Home » Arhiva AXA anul III » Axa 41 » Istorie minunată
Istorie minunată

Istorie minunată

iunie 16, 2010 3:06 pm by: Category: Axa 41, Cetatea creștină Leave a comment A+ / A-

Poate este cam impropriu și chiar exagerat să spun „camarad de arme”, dar o fac pentru că îmi place cum sună și pentru că perioada serviciului militar a avut o însemnătate pentru relația noastră.

Are un nume care mi-e îmi sună princiar: Milan Dușan Filipovici. (Vorbesc la prezent, deoarece mi se pare îndreptățit sfatul fostului Mitropolit al Surojului, Părintele Antonie Bloom, ca să vorbim în felul acesta despre cei plecați la viața veșnică.)

Am fost mai întâi, timp de 5 ani, colegi de grupă la facultatea de energetică, la Politehnică. Milan venea de la Brașov și avea toate calitățile pe care le presupunea un ardelean de odinioară: seriozitate, rigoare, caracter, verticalitate, sinceritate, vorbire directă, fără ocolișuri. Un om dintr-o bucată, cum se spune. Tatăl lui era un eminent profesor universitar la facultatea de industria lemnului.

Apoi am fost colegi de bancă la armată, la școala militară de ofițeri de rezervă de la Bacău. Îi spunea „școală”, și activitatea de la sală era exact ca cea de la școală. Pentru mulți dintre noi, pentru mine în orice caz, a fost, mai degrabă, o joacă de-a armata, dar și o foarte interesantă experiență de viață, pentru cine a știut s-o ia ca atare și îndeosebi pentru cei care, ca mine, nu trăiseră viață de cămin studențesc. Spre deosebire de facultate, perechile în bănci erau fixe. Cinci luni, zi de zi, am stat unul lângă altul, în ultima bancă de pe rândul de la perete, asta și pentru că eram dintre cei mai înalți. Lucrul acesta a creat între noi o legătură aparte, un fel de solidaritate subterană. A fost perioada în care ne-am cunoscut și am comunicat cel mai mult, nu neapărat numai și preponderent prin cuvinte. Era, mai degrabă, un soi de împreună simțire.

Au trecut mulți, mulți ani fără să mai știm unul de altul.

După ce mi-a plecat duhovnicul, Părintele Iulian Stoicescu, la Domnul, în anul 1996, am mers, un timp, duminica, pentru Sfânta Liturghie, la „biserica rusă”, „a studenților” (acolo le plăcea copiilor mei, și ei la vârsta studenției). După aceea mi-am găsit adăpost potrivit la biserica Doamnei, în primul rând din motiv de duhovnic. (Sigur, știu că, în principiu, se cuvine să mergi la parohia la care ești arondat, dar cred, din motive pe care nu este locul să le dezvolt acum, dar care sunt destul de evidente, în București, ca de altfel în oricare mare oraș, situația este ușor diferită.) La biserica Doamnei l-am aflat, în grupul celor care țineau strana, stâlp neclintit, pe Milan. Era, chiar, epitrop, după câte aveam să aflu în scurt timp. M-am mirat mult și m-am bucurat tare. Când ne despărțisem niciunul dintre noi nu eram apropiați de Biserică și nu aveam mare habar de credința noastră ortodoxă.

Și, acum, iată istoria care este cuprinsă în această închidere de cerc. În studenție, citeam cu destulă consecvență cele două publicații literare din București. Gazeta literară (devenită mai apoi, după 1968, România literară) și Luceafărul. Observând lucrul acesta, la un moment dat, Milan, mi-a sugerat că poate ar fi bine să citesc și Tribuna de la Cluj, pe care el o considera mai bună, la vremea aceea, decât omoloagele ei bucureștene. Și, clujean fiind eu un pic, și, cunoscând seriozitatea lui Milan, am luat mai întâi, cu curiozitate, un număr, după care, constatând că, într-adevăr, este foarte bună, am început s-o cumpăr cu regularitate. Întâmplarea a făcut ca în chiar primul număr să dau peste un articol al lui Ion Pop (dacă mi-aduc bine aminte) despre noua generație de poeți care tocmai se afirma, în condițiile dezghețului cultural de după 1964. Acest dezgheț, prielnic înfloririi, făcea ca ea să poată fi considerată o generație, în ciuda faptului că erau de vârste diferite. Între multele nume citate (Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Ion Gheorghe, Ilie Constantin, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Adrian Păunescu…), dădea o anumită întâietate lui Ion Alexandru (pe vremea aceea încă nu ajunsese… Ioan), poate și pentru faptul că era ardelean de-al lor. În consecință am început să caut poezia acestuia. M-am îndrăgostit pe loc de creația sa. A mai trecut un timp și, după întoarcerea sa din Germania, unde primise o bursă Humbold, timp în care l-am urmărit permanent cu mare entuziasm, l-am căutat la Universitate, ca să-i audiez cursurile (cursul special Eminescu – ca asistent al lui Zoe Dumitrescu – Bușulenga, cursurile de limba ebraică, mai târziu cursurile de literatură comparată de la facultatea de limbi străine sau cele de poezie „bizantină” de la Arte Plastice). Apoi, ca o continuare firească, l-am cunoscut personal. El ne-a îndrumat, pe mine și pe alți tineri, spre Biserică și spre viața liturgică. De aici s-a pornit tot firul cu minunat al viețuirii mele și al familiei mele în Biserică. Așa am ajuns să cunosc oameni cu totul și cu totul excepționali, unii, precis, sfinți acum. Așa am ajuns să-mi constitui cercul de prieteni pentru toată viața și pentru dincolo de ea. Așa am ajuns să cunosc extraordinara cultură a Bisericii noastre.

