web analytics
Home » Arhiva AXA anul III » Axa 41 » Memoria Luminii, credință, știință și conștiință (I)

Memoria Luminii, credință, știință și conștiință (I)

Din clipa în care am primit îndemnul şi binecuvântarea de a scrie o asemenea lucrare, am (re)simţit cu tărie trei simţăminte diferite, dar deopotrivă de adânci, în ordinea lor firească, uimire, bucurie şi responsabilitate: uimire, fiindcă cineva s-a gândit că am putea noi, nepricepuţii şi nevrednicii, să fim de vreun folos oarecare în reabordarea acestui subiect vast teologico-cultural, cu implicaţii profunde în viaţa oricărui om, credincios sau necredincios; bucurie, deoarece Sfinţii Părinţi şi Marii Dascăli ai Ortodoxiei au tratat inspirat şi pe deplin luminat, fiecare la vremea sa, cu deosebit discernământ duhovnicesc şi intelectual, problemele subtile, delicate şi hotărâtoare ale raporturilor reale dintre credinţa autentică şi ştiinţa veritabilă; responsabilitate, pentru că ne-a obligat să recitim cu umilinţă şi recunoştinţă Cuvântul lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Săi în această privinţă, precum şi opiniile ştiinţifice, morale şi culturale ale unor savanţi, filosofi sau gânditori, credincioşi şi oneşti, pe cât posibil omeneşte, până la capăt în căutarea Adevărului.

Mărturisim, cu francheţea şi neliniştea (nădăjduim cea bună!) a unui simplu închinător şi fiu al Bisericii străbune, că vastitatea subiectului, realul şi copleşitorul prestigiu teologic, ştiinţific şi cultural al tuturor celor care s-au ocupat în mod luminat de acest subiect, precum şi recunoaşterea, fără cel mai mic echivoc, a puţinătăţii înţelegerii noastre duhovniceşti, ştiinţifice şi culturale, ne-au dat îndemnul cel bun de a ne ruga stăruitor la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la Prea Sfânta Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu şi Maica noastră Povăţuitoare şi la toţi Sfinţii, să ne sprijine în demersul nostru modest de a argumenta prezenţa luminii harice necreate, veşnic vie şi cugetătoare, în proporţii diferite, în primul rând în viaţa tuturor Părinţilor Bisericii dreptslăvitoare şi a creştinilor înviaţi lăuntric, dar şi a unor importanţi oamenii de ştiinţă sau cultură, credincioşi cu fapta, care au recunoscut, cu o sinceritate deplină şi pilduitoare, că fără ajutorul Dumnezeului Cel Viu şi în Treime slăvit nu ar fi descoperit nimic (Newton, Ampere, Volta, Faraday, dr. Alexis Carrel, dr. Albert Schweitzer, dr. Nicolae Paulescu, dr. Tiberiu Ghiţescu – marele nostru chirurg cardio-vascular, John C. Eccles – ilustrul neuro-fiziolog contemporan cu noi, Doctorul fără de arginţi şi Arhiepiscopul Luca, filosoful şi fizicianul francez Jean Guitton, filosoful român Petre Ţuţea ş.a.).

Un imperativ major teologic, moral şi cultural

O chemare mai stăruitoare şi inspirată a tuturor oamenilor de ştiinţă şi de bună credinţă către experierea teologiei ortodoxe, ca şi o deschidere mai mare a acestora către mistica răsăriteană şi orizonturile ei taborice, în albia Sfintei Predanii şi a ascultării luminate de duhovnici, se impune tot mai pregnant în zilele noastre de răscruce sufletească, cercetare şi cernere de Sus a tuturor oamenilor chemaţi la Taina mântuirii, ca un imperativ major teologic, moral, profesional şi cultural al timpului nostru.

Acest imperativ există desigur demult, dar din nefericire din varii pricini, excesiv de subiective sau prea puţin obiective, este mereu amânat, controversat sau pur şi simplu neglijat; pe de-o parte de către unii teologi fără o pregătire ştiinţifică reală, care nu pot sesiza sau nu pot să recunoască, dintr-o regretabilă şi dureroasă sincopă a discernământului intelectual şi chiar a celui duhovnicesc, că ştiinţa autentică luminată de Dumnezeu poate aduce Bisericii fii luminaţi, devotaţi şi cu roade bune (uneori şi credincioşi exemplari!): biologi, doctori, arhitecţi, ingineri, pedagogi, fizicieni, matematicieni, creştini cu fapta şi modele vii de diaconie socială; iar pe altă parte imperativul este uitat de către acei oameni de ştiinţă cu o conştiinţă ortodoxă dogmatică nelimpezită integral sau, şi mai grav, cu o vădită şi imprudentă deschidere către nălucirile nocive ale forţei obscure a universului, tot mai prezentă şi sesizabilă în viaţa oamenilor, care refuză cu obstinaţie să (re)cunoască valenţele unice mântuitoare ale Ortodoxiei.

Aceştia preferă din mândrie şi comoditate să exulte, fie în faţa frumuseţii şi armoniei unor construcţii naturale, într-adevăr grandioase, dar trecătoare, uitând însă că acestea toate au un Creator, fie în faţa unor eşafodaje gnostice sau neo-gnostice, sofiste, teziste şi autonomiste, care nu pot avea nicicum virtuţi soteriologice, fiind de-a dreptul amăgitoare, deoarece din ele lipseşte cu desăvârşire Însuşi Logosul întrupat în istorie, adică Cel Căruia I s-a dat întreaga putere în Cer şi pe pământ, Împăratul Vieţii. Nu-i un reproş formal făcut teologilor care nu se roagă după Sfânta Predanie sau oamenilor de ştiinţă care nu se roagă deloc, ci o dureroasă constatare: credinţa dreptslăvitoare fără fapte este moartă, iar ştiinţa fără credinţă şi conştiinţă o amară şi dramatică realitate!

