ca sfântă, deşi e coborâtă la noi şi ne atrage în sus. Sfinţenia însăşi prezentă în lume e dovada unei ordini ordini transcendente. Poate că în nimic nu se trăieşte acel cu totul altfel, acel mister producător de teamă al realităţii divine, ca sfinţenia care îmbracă revelarea Sa.

Şi mai departe:…Lucrurile sunt raţionale cu acest dublu scop: de a fi de folos omului pentru a se întreţine biologic, dar şi în scopul de a spori spiritual prin cunoaşterea sensurilor şi al conformităţii tot mai înalte a lor cu el şi al ultimului sens al lor care este Dumnezeu, Care răspunde cel mai deplin setei de împlinire infinite a omului. Sensul lucrurilor i se lărgeşte prin faptul că ele constituie conţinutul gândirii comune şi al comunicării verbale cu ceilalţi, deci al comuniunii tot mai intime în general, al acordului pe care îl realizează cu ceilalţi pe baza lor, al îmbogăţirii şi unirii spirituale reciproce.

În ceea ce priveşte originea sufletului, Părintele Dumitru Stăniloae, socotit nu doar de ortodocşi, ci şi de catolici, poate cel mai important teolog al secolului al XX-lea, scria: „E drept că Geneza ne spune că Dumnezeu a format întâi trupul omenesc din ţărână şi apoi a i-a insuflat sufletul. Dar aceasta trebuie s-o înţelegem în sensul că de când a început să se formeze trupul omenesc, cu o complexitate biologică maximă, a avut în el sufletul insuflat de Dumnezeu, prin care Dumnezeu a contribuit în mod special la realizarea organismului biologic uman de maximă complexitate. De aceea, formarea trupului e considerată în Geneză ca un act creator special al lui Dumnezeu. Aici lucrarea creatoare a Logosului dumnezeiesc nu a mai constat numai într-un nou impuls şi într-o nouă putere dată raţionalităţii generale a lumii create, pentru a produce noi forme analoage ale raţionalităţii Sale divine, ci a intrat El Însuşi ca subiect în relaţie dialogică creatoare cu un subiect creat ce este chip văzut al subiectului său sufletesc, aducând la existenţă sufletul omenesc odată cu trupul. În acest fel s-a putut concentra în noul subiect nu numai expresia întregii raţionalităţi plasticizate a lumii, ci şi calitatea de purtător conştient al acestei raţionalităţi.

Logosul divin a început să vorbească cu un chip creat al Său, ca subiect, ca ipostas, creându-l sau chemându-l la existenţă şi acest chip s-a manifestat de la început într-un organism biologic, care a început să se formeze. Prin aceasta omul stă într-o relaţie conştientă, într-un dialog conştient pentru a produce în lume tot felul de transformări voite, după asemănarea cu Dumnezeu. Noile persoane umane se nasc apoi dintr-o pereche de alte persoane umane, prin puterea lui Dumnezeu care intră în dialog cu ele.

Datorită faptului că nici o clipă nu există nici sufletul singur, nici trupul, învăţătura creştină preferă să vorbească nu de spiritul omului, ci de suflet. Căci prin spirit s-ar înţelege o entitate care n-are nici o calificare ce s-ar datora coexistenţei cu trupul. De aceea, pentru învăţătura creştină spiritul nu este în om o entitate deosebită de suflet, ci, funcţiile superioare ale sufletului, dedicate mai puţin îngrijirii trupului şi mai mult gândirii care se poate înălţa până la gândirea Creatorului Său”.

În «Ambigua», Sfântul Maxim Mărturisitorul, poate cel mai profund, clar şi subtil teolog al Bisericii dreptslăvitoare, „consideră că omul e constituit de la început din suflet şi trup, pentru că el este de la început ipostasul om, constituit din amândouă. Nici o parte a ipostasului-om nu vine la existenţă mai târziu, căci aceasta aceasta ar transforma pe amândouă când s-ar uni, iar omul nu ar fi om înainte de unirea lor. Pe altă parte, Sfântul Maxim declară că sufletul şi trupul nu se pot uni sub presiunea unei forţe exterioare, nici a unei afinităţi naturale, căci în ambele cazuri unirea lor s-ar datora unei forţe impersonale lipsite de libertate, şi în acest caz nici omul n-ar fi o fiinţă liberă. Sufletul şi trupul vin la existenţă deodată, la început prin creaţie, iar după aceea prin naştere şi prin voia lui Dumnezeu, dar nu ca o unitate de substanţă, ci ca o unitate formată din amândouă”.