Dumnezeu pusese prin Milan acea primă sămânță, făcuse în mine acea primă mișcare, imperceptibilă și indefinibilă, ca aceea unui minuscul ac de macaz existențial, care apoi, prin efectul rostogolirii bulgărelui de zăpadă și al transformării lui în avalanșă, a condus la o așezare în Biserică definitivă și plină de nesfârșite bucurii duhovnicești. Pentru aceasta îi sunt lui Milan infinit și etern recunoscător! Și, iată-mă acum regăsindu-l pe fostul meu coleg la biserica Doamnei și el bine așezat în același teritoriu al lui Hristos, îmbarcat pe aceeași corabie. Se închidea în chip neașteptat un cerc cu totul minunat. Pentru mine, în orice caz. Fusesem camarazi de arme în armată, eram acum camarazi de arme duhovnicești în oștirea lui Dumnezeu. În mod sigur, el era acum un combatant mult mai bun.

Cum am spus, l-am aflat pe Milan mereu acompaniind cu prezența sa grupul de cântăreți de la strană. Era plin de entuziasm, mereu foarte atent, preocupat de toată complexitatea tipicului slujbelor, învățase destul de bine cum trebuiesc rotite și întrețesute cărțile, pentru ca totul să se desfășoare după rânduială. Participa îndeosebi la părțile care se cer citite. Citea adesea și citea cu o dicție deslușită și interpretativă prin care sublinia fiecare înțeles al textului. Din când în când, fără a fi un om cu mari dotări întru ale cântatului, cânta. Cântarea sa nu era ceea ce în mod obișnuit numim cântare. Ea nu venea din coardele vocale, ci dintr-un lăuntru insondabil al ființei, ca un fel de unduire mistică a ei, o ființare slăvitoare a întregii persoane, o agățare de copil la sânul Părintelui ceresc. Exprimarea lui, de orice fel ar fi fost, te ținea totdeauna treaz, atent. De altfel, a făcut și el Teologia, din pură pasiune. Eu l-aș fi văzut imediat preot, dar nu știu dacă el s-a gândit mai apropiat la așa ceva.

Din când în când mă punea și pe mine să citesc câte-o paremie, vreun psalm sau o rugăciune pe la vecernii sau la privegheri. Nu pot să uit cum, tot văzând cum eu apar la biserică numai pentru Sfânta Liturghie, o dată mi-a spus oarecum în treacăt, mustrându-mă totodată blând și ferm: „Știi, Costion, și utrenia este foarte frumoasă!” Când a aflat că există așa ceva, mi-a cerut destul de imperativ cărți scrise de mine. Comenta cu exigență gesturile mele întru ale scrisului sau aparițiile în media, când dădea peste ele. Uneori, mă dojenea mai cu blândețe sau mai cu asprime, după cum era cazul. La un moment dat mi-a spus că are o evlavie anume pentru Sfântul Filaret, mitropolitul martir din timpul lui Ivan cel Groaznic, și atunci i-am dat filmul Țarul de care tare s-a bucurat.

În biserică făcea cu abnegație și cu totală implicare tot felul de gesturi simple de slujire: la Florii împărțea crenguțe de salcie, iar la Rusalii frunze nuc. Tăia pâinea de la litie spre împărțire credincioșilor. Purta epitaful sau vreun prapure în Vinerea Mare. Strângea colecte cu diferite prilejuri, când Biserica făcea apel în acest sens. Punea și strângea tetrapodul pe care se pune sfânta evanghelie sau vreo altă carte de slujbă, spre citire sau spre sărutare. Și altele asemenea.

Neavând el însuși copii, după copiii duși spre împărtășire duminica la altar, de el și de soția sa, cred că avea o mulțime de fini.