Este adevărat că şanţul născut dintr-o ignoranţă tenace şi adesea greu reductibilă este mai puţin periculos decât prăpastia iscată dintr-o ştiinţă fără conştiinţă şi câtodată la fel de greu reductibilă, dar sesizarea corectă a unei realităţi socio-culturale îngrijorătoare nu înseamnă deloc şi rezolvarea ei… Încurajator este doar faptul că mai avem încă pe pământ, până în zilele noastre, oameni de-o probitate morală normală (ajunsă a fi socotită excepţională prin raritatea lor!), teologi luminaţi care recunosc cu smerenie valorile ştiinţifice, după cum există oameni de ştiinţă inspiraţi, din familia acelui expert „NASA”, care încă de-acum vreo două decenii recunoştea cu francheţe că „infatuarea ştiinţifică a adus imense deservicii omenirii!”. De altfel, Dumnezeu este centrul confesiunilor multor cosmonauţi (toţi oameni cu o pregătire ştiinţifică multidisciplinară), care evocau fără cel mai mic echivoc o prezenţă nevăzută mai înaltă şi binefăcătoare, însoţitoare pe tot parcursul misiunii lor, resimţind imperios imboldul de-a se ruga lăuntric stăruitor sau de-a rosti psalmi pentru a izbândi în întreprinderea lor riscantă şi deja contestată de unii, în special în ceea ce priveşte realizarea ajungerii pe lună a echipajelor umane…

Coexistă, în mod evident, alături de teologia ortodoxă autentică şi de ştiinţa veritabilă, (slujite pilduitor de personalităţi teologice şi ştiinţifice de-o valoare incontestabilă) şi pseudoştiinţa unor slabi teologi, precum şi pseudoteologia unor la fel de slabi oameni de ştiinţă, ambele categorii extrem de triste şi nocive, prima sti­mulând o credinţă fals elitistă, încruntată, ţâfnoasă şi minată de-o mândrie duhovnicească năruitoare, a doua ge­nerând un obscurantism ştiinţific de tip modern, golit de-o conştiinţă reală a consecinţelor sale. Evident, grefe de credinţă, de ştiinţă sau de conştiinţă până acum nu s-au putut realiza şi nici nu se vor putea realiza, fără mutilarea gravă a fiinţei umane şi suspendarea silnică a libertăţii sale teandrice (înţeleasă firesc ca un dar ontolo­gic dumnezeiesc care nu are sfârşit, întrucât el continuă şi dincolo de hotarele vieţii terestre, în Împărăţia Luminii, după cum ne-a dovedit-o Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care S-a arătat ucenicilor Lui după Înviere, cu trup ceresc nestricăcios, iar la Înălţare unor mulţimi de credincioşi şi necredincioşi, pe care le binecuvânta, precum şi viaţa jertfitoare a prietenilor Săi, Care cu mucenicia lor pilduitoare au fertilizat şi evanghelizat întreaga istorie până în zilele noastre şi care, de asemenea, cu puterea lui Dumnezeu, s-au arătat oamenilor după moarte, intervenind binefăcător în viaţa lor; în acest sens e plină istoria Creştinismului de mărturii ale credincioşilor, dar şi ale necredincioşilor).

Iată ce scria, acum trei sferturi de secol, Alexis Carrel, marele chirurg şi biolog creştin, în lucrarea sa „Omul, fiinţă necunoscută” (de atunci şi până acum, cu toate progresele uimitoare ale ştiinţelor zise exacte, omul a devenit o fiinţă parcă şi mai puţin cunoscută şi cu certitudine mai însingurată, mai cu seamă prin decalajul imens creat între cunoaşterea seculară şi cea teologică), din care redăm doar primele rânduri din prefaţă, câteva rânduri din celebrul său eseu despre rugăciune şi gândurile de încheiere a acestei remarcabile sinteze, în care desigur multe detalii reprezintă o realitate ştiinţifică deja depăşită, dar cu câteva idei inspirate, de-o actualitate intens grăitoare:

a) „Cel ce a scris această carte nu e un filosof. E numai un om de ştiinţă. El îşi petrece cea mai mare parte din viaţă în laboratoare, studiind fiinţele vii. Şi o altă parte în lumea largă, privind oamenii şi căutând să-i înţeleagă. El nu are pretenţia să cunoască lucrurile care se găsesc înafara domeniului de observaţie. În această carte s-a străduit să deosebească limpede cunoscutul de plauzibil. Şi să recunoască existenţa necunoscutului şi a incognoscibilului…”;

b) „În viaţa tuturor marilor mistici se succed aceleaşi etape. Trebuie să primim experienţa lor aşa cum ne este dată. Numai cei ce au trăit prin sine viaţa de rugăciune, pot s-o judece. Căutarea lui Dumnezeu e, într-adevăr, o îndeletnicire cu totul personală…. Ea e eficace prin sine însăşi. Ea dă fiecăruia care o practică, ceea ce cere. Îi aduce renunţarea, împăcarea, bogăţia lăuntrică, puterea, dragostea, pe Însuşi Dumnezeu;

c) „Ştim că am călcat legile naturale. Ştim pentru ce suntem pedepsiţi. Pentru ce suntem pierduţi în întuneric. În acelaşi timp, începem să zărim prin negurile zorilor calea mântuirii noastre. Pentru prima oară în istoria lumii, o civilizaţie ajunsă la începutul declinului ei, îşi poate da seama de răul de care sufere. Ea va şti poate să folosească această cunoaştere, şi să înlăture, mulţumită minunatei puteri a ştiinţei, soarta pe care au avut-o toate marile popoare din trecut… Să pornim numaidecât pe calea cea nouă!”.

Genialul doctor, mutat la cele veşnice în 1944, în condiţii extrem de greu de explicat, părăsit fără ajutor medical calificat pe-o stradă din mijlocul Parisului, nu a apucat să vadă nici grandioasele cuceriri ale chirurgiei cardio-vasculare al cărei părinte a fost, nici cele ale neurochirurgiei microscopice sau ale oftalmochirurgiei actuale, dar, din fericire pentru el, nici traficul de organe (incluzând răpirea şi uciderea cu sânge rece a „donatorilor”).

Un fapt aparent ciudat

Ajunşi în acest punct dureros al impasului moral actual, trebuie să remarcăm un fapt aparent ciudat: atât credinciosului adevărat, cât şi omului de ştiinţă autentic, mulţimile aflate în suferinţă sufletească sau trupească (de regulă, în ambele) le cer minuni reale… Şi de multe ori, doar cu harul lui Dumnezeu, aceste minuni se şi petrec, fiind împlinite sub ochii tuturor, deşi vor exista întotdeauna sceptici care vor spune că a fost o simplă coincidenţă, că s-a exagerat de ambele părţi, ba chiar că nu există minuni, deşi cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii dreptslăvitoare se lucrează neîncetat de peste două milenii, deşi ierurgiile creştine se împlinesc în plină zi, precum tot în văzul mulţimilor de oameni, credincioşi şi necredincioşi, Sfânta Lumină vine în chip suprafiresc la Ierusalim, numai la Patriarhul ortodox, în fiecare an, ca şi cum un deget de Sus ar arăta clar că Ortodoxia este calea cea adevărată, chiar dacă în mod dureros şi unele dintre mădularele sale se pot îmbolnăvi, fiindcă Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru aceasta a venit, ştiindu-se bine că tocmai cei bolnavi au nevoie de doctor, Dumnezeu nevrând moartea păcătosului, ci întoarcerea sa cu căinţă sinceră, ca să fie viu! Şi cine oare Îl va iubi mai mult decât aceia cărora El, cu cotropitoarea Sa iubire, le-a iertat cele mai multe greşeli?