„De altfel, însuşi sufletul viu, insuflat omului, este văzut de Sfântul Grigorie Palama ca veşnic viu, nemuritor şi înzestrat cu harul dumnezeiesc (…) Dar ce înseamnă viu ? Veşnic viu, nemuritor, adică raţional (cuvântător). Căci nemuritorul este raţional. Şi nu numai aceasta, ci înzestrat cu harul dumnezeiesc. Căci aşa este cu adevărat viu sufletul. Iar aceasta este identic cu după chipul, iar, de voieşti, şi după asemănare. Raţiunea are tendinţă să continue în veci a cunoaşte, cuvântul are tendinţa să vorbească în veci”.

După Sfântul Grigorie de Nazianz „noi suntem din neamul lui Dumnezeu” ; Sfântul Maxim Mărturisitorul „explică aceasta în sensul că noi avem ca principiu şi cauză Raţiunea Divină sau Cuvântul lui Dumnezeu”, iar Sfântul Grigorie de Nyssa „leagă participarea de înrudire”, spunând:”E ceva care înrudeşte pe om cu Dumnezeu. Căci pentru a participa la Dumnezeu este indispensabil să posede în fiinţa sa ceva ce corespunde Celui participat”. În sfârşit, „Patriarhul Calist leagă de participare şi de înrudire, dialogul în iubire, spunând că lui Dumnezeu ca iubitor Îi corespunde din partea omului: «Iubesc, deci sunt om»”.

Aşadar, putem constata, cu relativă uşurinţă, cum teologia autentic dreptslăvitoare cheamă omul la iubire, teologhisire, sfinţire şi teoforie, iar ştiinţa luminată de Dumnezeu invită la cunoaşterea sublimităţii Creaţiei, ajungând în cazurile fericite tot la cunoaşterea, iubirea şi slujirea închinate lui Dumnezeu, pe când filosofiile autonomiste, antitrinitariste, panteiste, impersonaliste şi solipsiste, oricât de persuasive, fascinante şi perseverente ar fi în formă, eşuează în cele din urmă în spaţii tot mai virtuale, vecine cu alienarea fiinţei umane şi chiar proiectarea ei în întunericul cel mai dinafară, fiindcă din nefericire şi în mod tragic «cei care se joacă prea mult de-a fantoma, ajung sigur fantome!» (Villiers de L”Isle-Adam).

După Paul Evdokimov, «în chipul nostru (nealterat) vedem reproducerea misterului trinitar negrăit, până la nivelul profunzimii unde omul devine o enigmă pentru sine însuşi». «Căci e mai uşor să cunoşti cerul decât pe tine însuţi» (Sfântul Grigorie de Nyssa), atât de mare este taina persoanei umane, omul fiind cununa creaţiei lui Dumnezeu, chemat fiind la ranguri divino-umane de negrăit, la preoţia sfinţitoare (prin arhierei, preoţi şi diaconi), la preoţia lucrătoare (prin toţi creştinii cu fapta) şi la preoţia împărătească, pe care o dăruieşte Dumnezeu cui vrea, când vrea, cum vrea, cât vrea şi unde vrea, pentru că precum din Dumnezeu cunoaştem doar energiile Lui necreate, aşa şi din om cunoaştem numai energiile umane, şi pe acelea nedeplin şi numai printr-o anevoioasă şi adeseori chinuitoare experienţă personală…

Pe unii cugetul smerit şi «voinţa liberă îi păzesc în cele Sus», chemându-i spre o negrăită bucurie duhovnicească şi înţelepciune, pe alţii cugetul trufaş şi «libertatea alegerii» îi împing spre o cumplită şi «indefinită adâncime tenebroasă» (Părintele Dumitru Stăniloae), fiindcă răul cel mai mare este înstrăinarea de Dumnezeu!

