Home » Arhiva AXA anul III » Axa 33 » Ivan Andreyev: Tânărul părinte Vladimir

Ivan Andreyev: Tânărul părinte Vladimir

Din copilărie am avut o prietenă care era cu doi ani mai mare decât mine. S-a măritat cu doi ani înaintea mea. În primul an de căsnicie li s-a născut un fiu, care a fost botezat cu numele de Vladimir. Chiar de la naşterea sa copilul uimea cu ochii săi mari, căprui închis, care aveau o expresie plină de tristeţe. Copilul era deosebit de tăcut. În al doilea an al căsniciei lor s-a născut un al doilea băiat, care a fost numit Boris. Acest copil era opusul fratelui său mai mare. Din prima zi a venirii sale pe lume el a uimit pe toţi prin caracterul său foarte zgomotos şi plin de viaţă. Eu îi iubeam pe amândoi şi veneam să am grijă de ei şi îmi petreceam timpul cu ei. Vladimir a crescut şi a rămas exact la fel ca la început. Nu vroia niciodată să se joace cu alţi copii. Se aşeza şi rămânea singur în linişte într-un colţ. Acest lucru îi deranja pe părinţii lui. „La ce se tot gândeşte acest căpuşor?”, m-au întrebat părinţii. Tatăl şi mama erau foarte credincioşi şi îşi creşteau copiii în acest spirit. Micuţul Volodya era dornic să meargă la biserică şi se ducea adesea împreună cu doica lui, atunci când părinţii săi, din oarecare motive, nu puteau merge la sfânta slujbă. Cel de al doilea băieţel, Boris, dimpotrivă, era leneş în privinţa mersului la Biserică.

Când a venit vremea ca Vladimir să meargă la şcoală, mama lui mi-a spus: „Nu ştiu cum va fi în stare să înveţe Vovochka. Se pare nu este doar incapabil, dar este şi ceva anormal la el. Nu este interesat de nimic altceva în afară de biserică; este întotdeauna tăcut şi absorbit de gânduri care nu sunt potrivite cu vârsta lui”. Părinţii lui greşeau; ei nu îşi înţelegeau propriul copil. El a parcurs toate clasele până la sfârşit ca primul din clasă, uimindu-şi profesorii cu mintea şi talentul său. Iar după ce a terminat liceul a declarat că vrea să intre la academia teologică pentru a se instrui mai departe, dar şi aici părinţii nu au înţeles calea pe care şi-o alesese şi care îi fusese în mod clar indicată chiar de Dumnezeu. Ei au insistat că ar trebui să urmeze cursurile de patru ani ale universităţii la orice secţie ar fi ales el; iar dacă după aceea intenţia sa va rămâne neschimbată, atunci ei îi vor da binecuvântarea să intre la academie. „Eşti încă foarte tânăr”, i-au spus ei; „ascultă de părinţii tăi”. Iar el i- ascultat cu supunere.

Cursurile de patru ani ale departamentului de drept au fost terminate în trei ani, după cum se permitea pe atunci, iar apoi a intrat la academie. După ce a terminat academia a fost foarte repede hirotonit diacon, iar în 1916 a fost hirotonit preot. El nu îşi dorea să se căsătorească, dar de vreme ce după regulile Bisericii nu avea dreptul să rămână necăsătorit ca preot – priviţi ce mare semn al lui Dumnezeu l-a salvat  şi s-a împlinit cu el.

Familia sa era prietenă cu altă familie foarte credincioasă. Ei aveau o fiică mai tânără care era pe moarte din cauza unei tuberculoze avansate. Medicii au spus că nu va trăi mai mult de o lună. Ea ştia despre dorinţa de neînvins a lui Vladimir de a deveni preot şi de supărarea sa în legătură cu necesitatea mariajului. Şi astfel ea s-a oferit ca o jertfă sfântă, ştiind că va muri. Ea a acceptat căsătoria cu Vladimir, deşi cu greu se putea ţine pe picioare, astfel încât el, rămânând văduv, avea dreptul de a deveni preot. Părinţii nu au împiedicat această faptă sfântă pe care ea şi-a asumat-o înaintea morţii sale. După nuntă au condus-o acasă de la biserică; nu s-a mai ridicat din pat şi în două săptămâni a murit  cu pace.