Cuviosul Serafim Rose, bărbat cu viaţă sfinţită şi sfinţitoare, având şi o pregătire ştiinţifică şi literară remarcabilă scria:„Nimeni n-ar îndrăzni să spună că Sfinţii Părinţi, şi creştinii ortodocşi, în general, sunt «împotriva ştiinţei», adică potrivnici cunoaşterii ştiinţifice, în măsura în care ea este, cu adevărat, cunoaştere a naturii. Întrucât Dumnezeu este atât autorul descoperirii dumnezeieşti cât şi al naturii, nu poate exista vreun conflict între teologie şi ştiinţă, atâta vreme cât fiecare dintre ele este autentică şi rămâne în domeniul care îi aparţine în mod firesc. Mai mult, acei Sfinţi Părinţi care au scris tâlcuiri la «Cartea Facerii» nu au şovăit a se folosi de cunoaşterea ştiinţifică a naturii din vremea lor, în măsura în care se potrivea subiectului…”.

Părintele Mihail Pomazanski, „într-un pătrunzător articol ce compară «Hexaimeronul» cu «Cuvintele la Zilele Facerii» ale Sfântului Ioan din Kronstadt, observă că «Hexaimeronul» Sfântului Vasile este într-o anumită măsură o enciclopedie a cunoaşterii ştiinţelor naturale din vremea sa în realizările lor desăvârşite», intenţia lui fiind arătarea măreţiei lui Dumnezeu care încă se mai poate observa în zidirile cele văzute. Neîndoielnic, cunoaşterea oferită de ştiinţele naturale este una mereu supusă revizuirii, datorită noilor descoperiri făcute prin observaţie şi experiment; aşa se face că în ea se pot afla greşeli, chiar în scrierile Sfântului Vasile cel Mare sau ale altor Părinţi, tot aşa cum se află greşeli în lucrările oricui care scrie despre fapte ştiinţifice.

Astfel de greşeli nu micşorează în nici un fel valoarea generală a unor lucrări precum «Hexaimeronul», unde faptele ştiinţifice nu sunt folosite decât ca ilustrări ale unor principii care provin nu din cunoaşterea naturii, ci din descoperire dumnezeiască. În privinţa cunoaşterii realităţilor naturii, lucrările ştiinţifice moderne sunt, desigur, superioare părţii «ştiinţifice» a «Hexaimeronului» şi a altor lucrări similare ale Sfinţilor Părinţi, fiind întemeiate pe observaţii mai precise ale naturii. Iată singurul aspect în care ştiinţa se poate spune că este superioară or «depăşeşte» scrierile Sfinţilor Părinţi; dar la Sfinţii Părinţi acest aspect este pur conjunctural faţă de restul învăţăturilor teologice şi morale”.

(N. n. – Este foarte bine ca cineva să cunoască în amănunţime structura unui avion, dar fără prezenţa unui pilot priceput el va avea şanse puţine să ajungă la destinaţie, după cum fără intervenţia unui mecanic competent în cazul unei avarii remediabile, pilotul nu va avea cum să atingă pământul cu bine; oameni de excepţie ca Jean Mermoz, care stăpânea perfect, la vremea sa, ambele ocupaţii aviatice sau chirurgi de geniu cu viaţă sfântă şi sfinţitoare precum a fost Arhiepiscopul Luca, nu se găsesc decât rar, iar Luminători şi Dascăli duhovniceşti ai omenirii, precum au fost toţi Apostolii, Mucenicii şi Cuvioşii, capabili să călăuzească în mod desăvârşit omenirea la limanul mântuirii şi mai rar.

Ni se pare extrem de grăitor şi instructiv, ba chiar proniator, faptul că nu un medic a gândit înfiinţarea primelor aşezăminte pentru îngrijirea bolnavilor, ci Sfântul Vasile cel Mare, un om al Bisericii, care ştia să aprecieze ştiinţa timpului său, de vreme ce doctorul său personal era un necredincios, pe care Sfântul l-a convins, creştinându-l, de realitatea Învierii Mântuitorului Hristos, printr-o minune făcută în ultima oră a vieţii sale îngereşti pe pământ! Aşadar, nu cu ştiinţa pământească a vremii sale, pe care o respecta şi o asimilase într-o mare măsură, ci cu vieţuirea integral hristocentrică şi prin lucrarea Duhului Sfânt care lucra cu putere multă în persoana sa a înfăptuit Sfântul Vasile cel Mare această minune şi multe altele încă şi mai uimitoare: de pildă, în plină epocă a arianismului, pe teritoriul eparhiei sale nu a existat nici măcar un singur arian!).

„Trebuie să distingem foarte atent între faptele ştiinţifice autentice şi ceva cu totul diferit care se găseşte astăzi, când diferite feluri de cunoaştere nu prea sunt deosebite cu grijă, fiind adesea amestecate cu «faptele». Părintele Mihail Pomazanski urmează: Sfântul Vasile cel Mare recunoaşte toate realităţile ştiinţifice ale ştiinţei naturale. Dar nu primeşte concepţiile filosofice sau interpretările contemporane ale acelor fapte; teoria mecanicistă a obârşiei lumii, învăţătura despre veşnicia şi lipsa de început a lumii naturale (şi altele). Sfântul Vasile cel Mare ştia cum să se ridice deasupra teoriilor contemporane lui privitoare la principiile de temelie ale lumii, iar «Hexaimeronul» rezistă ca un strălucit şi înalt sistem care dezvăluie înţelesul «Cărţii Facerii», dominând (teoriile) anterioare ca o pasăre ce planează în zbor deasupra făpturilor care nu se pot mişca decât pe pământ (…) Mai trebuie spus un lucru despre deosebirea existentă în ceea ce priveşte însăşi natura şi calitatea cunoaşterii teologice şi a cunoaşterii ştiinţifice. Prima purcede din descoperirea lui Dumnezeu (N. n. – Pe cale catafatică şi apofatică şi prin experierea prezenţei Duhului Sfânt încă din timpul acestei vieţi) şi este apreciată după credincioşia faţă de acea descoperire, conducând sufletul până la Obârşia sa; pe când cunoaşterea ştiinţifică purcede din faptele lumii fizice şi nu are alt scop decât acela de a rămâne credincioasă faptelor (N. n. – Pe orizontala unei istorii fără orizonturi eshatologice, precum demonstra şi Mircea Eliade în celebrele sale «Solilocvii» publicate pe la 1930). Este destul să să citim tâlcuirile la «Facere» ale Sfântului Vasile cel Mare, Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântului Ioan de Kronstadt (sau ale distincţiei Sfântului Grigorie Palama dintre adevărata teologie şi cunoaşterea seculară), deoarece ştim că despre descoperirea lui Dumnezeu cunoaşterea seculară nu ne poate învăţa nimic care să nu fie cuprins în chiar această Descoperire. Dacă ea încearcă să facă acest lucru, înseamnă că încearcă să măsoare Dumnezeiescul cu raţiunea omenească…”.