Într-un cuvânt, ca să folosesc o expresie acreditată în Biserică și care este cât se poate de potrivită în acest caz, Milan mă smerea tăcut prin felul lui de a fi, de a ființa în biserică. Statura sa duhovnicească îmi impunea și, prin însăși existența ei, mă dojenea în toate alunecările mele, în trăirile mele călduțe.

Tot îmi propuneam să stabilesc o legătură mai apropiată cu el, și dincolo de zidurile și evenimentele bisericii, să-l invit acasă la noi, să ne spunem mai multe, dar am tot amânat. (Încă o dată se dovedește că amânările, în cele bune, sunt de la vrăjmașul.) De aceea nici nu știu acum prea mult despre el, despre viața lui care trebuie să fie plină de o puzderie de fapte bune, făcute discret, smerit.

A fost luat brusc dintre noi, cu totul pe neașteptate. Un om care a dus o viață cumpătată, un om înduhovnicit, pentru care biserica era poate mai mult decât propria-i casă, un om care nu fusese mai niciodată bolnav, cu o siluetă tinerească, cu analize bune.

În Duminica Pogorârii Sfântului Duh, mi-a dat o dat o frunză de nuc… În lunea Sfintei Treimi nu l-am văzut, dar am crezut că o obligație sau alta îl purtase la o altă biserică (ceea ce se întâmpla extrem de rar). Aveam să aflu că se împărtășise mai de dimineață și fiindu-i rău plecase. Duminica următoare aveam să-l aud pomenit la ectenia de după citirea Sfintei Evanghelii, cu cereri extrem de fierbinți de a fi ridicat din patul în care se afla grav bolnav. Cu o zi înainte suferise un atac cerebral, continuat de două infarcte succesive, care, în cele din urmă, după o săptămână de luptă, i-au fost fatale.

Șocul în comunitatea bisericii a fost mare, desigur și datorită bruscheții și rapidității cu care s-au petrecut lucrurile. Sigur, în Biserică fiind noi, toți au considerat că Dumnezeu a avut socoteala Lui. Diversele explicații încercate, care de care mai duhovnicești, au convers spre faptul că Dumnezeu l-a iubit atât de mult încât l-a luat la El. „L-a luat de păr și l-a tras în rai”, spune o prietenă de-a mea. Eu cred că și un bătrân înțelept, cum începuse să devină el, ne-ar fi prins extrem de bine în vremurile acestea. Dacă ar fi să-l asemăn cu cineva ca tip de om, apoi l-aș asemăna cu arhitectul Mihai Urzică, vrednicul de pomenire autor al unor lucrări de mare folosință, pe nedrept neglijate astăzi, precum Minuni și false minuni și Biserica și viermii neadormiți. Dacă ar fi să-l repartizez unui sfânt potrivit lui, apoi l-aș vedea în preajma Sfântului Alexie, Omul lui Dumnezeu.

După ce a murit, l-am căutat pe internet. L-am aflat cu o singură prezență, ca membru și secretar științific al Societății de Instalații Electrice și Automatizări (a fost un inginer deosebit de destoinic). Și când te gândești câte nulități umane, câți posedați de duhuri rele sunt extrem de „vizibili”…

Un obișnuit, ca mulți alții, s-ar putea spune de cineva care nu l-a cunoscut și citește numai aceste sumare rânduri. În fapt, a fost Milan Filipovici un om extraordinar, unul dintre acei oameni neștiuți și necunoscuți decât în cercul lor apropiat, dar care constituie sarea lumii, care-i dau gust și o ajută să nu se altereze dramatic. Și pentru că-l cunosc și pentru că o știu, sunt obligat să dau mărturie în acest sens. O să-i simt lipsa, mai ales, la fiecare slujbă. Lipsa lui îmi va apărea ca o spărtură dureroasă în fresca bisericii.

Ceea ce știu eu este că a plecat întru totul pregătit pentru Întâlnire! Era deja bun prieten cu Prietenul Hristos! Așa că, după ce ni se zvântă lacrimile, nu putem decât să-l fericim! A fost înmormântat în Duminica tuturor sfinților români. Cât o fi el de sârb, cu ei își va afla locul de odihnă…

Istorie minunată Reviewed by on . Poate este cam impropriu și chiar exagerat să spun „camarad de arme”, dar o fac pentru că îmi place cum sună și pentru că perioada serviciului militar a avut o Poate este cam impropriu și chiar exagerat să spun „camarad de arme”, dar o fac pentru că îmi place cum sună și pentru că perioada serviciului militar a avut o Rating: 0

About Costion Nicolescu

Lasă un comentariu

scroll to top