Am auzit cu toţii, de nenumărate ori, această confesiune dureroasă, aparţinând unor oameni de toate rangurile sociale, de la vlădică şi până la opincă:”Am tot ce vreau pe plan material şi profesional, îndeplinindu-mi orice dorinţă în lumea aceasta, dar pacea lăuntrică şi bucuria sufletească îmi lipsesc”. Mai rar, dar auzim şi o mărturisire diametral opusă: „Am doar atât cât mi-a dăruit Dumnezeu, dar cu mila Lui pacea şi bucuria nu-mi lipsesc!”. La o sumară cercetare, aflăm că primii oameni sunt necredincioşi, puţin credincioşi sau rău credincioşi, iar ceilalţi sunt toţi credincioşi cu fapta, pe diferite trepte ale slujirii creştine caritabile.

Dimensiunile exhatologiei particulare şi universale

Se spune, printr-o străveche experiere creştină, că intrările şi ieşirile în lume aparţin în întregime lui Dumnezeu, iar în intervalul dintre ele omul îşi poate pregăti fericirea veşnică sau nefericirea veşnică, după cum sufletul său va alege, prin liber-arbitrul cu care a fost înzestrat; dar ontologic inestimabil, pe care numai în acest scurt timp terestru îl putem valorifica la maxim în sens mântuitor, fiindcă după moarte nu mai există căinţă, ci doar o aşteptare înfrigurată a sufletelor, plecate la cele veşnice fără pregătire, la Milostivirea lui Dumnezeu şi la rugăciunile Maicii Cuvântului şi ale tuturor Sfinţilor, care i-au bineplăcut Lui din veac

Învăţătura creştin-ortodoxă ne vorbeşte limpede despre „evenimentele legate de sfârşitul vieţii omului pe pământ şi de mântuirea lui (eshatologia particulară), precum şi despre realităţile ultime ale sfârşitului lumii (a doua venire a Domnului, învierea morţilor, judecata universală, cer nou şi pământ nou, viaţa veşnică şi chinurile veşnice), când lumea începe din nou, având ca scop nu sfârşitul, ci eternitatea (eshatologia universală)”.

În «Teologia dogmatică ortodoxă», vol. III, «patriarhul teologiei ortodoxe», cum atât de inspirat îl numea vrednicul de amintire Patriarh Teoctist pe Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, scria: „Dumnezeu a creat lumea ca să o desăvârşească, nu ca să o lase veşnic într-o formă relativă. El nu a creat pe oameni, ca să-i desăvârşească numai pe unul câte unul trecându-i prin moarte, şi numai în sufletul lor, ci pe toţi împreună şi în fiinţa lor întreagă, deci şi în trupul legat de cadrul lumii. Numai aşa va fi desăvârşit deplin omul ca om. În aceasta va consta împlinirea ultimă a scopului unirii intime a Fiului lui Dumnezeu cu lumea prin întruparea şi prin învierea Sa cu trupul, ca parte a lumii. Numai ducând-o la desăvârşire, Dumnezeu împlineşte, planul creaţiunii lumii şi al îndumnezeirii ei în Hristos, după ce prin ajutorul dat de El s-a împlinit în forma actuală a ei tot ce se putea împlini pe pământ, pentru a face străvezii raţiunile ei divine. Viaţa noastră îşi găseşte sens numai dacă trece prin moarte la plenitudinea unei vieţi eterne. Dar această plenitudine nu o poate obţine omul dacă nu o poate trăi şi în trupul său înviat şi eliberat de coruptibilitate. Căci viaţa completă umană e viaţa în trup, care dă o complexitate specifică existenţei umane şi îl face pe om apt să dea vieţii spirituale o frumuseţe în bogăţia şi armonia formelor văzute.

Valoarea unică şi completă a vieţii umane în trup a pus-o în lumină Fiul lui Dumnezeu care a asumat trupul omenesc şi l-a înviat pentru veşnicie. Dumnezeu a justificat astfel crearea materiei pe care, prin asumarea trupului şi prin învierea lui, o ridică pe planul participării culminante la spiritualitatea Lui, nelăsând trupul individual pradă descompunerii eterne. Dar învierea cu trupul a persoanei omeneşti individuale nu poate avea loc decât în solidaritate cu prefacerea întregii substanţe a cosmosului, adică la sfârşitul chipului actual al lumii. Mântuitorul Hristos a înviat pentru a pune în faţa noastră perspectiva şi nădejdea învierii şi a Se face izvorul puterii de transfigurare a cosmosului actual şi al învierii trupurilor noastre. Hristos cel înviat este prin El însuşi începutul şi profetul sfârşitului vieţii actuale a lumii şi al ridicării ei în plenitudinea vieţii în Dumnezeu.