(N. n. – Aceeaşi eroare o aflăm şi în psihologia modernă, care se ocupă printr-un arpentaj perseverent, ingenios şi optimist doar de toate mărimile întrucâtva măsurabile, precum memoria, voinţa, imaginaţia, inteligenţa etc., dar nu se ocupă deloc de mărimile nemăsurabile ale fiinţei umane, fie că nu ştie, fie că nu poate sau nu vrea, cum ar fi iubirea, credinţa, nădejdea, smerenia, înţelepciunea, jertfelnicia, intuiţia, compasiunea, bărbăţia duhovnicească, spiritul de sacrificiu, dreapta socoteală, curajul moral, care, în mod evident, tocmai ele hotărăsc destinul oricărei fiinţe umane, aici în această viaţă terestră efemeră, dar mai cu seamă Dincolo, în viaţa veşnică din Împărăţia Luminii de-a pururi vie şi neînserată, despre care avem destule dovezi în Evanghelii, în Sfânta Tradiţie, în «Vieţile Sfinţilor» sau în «Actele martirice», scrise proniator de autori necreştini! Cine, când, unde şi cum ar putea măsura vreodată intensitatea, profunzimea şi statornicia nebiruită a duioşiei unei mame responsabile faţă de pruncuţul ei? Şi oare nu toţi oamenii, chiar şi criminalii nedemonizaţi, nu au o reacţie emoţională firească atunci când într-un moment greu al vieţii lor, mama lor naturală nu se leapădă de ei?

În treacăt fie zis, inteligenţa umană despre care s-au scris biblioteci întregi este o mărime intensivă şi nu extensivă, dăruită de Dumnezeu omului, pentru a o folosi cu bunătate, modestie şi bună cuviinţă, gândindu-ne că şi Socrate îi prevenise demult pe oameni, într-un stil propriu, inimitabil, că «o ştiinţă care nu te face mai bun este o ştiinţă inutilă!». Ba uneori, inteligenţa folosită fără o minimă înţelepciune conduce la dezastre reale, ale posesorilor ei şi din nefericire ale altora! De aceea, am şi ales titlul «Memoria Luminii – credinţă, ştiinţă şi conştiinţă», pentru a sublinia ideea că roadele bune le pot da doar aceia în care vasele comunicante ale credincioşiei, înţelepciunii, inteligenţei şi moralităţii cunoştinţelor ştiinţifice comunică… între ele, în mod real, înainte, în timpul şi după efectuarea oricărei cercetări ştiinţifice într-un domeniu oarecare! Extrem de interesant este şi faptul că sunt descrise vreo zece forme distincte de inteligenţă, dintre care cea mai importantă este inteligenţa mistică aflată în relaţie directă cu simţul mistic, care prin lucrarea tainică a harului lui Dumnezeu, îi conduce pe cei credincioşi spre culmile vieţii hristocentrice, teoforiei, sfinţeniei şi, inestimabil dar, ale îndumnezeirii vaselor Sale alese aşa cum ne încredinţează Sinaxarele şi Vieţile Sfinţilor!).

Călătorie la capătul ştiinţei…

Este titlul unei extrem de instructive lucrări de sinteză şi informare culturală, cu deschiderile sale (im)previ­zibile şi limitele inerente, aparţinând lui Pierre Rousseau, apărută în 1972 (Editura „Minerva”, Bucureşti), lucrare prefaţată inspirat de către exigentul şi adeseori acrimonicul Edmond Nicolau, ca o invitaţie subtilă şi eficientă la modestie, pentru orice cercetător ştiinţific, închipuit sau veritabil, formal sau informal, începător sau avansat, dar cu un minimum de simţ autocritic: „Niciodată ştiinţa nu s-a dezvoltat atât de repede ca în epoca noastră, ceea ce duce la situaţia stranie în care specialiştii din fiecare domeniu acumulează date noi, în cantităţi uriaşe, dar adesea le lipseşte informaţia despre ceea ce e nou în alte domenii. (N. n. – Sau de cumva o au, din varii motive, subiective şi obiective, nu ştiu sau nu pot s-o valorifice, fiindu-le extrem de greu sau imposibil să facă în timp util conexiunile corecte imperios necesare!).

Iar aceasta, inevitabil, duce la lipsa unei imagini complete şi corecte despre lume. Iată de ce sunt binevenite lucrările de informare ştiinţifică, largi sinteze ale cunoştinţelor în câteva domenii fundamentale. Precizarea este necesară, deoarece nu ne mai putem gândi azi la o prezentare exhaustivă a tuturor cunoştinţelor, din toate ramurile ştiinţei. Este suficient să ne gândim la matematică, spre a înţelege cât de dificil este să îmbrăţişăm tota­litatea cunoştinţelor umane (N. n.- Noi am zice chiar aproape de imposibil în planul raţiunii discursive, fiindcă în actuala gândire ştiinţifică, ca şi în cea filosofică de altfel, teoriile dubitabile, ipotezele ex-centrice, postulatele extravagante, predicţiile eronate sau simplele păreri ale unor amatori vanitoşi sau banali veleitari sunt la fel de numeroase precum roiurile de meteoriţi rătăcind prin hăurile galaxiei noastre).

Lucrarea lui Pierre Rousseau «Călătorie la capătul ştiinţei» este o reuşită tentativă de prezentare a câtorva date esenţiale pentru ştiinţă, date câştigate în jumătatea de secol situată între 1913 şi 1963. Este o epocă bogată în evenimente, în care s-a născut ceea ce numim fizica nouă – dar şi noua viziune einsteiniană a universului. Tot atunci şi genetica a intrat pe o cale nouă, iar radioelectronica a pus la dispoziţia cercetătorilor instrumente de lucru având posibilităţi nebănuite de generaţiile anterioare…”.

O anchetă asupra capătului ştiinţei

Într-o luni, 15 decembrie 1913 (zi de decernare a premiilor pentru mai mulţi distinşi academicieni), în sala de şedinţe a „Academiei de Ştiinţe”, înaintea unor personalităţi remarcabile şi onorabile, ba chiar ilustre, ale timpului, „un domn oarecare se prezenta respectuos, declinându-şi calitatea de ziarist şi explicând: «Am fost însărcinat de direcţia ziarului meu să fac printre savanţii cei mai reprezentativi o anchetă asupra stadiului actual al principalelor ştiinţe. Mi se cere domnilor, să vă pun în special următoarea întrebare: fizica, chimia, astronomia, biologia au oare vreo speranţă să ajungă într-o bună zi la capătul ştiinţei? Şi ce poate fi acest capăt?».