Părintele Vladimir, însemnat de Dumnezeu de la naşterea sa, a mers pe calea pe care a ales-o. În 1924 el şi părinţii său au fost trimişi din Moscova în oraşul Tver, în aşa numitul „exil voluntar”. În ciuda tinereţii sale, părintele Vladimir se bucura de veneraţia şi dragostea enoriaşilor de la biserica unde săvârşea sfintele slujbe. Nici el şi nici părinţii săi nu aveau dreptul să părăsească oraşul, şi erau consideraţi ca fiind sub observaţia GPU.

Predicile părintelui Vladimir se distingeau prin completa lipsă de teamă. El le cerea tuturor să nu se supună nici unui fel de amestec al bolşevicilor în biserică. El nu asculta nici un avertisment ca să fie precaut. După o predică extraordinară el şi-a luat rămas bun de la părinţii săi, fiind avertizat în secret de către cineva că avea să fie arestat în acea noapte. Cu insitenţă, după ultimul rămas bun pe pământ, el şi-a implorat tatăl şi mama ca sub nici un motiv, chiar nici în momentul morţii, să nu cheme un preot care a intrat în contact cu regimul sovietic [nici unul din cei care rămăseseră sub mitropolitul Serghie după „Declaraţia” sa din 1927], chiar dacă ar fi să moară fără spovedanie şi fără împărtăşirea cu Sfintele Taine. În aceeaşi noapte a fost dus şi executat în închisoarea Lyubanka din Moscova.

După aceasta, până în 1932, nelocuind în Moscova, nu mai ştiu nimic despre familia lui cu care am fost atât de prieteni. În 1935 am fost să-mi vizitez mama, care era destul de bătrână şi locuia în Moscova. Mergând singură pe stradă, l-a văzut pe Boris venind spre mine. Ne-am recunoscut imediat, chiar dacă nu ne văzuserăm de foarte mult timp. Cu ochi arzători a început să-mi spună despre sine.

Am ajuns în primul bulevard şi ne-am aşezat pe o bancă. Şi acestea sunt cele ce mi-a spus despre evidenta minune a milei lui Dumnezeu care i se întâmplase:

“Când au început vremurile tulburi de după Revoluţie, m-am angajat imediat în propagandă. Am intrat în organizaţia Tinerilor comunişti imediat ce a apărut, şi curând, spre mare supărare şi groază a părinţilor mei, am devenit membru al Ligii ateiste. Fratele meu Vladimir a încercat să mă întoarcă la Dumnezeu, insistând să-mi vin în fire, şi probabil atât pe parcusul vieţii sale, cât şi după uciderea lui, s-a rugat mult pentru mântuirea sufletului meu. Dar acest lucru nu m-a făcut să mă îndoiesc. Dimpotrivă, curând după ce a fost împuşcat, eu am devenit capul Ligii ateiste dintr-un oraş îndepărtat, unde am plecat în mod voluntar, după ce m-am căsătorit cu o fată care era şi ea în organizaţia Tinerilor comunişti şi care ridiculiza credinţa în Dumnezeu. Părinţii ei, ca şi ai mei, erau foarte credincioşi. Atât ai ei, cât şi ai mei ne-au spus că dacă nu vom lua Taina cununiei ne vor renega. În ciuda diferenţei extreme dintre vederile noastre, eu îi iubeam foarte mult pe tatăl meu şi pe mama mea. Văzându-le supărarea de nedescris, am convins-o pe mireasa mea să împlinim cererea părinţilor noştri, în timp ce în sufletele noastre batjocoream taina cununiei, ne-am cununat în secret- în secret, deoarece altfel am fi fost amândoi împuşcaţi. Înainte de nuntă mama soţiei mele a binecuvântat-o cu o icoană mare a Mântuitorului nefăcută de mâini omeneşti şi a spus: “Dă-ţi cuvântul că nu o vei arunca; chiar dacă nu ei nevoie de ea acum, totuşi nu o distruge”. Cu adevărat nu aveam nevoie de acea icoană şi o ţineam într-o ladă în magazie, împreună cu alte lucruri nefolositoare.

Un an mai târziu ni s-a născut un fiu. Amândoi ne doream să avem un copil şi eram foarte fericiţi de naşterea lui, dar copilul s-a născut bolnav şi slab, cu tuberculoză spinală. Reuşiserăm să păstrăm ceva din averea dinainte de revoluţie, şi propriul meu salariu era suficient încât, fără a cheltui prea mulţi bani, puteam chema cel mai bun medic. Toţi au spus că, în cel mai bun caz, dacă băieţelul ar fi stat întins pe spate într-un corset, ar fi putut trăi până la şase ani, dar nu mai mult. Şi astfel am plecat într-un loc îndepărtat, sperând să găsim o climă mai bună. Acolo am devenit liderul Ligii ateiste şi în fel şi chip am persecutat Biserica.