Componentele eshatologiei universale sunt deci acestea: desăvârşirea lumii trecute prin sfârşitul formei actuale; a doua venire a lui Hristos; învierea generală a morţilor şi schimbarea trupurilor celor de pe pământ; Judecata universală din urmă; viaţa veşnică întru fericire sau nefericire Dintre ele, cel puţin primele trei vor avea loc într-un fel de simultaneitate. Dar cauza tuturor va fi a doua venire a lui Hristos. Sau Hristos va veni a doua oară întru slavă pentru a le produce pe toate celelalte. Întrucât la vedere, prima componentă a lor va fi sfârşitul lumii, deşi cauza ascunsă a ei este Hristos care vine a doua oară, e bine să se vorbească întâi despre sfârşitul lumii”. Acest sfârşit al lumii trebuie conceput în sensul arătat de Sfântul Grigorie Palama: „Fără să dispară material, lumea va fi atât de scăldată în spiritualitate, încât nu spiritul va fi văzut prin materie, ci materia prin spirit”.

Moartea pentru cei înviaţi nu există

Arhimandritul Paulin Lecca, om cu o viaţă dostoievskiană şi unul dintre cei mai luminaţi ieromonahi ai noştri, duhovnic iscusit cu o viaţă hristocentrică reală şi cu o inteligenţă teologico-culturală vie, scria într-o lucrare a sa intitulată «Ce este moartea?» aceste gânduri-lumină, pe care ni le comunica cândva cu o simplitate şi linişte patericale în cimitirul mânăstirii Arnota, pe vremea în care era stareţ:

„Oamenii încă de pe pământ sunt morţi sau vii sufleteşte. Deci, ce este moartea, ca fenomen? Doar o parte a fiinţei omului, care nu mai activează, este pusă la păstrare, ca un tezaur ce se îngroapă, ca un grăunte ce se seamănă în pământ până îi soseşte ceasul de germinare. Sufletul este însă viu, căci Dumnezeu «nu este un Dumnezeu al morţilor, ci al viilor» ne spune Iisus. Deci toţi sunt vii înaintea lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi viaţă dincolo de mormânt, la ce ar sluji virtuţile? Care este scopul vieţii pe această lume? Aşa-zisa civilizaţie modernă nu vrea să mai creadă în viaţa viitoare, în nemurirea sufletului. Ea a adus o înlesnire a traiului de toate zilele, dar i-a răpit sufletului credinţa şi nevinovăţia.

Dumnezeu nu a creat pe om numai ca să apară în lume, să-şi satisfacă poftele şi apoi să piară. Un asemenea Creator, care a dat fiecărui om creat de el un rost, un sens,o lege, un echilibru, nu putea să-l creeze pe om la voia întâmplării, doar pentru satisfacerea instinctelor lui. Dumnezeu i-a dat gândire, această forţă creatoare asemenea Lui, ca s-o folosească numai pentru corpul său pieritor? Ar fi cumplit să credem aşa şi numai un om complet supus viciilor poate admite aceasta. Omul a fost creat pentru nemurire, pentru veşnicie, iar viaţa pământească nu este decât o pregătire a nemuririi. Viaţa viitoare nu este de fapt decât continuarea celei de pe pământ, într-o formă şi o lume nouă, în condiţii cu totul diferite. Viaţa viitoare, după obşteasca Înviere, este o continuă sporire în bine pentru cei drepţi, prin harul lui Dumnezeu.

Prin substanţa sa, sufletul este o fiinţă individuală şi nemuritoare, ca şi Creatorul său, Care este veşnic. Ideea că există viaţă viitoare este intim legată de de ideea veşniciei şi a nemuririi sufletului. Cel ce crede, îşi începe viaţa sa veşnică pe pământ şi va trăi veşnic, iar cel ce nu crede este condamnat deja de pe pământ şi este mort pentru viaţa veşnică.