O anchetă asupra «capătului» ştiinţei părea însă la prima vedere mai dificilă… Ni se pare culmea extravaganţei sau a naivităţii să întrebi pe un savant dacă cutare sau cutare ştiinţă e limitată de un zid sau de neant. Cosmosul ne apare ca inepuizabil şi nici nu s-ar putea altfel, din moment ce este infinit, aşa cum tinde s-o demonstreze astronomia contemporană. Totuşi, întrebarea ziaristului din 1913 era şi mai este de înţeles. Căci, chiar dacă domeniul ştiinţei ar avea o limită, nimic nu garanta că această limită ar fi accesibilă! Un scientist ar fi putut spune judecând prin analogie: «Luaţi scara temperaturilor; ea nu are graniţe în ceea ce priveşte temperaturile ridicate şi putem concepe temperaturi de milioane şi milioane de grade. În schimb, în ceea ce priveşte temperaturile joase, scara lor este limitată la – 273, 15 grade. Această temperatură este, într-adevăr, o limită, în sensul mate­matic al cuvântului, căci specialiştii frigului se apropie, într-adevăr, din ce în ce mai mult de ea, dar salturile lor succesive sunt din ce în ce mai mici, astfel încât nu o vor atinge niciodată».

Un exemplu mai vulgar (N. n. – totuşi extrem de sugestiv!), din domeniul sportului bunăoară, ar fi la fel de bun: cursa de o sută de metri, bărbaţi. În 1896, aceasta a fost câştigată în 12 secunde; în 1900, în 10,8 secunde, în 1908, în 10,6 secunde; în 1960, în 10,2 secunde. Totul se petrece ca şi cum campionii s-ar apropia din ce în ce mai mult de limita fatidică a celor 10 secunde, fără a avea vreo şansă s-o atingă cândva (N .n. – Această limită «fatidică» a fost atinsă în 1963, în 10,1 secunde, şi mai târziu 10 secunde, iar în 2009 s-a ajuns la recordul actual de 9,69 secunde!!! Desigur, în condiţiile gravitaţionale terestre actuale şi fără vreun mijloc artificial de propulsie, graniţa celor 8 secunde nu va putea fi nici măcar visată de vreun om normal înzestrat!!!).

Cine ştie, ar fi putut cineva răspunde anchetatorului nostru, dacă nu se întâmplă în explorarea universului acelaşi lucru ca şi în coborârea către zero absolut sau în cucerirea celor o sută de metri? S-ar putea să existe, fie în infinitul mic, fie în infinitul mare, o limită spre care ştiinţa tinde în salturi din ce în ce mai mici? Nu, întrebarea nu era absurdă şi personalităţile cărora se adresa nu aveau nici un motiv să se sustragă de la răspuns. Mai multe dintre ele răspunseseră deci dorinţei ziaristului; ele întocmiră un inventar al domeniului lor de specialitate, îi delimitară studiul, apoi se întrebară asupra graniţei ce i se putea fixa…

Bilanţul ştiinţific de acum o jumătate de secol (N. n. – Acum e vorba de un secol!) ne dă atât motive de mândrie, cât şi de umilinţă; de mândrie fiindcă pune în lumină progresele fulgerătoare de la Henri Poincare şi Bigourdan încoace; de umilinţă, fiindcă ne obligă să ardem ceea ce ştiinţa de pe vremea tatei ridica în slăvi; să punem la păstrare o parte în muzeul de antichităţi: mecanicismul, scientismul, antropocentrismul, monismul etc., caii de bătaie ai unora ca Kelvin, Haeckel şi Le Dantec şi ne dă convingerea că oceanul ignoranţei ne pare cu atât mai mare cu cât ştiinţa avansează mai mult…”.

O replică fără replică

Într-o nuvelă antologică a lui Mircea Eliade (am mai relatat episodul) se întâlnesc un creştin înviat lăuntric de-o simplitate a trăirii, am zice arhetipală, cu o credincioşie curată, sinceră, statornică şi nebiruită şi un intelectual rafinat, speculativ, sceptic, sagace, adăpat din belşug la mai toată gândirea ştiinţifică şi filosofică a timpului său, din păcate autonomistă şi din fericire inoperantă într-un univers autentic creştin, pentru un simplu şi evident motiv, pe care nădăjduim să-l conturăm cât mai pregnant prin dialogul revelator dintre cei doi. La cele mai strălucitoare demonstraţii ale intelectualului, creştinul îi răspundea invariabil: „Ştie Dumnezeu toate aceste lucruri!”.

Nedumerit, nemulţumit şi chiar uşor iritat de simplitatea şi adâncimea transcendentală a răspunsului primit, intelectualul îşi reluase de mai multe ori arguţiile subtile, încercând să-i transfere creştinului cât mai mult din neliniştea sa existenţială, ca şi din tensiunea ideilor ce-l frământau, dar acelaşi răspuns sosea de fiecare dată, cu o linişte binevoitoare şi o certitudine dezarmantă, din partea imperturbabilului său interlocutor:„Ştie Dumnezeu toate aceste lucruri!”. În cele din urmă, după o altă serie de încercări eşuate de a-i demonstra creştinului marile dileme existenţiale ale omenirii, intelectualul se dumiri brusc, conchizând calm şi hotărât:„Ai dreptate, ştie Dumnezeu toate acestea!”.

Se zice că înţelegerea este o veşnică dimineaţă, fiindcă nu există fiinţe, lucruri, fenomene, gânduri, cuvinte sau fapte din universul creat, văzut şi nevăzut, pe care Dumnezeul Cel veşnic Viu şi în Treime slăvit, Dumnezeul Părinţilor noştri, să nu le pre-simtă, pre-ştie sau pre-cunoască, fără însă a le pre-determina necondiţionat vreodată (nu există pre-destinare necondiţionată!), întrucât tot El ne-a dăruit cel mai înalt dar, pe care doar îngerii îl mai au, dar într-o măsură mult mai mică, fiindcă ei împlinesc întocmai toate poruncile lui Dumnezeu, dintr-o sfântă iubire plină de-o negrăită bucurie harică: liber-arbitrul.

Aşadar, dacă El ne-a înzestrat cu acest dar inestimabil, apoi nu ne rămâne decât să-l folosim cu recunoştinţă şi smerită cugetare, întrebându-L stăruitor în rugăciune ce să facem în orice situaţie ne-am afla (suntem doar, ontologic, cununa creaţiei Sale), pentru că dacă vom proceda în acest mod firesc şi profund duhovnicesc, vom primi întotdeauna un răspuns dumnezeiesc la toate întrebările noastre omeneşti, răspuns care va fi întotdeauna pe deplin clar, lămuritor, imprevizibil şi desigur eficient, pentru că în puterea Sa se află absolut totul, în Cer, pe pământ, ba chiar şi în iad, unde tartorul cel mare nu face ce vrea (nici măcar acolo!), ci numai cât îi îngăduie Bunul şi Dreptul Dumnezeu!