Copilul avea cinci ani şi sănătatea lui se detereriora din ce în ce mai mult. Atunci nu locuiam în oraş, ci într-un loc sănătos la ţară. A venit zvonul că un celebru profesor de boli de copii fusese trimis în oraş în exil. Era de mers 20 de mile din satul  nostru până la cea mai apropiată staţie, iar trenul mergea doar o dată pe zi. Băiatul era foarte bolnav, iar eu am hotărât să-l aduc pe profesor la noi. Când am ajuns în staţie, trenul a plecat sub ochii mei. Ce trebuia să fac? Să aştept o zi întreagă în timp ce soţia mea era acasă şi copilul putea muri pe neaşteptate fără mine? M-am tot gândit- dar ce putea fi făcut? M-am întors. Am venit acasă şi am găsit următoarele: mama plângând, era în genunchi, îmbrăţişând picioarele copilului, care începuseră să se răcească. Medicul de familie tocmai ieşise şi spusese că acestea erau ultimele minute ale copilului. M-am aşezat la masă lângă fereastră, vizavi de magazie, mi-am luat capul în mâini, şi m-am predat deznădejdii. Dintr-o dată am văzut foarte clar cum uşile magaziei se deschideau, şi din magazie venea răposatul meu frate Vladimir, în veşminte preoţeşti. În braţele sale, cu faţa spre mine, ţinea icoana Mântuitorului nefăcută de mâini omeneşti. Eram uluit! Vedeam clar cum mergea, acum era cu părul său negru şi lung în vânt; i-am auzit paşii apropiindu-se. M-am răcit şi eram înmărmurit. El a intrat în cameră, a venit la mine, şi în linişte mi-a dat icoana în mâini şi apoi a dispărut.

“Nu pot spune în cuvinte”, mi-a spus Boris curgându-i lacrimile pe obraji, “ceea ce am trăit. L-am trăit pe Dumnezeu! Am alergat la magazie, am căutat icoana în ladă şi am pus-o pe copil. În dimineaţa zilei următoare băiatul nostru era complet sănătos. Medicii care îl tratau au ridicat din umeri în cele din urmă. Au îndepărtat corsetul. Nu mai era nici urmă de tuberculoză! Aici am înţeles totul! Am înţeles că  există un Dumnezeu care este milostiv faţă de păcătoşi, şi că prin rugăciunile părintelui Vladimir El făcuse această minune a vindecării copilului şi a soţiei mele şi a mea, mântuirea sufletelor noastre. Fără ezitare, am demisionat nu doar din postul de lider al Ligii ateiste, ci şi din Partidul comunist, în care eram deja membru. Soţia mea a făcut la fel. Am vorbit deschis şi nu am ascuns minunea care ni se întâmplase, din acel moment am spus tuturor, oriunde mă aflam, despre minunea care se întâmplase, şi îi chemam la credinţa în Dumnezeu. Prin sfânta Lui voinţă nu am fost arestat imediat, şi fără a mai amâna nicio zi, am venit la părinţii mei lângă Moscova, unde se instalaseră după sfârşitul exilului. Am botezat copilul , dându-i numele Gheorghe.”

M-am despărţit de Boris, desigur, sub impresia de nedescris a minunii care i se întâmplase prin rugăciunile dreptului părinte Vladimir, şi nu l-am mai văzut niciodată. În 1937 când am venit din sud în Moscova, am aflat de la părinţii săi că, la o lună după botezul copilului, plecase în Caucaz. Boris a continuat să spună tuturor despre greşeala sa de dinainte. Şi iată, în timp ce era perfect sănătos, şi desigur fiind urmărit în secret, dintr-o dată, într-un singur moment, a murit, dar nu din cauza unui infarct. Nu li s-a permis medicilor să determine cauza morţii. Bineînţeles, fusese ucis de bolşevici…

Ivan Andreyev: Tânărul părinte Vladimir Reviewed by on . Din copilărie am avut o prietenă care era cu doi ani mai mare decât mine. S-a măritat cu doi ani înaintea mea. În primul an de căsnicie li s-a născut un fiu, ca Din copilărie am avut o prietenă care era cu doi ani mai mare decât mine. S-a măritat cu doi ani înaintea mea. În primul an de căsnicie li s-a născut un fiu, ca Rating:
scroll to top