Aceste idei, de nemurire a sufletului şi de viaţă dincolo de mormânt, sunt idei inerente spiritului omenesc, idei ce aparţin omenirii întregi şi sunt intim legate de religia tuturor popoarelor pământului, a tuturor timpurilor şi a tuturor gradelor de civilizaţie. Toate religiile păgâne recunosc locuri de recompensă şi pedeapsă după moarte. Omenirea Vechiului Testament şi-a întemeiat convingerile pe revelaţia divină conţinută în Sfânta Tradiţie. (…) Moise este primul care a scris despre ele în Pentateuhul său, fiind inspirat de Dumnezeu. Sfântul Ioan Hrisostomul spune că ideea de viaţă viitoare a fost comună omenirii dintotdeauna.«Credinţa în remunerarea fiecăruia după faptele sale în viaţa viitoare, este împărtâşită de eleni, de barbari, de poeţi şi de filosofi în general, de tot neamul omenesc». Socrate, marele filosof păgân, spunea: «Am buna nădejde că pe cei care s-au săvârşit din viaţă îi mai aşteaptă ceva, şi anume ceva mai bun pentru cei buni decât pentru cei răi».

Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul şi izvorul tuturor cunoştinţelor. Mântuitorul Hristos spune: «Eu sunt Lumina lumii; cel ce-mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii». Moise, cel dintâi care pune în scris revelaţia divină, scrie: «Dumnezeu i-a zis lui Avraam: vei trece la părinţii tăi», adică sufletul se va alătura sufletelor strămoşilor săi care sunt în şeol. Şi aşa scrie Moise şi despre Isaac. Şi Ecclesiastul zice: «Mai înainte de a se întoarce pulberea în pământ, cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el». Iov, de asemenea vorbeşte despre nemurire, în Vechiul Testament.

Dovada incontestabilă şi definitivă a nemuririi sufletului este Mântuitorul Iisus Hristos însuşi, învierea Sa, baza creştinismului. El este noul Adam, întemeietorul unei noi generaţii de oameni. El a înviat din morţi şi a dat prin aceasta universului întreg proba vizibilă, de necontestat, a unei vieţi dincolo de mormânt. Moartea nu există pentru cei care cred în Domnul Iisus Hristos. Vechea glorie a morţii este distrusă şi viaţa viitoare îşi găseşte expresia vizibilă pe mormântul fiecărui creştin, în simbolul pe care îl întruchipează crucea de la căpătâi. Crucea este arma care a distrus moartea, crucea ne-a adus învierea şi viaţa veşnică. Crucea Mântuitorului Iisus Hristos este mântuirea noastră şi toţi cei ce o venerează şi se aşează sub scutul ei sunt salvaţi de distrugerea veşnică.

«Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide» ne spune Mântuitorul Hristos, ci «temeţi-vă de cel ce poate ucide şi trupul şi sufletul», adică de cel rău, care ispiteşte necontenit pe om, până la capăt. Cel ce nu crede în Dumnezeu, nu crede nici în viaţa viitoare şi nici în răsplata viitoare. (…) De pe pământ, deci, începe veşnicia!”.

Din «Istoria Bisericească Universală» scrisă de Părintele Profesor Mircea Păcuraru, dar şi din cântările pascale din Duminica a doua după Paşti (a Sfântului Apostol Toma) aflăm un detaliu copleşitor de-o măreţie sfântă, dincolo de orice sublimitate umană, precum au fost atâtea altele în istoria Creştinismului sfinţitor, slujitor şi luptător, consemnate în «Actele martirice»: Sfântul Apostol Toma, care a propovăduit Evanghelia prin ţinuturile Indiei, a avut o moarte mucenicească de-o cruzime înfricoşătoare din partea torţionarilor săi; după ce a fost jupuit de piele pe viu, a fost aruncat pradă crocodililor.

Atunci, Sfântul Apostol a strigat cu o certitudine de foc dumnezeiesc, pe care nu o au decât cei înţelepţiţi prin harul lui Dumnezeu, ce şi-au ars toate iluziile omeneşti, Hristos a înviat! Aceste cuvinte au un singur răspuns până în zilele noastre, cu serioase temeiuri teologico-culturale, din partea tuturor creştinilor înviaţi lăuntric, dar şi al tuturor celor chemaţi la Ospăţul acesta ceresc unic, mai presus de orice înţelegere şi bucurie pământească: Adevărat a înviat!