La şcoala marilor noştri duhovnici

Când îl întrebam, în chilia sfinţiei sale (plină de bună mireasmă întotdeauna), pe Părintele arhimandrit Sofian de la sfânta mânăstire Antim, ce să facem în faţa avalanşei de primejdii, ispite şi capcane moderne, care se prăvălesc peste bieţii creştini de pretutindeni, strâmtorându-i şi agresându-i, înţeleptul stareţ ne privea cu bunătate, răspunzându-ne simplu:„Rugaţi-vă, rugaţi-vă, rugaţi-vă, cu multă umilinţă lăuntrică şi post luminat!”. Apoi, închinându-ne, adăuga cu mult tâlc:„Nu vă temeţi de ce vă spun sau vă fac oamenii, ci vă preocupaţi doar de ceea ce Milostivirea lui Dumnezeu hotărăşte pentru fiecare dintre noi, căci cel rău unelteşte multe, dar nu reuşeşte nimic împotriva celor care se roagă neîncetat şi se luptă după rânduială!”.

Rafinamentul, mulţimea şi varietatea stihiilor dezlănţuite de cel rău împotriva întregii omeniri (oricât de perfide şi întunecate i-ar fi născocirile!), dar, în special, împotriva credincioşilor, creştini cu fapta, nu-l uimeau, nu-l înfricoşau, nu-i slăbeau deloc credinţa, ci, dimpotrivă, îl întăreau în rugăciune, fiindcă simţea, plin de har, că „Dumnezeu ştie toate acestea”; ba chiar mai mult, pe cei care fac răul şi nu se căiesc, la sorocul vremii îi va judeca şi îi va osândi, iar pe cei care luptă, după puteri, lupta cea bună, cerându-I statornic ajutorul, îi va răsplăti dincolo de orice închipuire, primindu-i în bucuria cea veşnic neînserată a Împărăţiei Sale!

Iar, Părintele arhimandrit Ilie Cleopa de la Sfânta mânăstire Sihăstria, „duhovnicul tuturor duhovnicilor” (cel căruia de-a lungul vieţii i-au sărutat dreapta mulţi patriarhi şi arhierei luminaţi, fiind întâmpinat cu negrăită bucurie la Sfântul Munte Athos, în glasul sfinţitor al clopotelor, care anunţau tuturor sosirea acestui ales vas de slujire a lui Dumnezeu; „moş putregai”, cum se socotea cu umilinţă fericitul ieromonah român), le zicea celor ce-i cereau sfat, venind din Bucureşti:„De ce vă mai osteniţi până aici, feţii mei, dacă Domnul Hristos a dăruit acolo sfintele moaşte ale atâtor Sfinţi şi pe Părintele stareţ Sofian, ca să vă călăuzească sufletele spre mântuire?”.

Aducându-i la cunoştinţă, sincer îngrijoraţi, mai toate pericolele globalizării, dar şi uneltirile tehniciste ale celui rău, Părintele Cleopa ne-a ascultat cu atenţie, ne-a lăsat să ne uşurăm sufletul de toate întrebările chinuitoare, reale sau doar imaginare („puntea tuturor dracilor”) apoi ne-a răspuns, cu o simplitate patericală şi cu o certitudine de foc dumnezeiesc, tămăduindu-ne, nădăjduim pe deplin, de orice nălucire sau ispitire demonică, ştiută sau neştiută, cu voie sau fără voie, în ascuns sau la vedere, imposibil de biruit fără Milostivirea Mântuitorului Hristos şi rugăciunile Bisericii Sale, credincioasă Sfintei Predanii, drept învăţând şi săvârşind Cuvântul Adevărului Său:„Domnul risipeşte sfaturile neamurilor, leapădă gândurile popoarelor şi defaimă sfaturile căpeteniilor. Iar sfatul Domnului rămâne în veac, gândurile inimii Lui din neam în neam!” .

Numai prin mintea lui omul nu cunoaşte decât cele pământeşti

Să ne reamintim ce ne învaţă, în acest sens esenţial şi decisiv pentru destinul nostru veşnic, Cuviosul Siluan Athonitul, ajuns dintr-un simplu ţăran rus cea mai importantă figură a spiritualităţii ortodoxe a secolului trecut şi socotit din 1988, anul canonizării sale, a fi un adevărat „dascăl profetic şi apostolic”, după 46 ani de nevoinţă monahală în Sfântul Munte Athos:„Pentru a cunoaşte pe Domnul, nu avem nevoie de bogăţii şi învăţături, ci trebuie să fim ascultători, înfrânaţi, să avem duh umilit şi să-l iubim pe aproapele. Domnul va iubi un astfel de suflet, se va descoperi lui, îl va învăţa iubirea şi smerenia şi-i va da tot ceea ce are nevoie pentru a-şi găsi pacea în Dumnezeu.

Putem studia cât poftim, totuşi nu vom ajunge să-L cunoaştem pe Domnul câtă vreme nu vom vieţui după poruncile Lui, căci nu prin ştiinţă, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul. Mulţi filosofi şi savanţi au ajuns la convingerea că Dumnezeu există, dar nu au ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu. Noi, monahii, ne nevoim ziua şi noaptea în Legea Domnului, dar trebuie ca toţi să-L cunoască, măcar că toţi au credinţa. A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-L cunoaşte pe Dumnezeu e altceva.

Iată o taină: există suflete care au cunoscut pe Domnul, există oameni care nu L-au cunoscut, dar cred în El, şi, în sfârşit, oameni care nu doar că n-au pe Dumnezeu, dar care nici măcar nu cred în El, iar printre aceştia din urmă există mulţi oameni învăţaţi. Mândria împiedică pe om să aibă credinţă.

Omul mândru vrea să înţeleagă totul prin mintea şi prin ştiinţa lui, dar nu-i este dat să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul nu se descoperă decât sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul le arată lucrurile Sale care sunt de neînţeles pentru înţelegerea noastră, dar care se descoperă prin Duhul Sfânt. Numai prin mintea lui omul nu cunoaşte decât cele pământeşti şi pe acestea încă numai în parte, în vreme ce cunoaşterea lui Dumnezeu şi a celor cereşti nu vine decât de la Duhul Sfânt.

Există oameni care toată viaţa lor se ostenesc să afle ce se găseşte în soare, pe lună sau aiurea, dar aceasta nu este de nici un folos pentru suflet. Dacă, dimpotrivă, ne vom strădui să aflăm ce există înlăuntrul inimii omului, iată ce vom vedea; în sufletul unui Sfânt Împărăţia Cerurilor, în sufletul unui păcătos întuneric şi chin – şi e bine să ştim aceasta, pentru că vom locui veşnic în Împărăţie, fie în chinuri.

Cel căruia nu-i place să se roage e curios să cerceteze şi să iscodească (exploreze) tot ceea ce e pe pământ şi în Cer, dar despre Domnul nu ştie nimic şi nici nu se străduieşte să înveţe. Atunci când aude învăţătura despre Dumnezeu, spune: «Cum poate fi cunoscut Dumnezeu? Şi tu, de unde Îl cunoşti?». Iar eu îţi voi spune: «Duhul Sfânt dă mărturie despre Dumnezeu» (I Ioan – 5,6). El Îl cunoaşte şi ne învaţă şi pe noi». «Dar Duhul poate fi El văzut?». «Apostolii L-au văzut pogorând în chip de limbi de foc», dar noi simţim prezenţa Lui în noi. Este mai dulce decât tot ce e pe pământ.

Pe El L-au gustat Sfinţii Prooroci şi ei au vorbit poporului care îi asculta. Sfinţii Apostoli au primit şi ei pe Duhul Sfânt şi-au propovăduit oamenilor mântuirea fără nici o frică, căci Duhul îi întărea. Guvernatorului din Patras care-l ameninţa cu răstignirea, dacă va continua să propovăduiască, Sfântul Apostol Andrei i-a răspuns: «Dacă m-aş teme de Cruce, n-aş mai propovădui-o!».”

Natura este destinată sfinţirii

„Dumnezeu este atât expresia personală a binelui suprem, a sfinţeniei absolute, dar şi Creatorul Universului, care constituie obiectul de cercetare şi investigaţie al ştiinţei. Dacă Dumnezeu n-ar fi aşezat la temelia creaţiei raţionalitatea ei internă, n-ar fi fost posibilă nu doar ştiinţa, dar nici raţiunea omului. Interpretată în această lumină, autonomia apare în ultimă instanţă o viclenie a diavolului ca să-l determine pe om să se folosească de lucrurile create de Dumnezeu, fără să-L recunoască pe Creatorul lor, spre pierzania acestuia” (Pr. prof. dr. Dumitru Gh. Popescu).

„David Bohm (laureat al premiului Nobel) afirmă cu fermă convingere că «dincolo» de vidul (nivelul) cuantic există nivelul subcuantic (N. n. – posibil chiar metacuantic şi ultracuantic, dacă facem o analogie simplă, dar extrem de sugestivă, cu subtextul, metatextul sau ultratextul unui text în mod real semnificativ!), că Universul cuantic provine dintr-o sursă veşnic creatoare, situată dincolo de spaţiu şi timp, adică dincolo de nivelul cuantic, în realitatea profundă şi inaccesibilă a nivelului subcuantic. Astfel, fără ambiguitate, «Secretul lumii nu se găseşte la nivel cuantic, ci la nivel subcuantic” (Mihai Drăgănescu – «Informaţia materiei», 1990, pag. 71)

Aşadar: „Să nu gândim că natura este lipsită de Dumnezeu, pentru că dacă e lipsită de Dumnezeu, nu mai avem respect faţă de ea, o folosim cum vrem, spre pieirea noastră. Noi vedem că natura este destinată sfinţirii şi este transparentă spre Dumnezeu. Cine a făcut această armonie minunată a tuturor lucrurilor din Cosmos, dacă nu o minte care e mai presus de fire, dacă nu o gândire care este dincolo de toate cele care se văd în Cosmos? Cosmosul nu poate fi ultima realitate, forţele lui nu pot fi ultima experienţă, trebuie să fie ceva dincolo de Cosmos. Numai aşa, prin credinţă, ştiinţa capătă un fundament şi ne putem minuna cu adevărat de ceea ce este în ea, de minunăţia ordinii care este în ea şi pe care o studiază ştiinţa” (Acad. prof. pr. dr. Dumitru Stăniloae).

Ştiinţa trebuie să vadă dincolo de ea

Este uimitor faptul, şi deopotrivă regretabil, că până şi ştiinţa autentică, atât de riguros exactă în folosirea mijloacelor sale de cercetare a universului creat, respectiv observaţia, raţionamentul şi experimentul (subliniate de Petre Ţuţea), în privinţa cunoaşterii teologice nu le foloseşte decât pe primele două, lăsând deoparte experierea trăirii hristocentrice, posibilă doar în mistica dreptslăvitoare, care i-ar putea oferi posibilitatea apropierii reale de Dumnezeu!

Încă Baltazar din Egipt observa, fără cel mai mic echivoc, că «Cerul nu se poate cuceri nici cu sabia şi nici cu înţelepciunea omenească, ci doar prin Iubire!», iar Goethe (trecut de neo-gnostici cu obstinaţie în rândurile lor, pe drept sau pe nedrept) afirma cu multă tărie, într-una dintre scrisorile sale: «Înainteze cultura intelectuală oricât de mult; dezvolte-se ştiinţele tot mai în lărgime şi lumineze spiritul omenesc oricât de puternic, peste înălţimea şi cultura morală a Creştinismului, cum străluceşte în Evanghelii, el nu va trece…». Profetice cuvinte, peste care mărunţii, mărginiţii şi nefericiţii ignoranţi sau chiar întunecaţii detractori ai învăţăturilor evanghelice nu vor putea trece, pentru că: «Tainică şi în lumina zilei, / Natura nu te lasă să-i sfâşii vălurile, / Iar ceea ce ea nu vrea să-i dăruiască spiritului tău neliniştit / Nu-i vei putea smulge cu pârghii şi şuruburi!».

„Ştiinţa singură va bate pasul pe loc în limitele universului cuantic şi nu va afla nimic despre magnifica realitate transcendentală dumnezeiască, dincolo de timp şi spaţiu, în Împărăţia Trinităţii şi a luminii celei neapropiate, harice (…) Incapacitatea ştiinţei de a învinge impedimentele cunoscute ale «zidului termic», «orizontului cosmologic», «zidului dimensiunilor» cuarcilor şi «zidului lui Planck »al superforţei sau de a nu putea privi dincolo de timp şi spaţiu (adică dincolo de «timpul lui Planck») nu poate fi survolată în mod real decât cu ajutorul Teologiei mistice a Bisericii Ortodoxe, prin contemplarea lui Dumnezeu, prin practicarea cu stăruinţă a rugăciunii inimii (N. n.- şi printr-o viaţă jertfitoare pusă în slujba semenilor, cu dragoste nefăţarnică şi lucrătoare, credinţă neclintită şi dreptslăvitoare, nădejde bine întemeiată şi învietoare, pricepere luminată şi responsabilă, smerenie reală, îndelungă răbdare şi adânc discernământ).