„Să nu uităm, deci, că numai celor ce L-au iubit pe Dumnezeu şi pe aproapele. Dreptul Judecător le va spune:«Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu,moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii» (Matei, 25, 34).Dumnezeu să ne ajute tuturor să auzim la Ziua Judecăţii acest cuvânt dulce şi sfânt, care ne dă dreptul să fim în veci în lumea sfinţilor şi în lumina pururea veşnică. Amin”.

Acesta este răspunsul mântuitor, luminat, limpede, sincer, generos, tranşant şi nenegociabil al Bisericii dreptslăvitoare şi al tuturor creştinilor cu fapta, din toate timpurile şi din toate locurile pământului, adresat întregii umanităţi, ca o chemare divino-umană copleşitare la Taina Învierii, precum cea a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a rostit pentru toţi, până la sfârşitul veacurilor, şi acest cuvânt nebiruit şi tainic: «Cerul acesta şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!».

Acum, în această răscruce vădită a istoriei umanităţii şi a cercetării noastre lăuntrice, oamenii rugăciunii care i-au bineplăcut lui Dumnezeu din veac, au mai mult ca oricând misiunea să se roage, în duh şi adevăr, cu vreme şi fără vreme, printr-o adevărată mucenicie sufletească, eroică şi istovitoare, smerită şi tăcută, responsabilă şi larg cuprinzătoare, iubitoare şi învietoare, compătimitor-nepătimitoare, pentru toate sufletele omeneşti care încă se chinuie cumplit în noaptea grea şi apăsătoare a necredinţei, pentru ca toţi să vină la cunoştinţa Adevărului şi să învieze sufleteşte, precum stă scris în Evanghelii.

În puţinăciosa noastră înţelegere teologico-culturală, de acum un mare rol în salvarea sufletelor îl pot avea oamenii de ştiinţă, creştini cu fapta, care în văzul lumii, cu prestigiul lor intelectual imens, pot deveni adevărate făclii călăuzitoare pentru cei mici, mulţi şi împovăraţi de grijile vieţii, uneori până la limita insuportabilului, pe care atât de mult îi iubeşte Împăratul Vieţii! Şi oare ce motiv raţional, moral şi real l-ar putea împinge pe oricare dintre noi să aleagă în locul vieţii veşnice în bucuria cea neînserată, osânda veşnică despre care Sfântul Teofilact scria cu durere: «Viermele şi focul ce muncesc pe păcătos în gheenă sunt conştiinţa sa!».

În urmă cu mulţi ani, un frate al nostru care primise o inimă nouă din lumina vie şi veşnic cugetătoare în locul celei vechi, ce-i ajunsese un lac de lacrimi, ne-a încredinţat un poem alcătuit din esenţele tari şi nebiruite ale jertfelniciei binecuvântate şi lucrătoare:

 

Mireasma liniştii – în noi şi-n jur – fără măsură!

Şi gânduri albe, moi, tăcute,

Acoperind întreagă vremea:

Zburând, smerite, insulele vii

Din apa Cerului desprinse

Înnăbuşesc, albind durerea…

Sunt singur, alb păzit, lângă cereştile hoare,

În inimă-mi întru mirare ajuns!

Iluminat de linişti prin Adevăratul Soare

Nimic nu mă mai doare,

Durându-mă mai tare!

Vă dărui totul, mă topesc pe mine,

Alin din vechi izvoare…

 

Cine a făcut măcar o parte din drumul acestui fericit frate al nostru asediat de har, va înţelege cu bucurie totul, chiar şi sensul adânc regenerator al tradiţionalismului său simplu, ferm şi tranşant…

 

Sfânta Mânăstire Frăsinei

8 mai 2010

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan,

Cuviosul Arsenie cel Mare

Memoria Luminii (V) Reviewed by on . Cuvântul Mântuitorului, Sfânta Predanie şi mărturiile sfinţilor ne sunt călăuze În ceea ce priveşte, mântuirea sufletească, creştinii, indiferent de treapta div Cuvântul Mântuitorului, Sfânta Predanie şi mărturiile sfinţilor ne sunt călăuze În ceea ce priveşte, mântuirea sufletească, creştinii, indiferent de treapta div Rating:
scroll to top