«Ştiinţa trebuie să vadă dincolo de ea pe Dumnezeu, între ştiinţă şi credinţă nefiind o contrazicere. Ştiinţa reclamă existenţa Celui ce i-a dat legi pe care ea le studiază şi care ne convinge cel mai mult că există un Dumnezeu care a dat toate rânduielile ce sunt în lume. Trebuie să mergem de aceea întotdeauna la studierea ştiinţifică a lucrurilor cu credinţa în Dumnezeu, pentru ca, pe lângă ceea ce ne dă ştiinţa pentru viaţa aceasta, să avem şi asigurarea vieţii viitoare şi a înaintării noastre veşnice, desăvârşite – ne îndrumă, cu învăţătura sa plină de har, Părintele Dumitru Stăniloae»”.

Puterea tainică a credinţei

Desigur, Părintele se referea la ştiinţa luminată de credincioşia vie, trăită şi asumată integral prin fapte creştineşti, şi la credinţa dreptslăvitoare, susţinută şi infuzată fericit prin profunde cunoştinţe ştiinţifice, folosite cu înţelepciune şi discernământ pentru uşurarea diferitelor suferinţe omeneşti, sufleteşti şi trupeşti, realizând un sinergism divino-uman uimitor în personalităţi autentic harismatice, cum avem atâtea exemple în istoria bimilenară a Creştinismului sfinţitor, slujitor şi luptător, dar acum ne oprim la marele Profesor chirurg rus şi Doctor fără de arginţi, totodată şi Ierarh al Bisericii Ortodoxe, Sfântul Arhiepiscop Luca, proslăvit de Dumnezeu şi Biserica rusă, ale cărui sfinte moaşte au ajuns şi la noi (o părticică este depusă în Paraclisul «Institutului de Endocrinologie» din Bucureşti, proniator, lângă părticele din trupurile proslăvite de Dumnezeu ale sfinţilor români ai închisorilor).

Acest Ierarh luminat care a trăit până în 1961, trecând şi prin suferinţele de nedescris a unsprezece ani de gulag în Siberia, a fost poate singurul arhiereu ortodox şi opozant deschis al ateismului premiat cu «Ordinul de stat al URSS», în 1946, pentru lucrările chirurgicale remarcabile şi meritele sale excepţionale, ca medic şef al «Armatei Roşii» în timpul marelui război. Ca să decoreze Stalin un arhiepiscop ortodox exilat din ordinul lui în Siberia, însă şi un opozant puternic şi neclintit al ateismului său scelerat, deci în plină prigoană anticlericală, trebuie să fi intervenit proniator Mâna lui Dumnezeu, dar şi faima ştiinţifică a profesorului trebuie să fi trecut demult peste toate prejudecăţile şi inerţiile unui regim totalitar, făcându-l cunoscut în comunitatea ştiinţifică mondială. O astfel de recunoaştere oficială a valorii de excepţie a vieţii unui credincios, a unui «duşman al poporului», venită din partea acelui despot necredincios şi înrăit antiteu, spune totul despre puterea tainică a credinţei!

„În această privinţă, potrivit opiniei marelui gânditor creştin ortodox Petre Ţuţea, nu poate fi eludată «discuţia între Religie – ca sediu al Adevărului, transcendent în esenţă – şi ştiinţă ca sediu al utilităţii, comodităţii mintale, paradoxului şi rătăcirii»”. Aceste lucide, acide şi exigente aprecieri nu exclud importanţa, frumuseţea şi acurateţea cercetării ştiinţifice, dar o invită să se subordoneze spiritual şi moral de bună voie teologiei dreptslăvitoare (regina tuturor ştiinţelor) şi misticii ortodoxe (împărăteasa lor), care s-o conducă pe drumul mântuirii până la primirea învierii lăuntrice a slujitorilor ei şi apoi în bucuria veşnic neînserată, căci la ce i-ar folosi celui mai mare savant toată bogăţia cunoştinţelor, reale sau imaginare, dacă la urmă şi-ar pierde sufletul?

Oare de ce Newton a putut recunoaşte sincer că descoperirea legii gravitaţiei universale i-a fost «inspirată de Dumnezeu», iar „Hippolyte Taine, cu tot pozitivismul lui, a afirmat, – după câte îmi amintesc – că dacă un «extraterestru ar coborî aici, prima întrebare pusă pământenilor ar fi aceasta: în ce credeţi voi»?. Întrebarea implică adevărul secundum fidem, nu secundum rationem” (Petre Ţuţea – «Tratat de antropologie creştină»).

Marii oameni de ştiinţă pe care i-am cunoscut de-a lungul vieţii noastre erau toţi modeşti, oneşti (nu se împăunau nicicând cu descoperirile lor sau ale altora, uitând de unde au plecat şi cu cine au colaborat în lucrarea lor!), nu-şi trâmbiţau emfatic şi prematur realele, părutele sau nesigurele descoperiri ştiinţifice, nu-i dezavuau pe cei real credincioşi şi erau pe deplin conştienţi de limitele cunoştinţelor lor; pe de altă parte, credincioşii, real luminaţi şi chiar sfinţiţi, care au intrat definitiv în inima noastră, aveau cu toţii cunoştinţe ştiinţifice şi culturale solide, pe care însă le aşezau cu smerită cugetare la picioarele Logosului întrupat în istorie şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi de aceea dădeau întotdeauna roade bune!

Aşadar, adânc teologic „spunea Ecclesiastul (8, 17): «Atunci mi-am dat seama, privind lucrarea lui Dumnezeu, că omul nu poate să înţeleagă toate câte se fac sub soare, dar se osteneşte, căutându-le, fără să le dea de rost; iar dacă înţeleptul crede că le cunoaşte, el nu poate să le pătrundă», fiindcă întru Sfânta şi Dumnezeiasca Treime «sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoaşterii»” (Coloseni – 2, 3).

Sincer, foarte sincer, avem serioase temeiuri să credem că aceste modeste gânduri de readucere în aria străbună le-ar putea fi de folos tuturor celor care vor „să se împodobească cu penele altora, fără a putea zbura cu ele”, dar mai cu seamă au nevoie de multă rugăciune, fierbinte şi stăruitoare, pentru sufletele lor încă pătimaşe, pline de părere de sine şi încă nenăscute duhovniceşte, pentru a se întoarce la cuminţenia cea dintâi…

Memoria Luminii, credință, știință și conștiință (I) Reviewed by on . Din clipa în care am primit îndemnul şi binecuvântarea de a scrie o asemenea lucrare, am (re)simţit cu tărie trei simţăminte diferite, dar deopotrivă de adânci, Din clipa în care am primit îndemnul şi binecuvântarea de a scrie o asemenea lucrare, am (re)simţit cu tărie trei simţăminte diferite, dar deopotrivă de adânci, Rating:
scroll to top