Home » Arhiva AXA anul III » Axa 47 » Mănăstirile rupestre din Basarabia
Mănăstirile rupestre din Basarabia

Mănăstirile rupestre din Basarabia

septembrie 16, 2010 12:50 am by: Category: Axa 47, Basarabia Leave a comment A+ / A-

Încă din Antichitate în spaţiul Daciei sunt pomenite săpate în stâncă, de o parte şi de alta a râului Tyras (Nistru) şi a afluenţilor săi, atât în lucrările istoricului Herodot cât şi în cele ale geografului Strabon, lăcuşuri de cult, în care îşi duceau viaţa austeră numeroşi pustnici, ce formau o castă sacerdoţială importantă.

Întruna din expediţiile organizate cu scopul de a carta peşterile din carstul şi pseudocarstul dintre Carpaţi şi Nistru, am fost profund impresionat de existenţa unor mănăstiri rupestre în stâncile teraselor înalte a râurilor Răut şi Nistru din Basarabia şi a unor mici afluenţi ai acestora.

După ce am schimbat câteva microbuze (rutiere) am ajuns în cele din urmă pe ruinele fostului târg medieval Orheiul Vechi, care fuseseră amplasat pe terasa înaltă din dreapta Răutului (râu foarte asemănător cu Jijia), într-un meandru strâns al râului. Din spusele localnicilor „Orhei” ar însemna „loc protejat”.

Într-adevăr, atât la est, sud şi vest, peste râu, malul este abrupt, inaccesibil, doar pentru alpinişti, iar dinspre nord, nord-vest terasa are un urcuş semiabrupt,care se prelungeşte ca o culme spre sud, sud-est, unde se văd ruinele fostului târg Orheiul Vechi. În partea stânga de o parte şi de alta a Răutului există satul Tribujăni iar pe partea dreapta a fostului târg (stânga pârâului) satul Butuceni.

Mergând pe jos, dinspre ruine spre Butuceni am rămas surprins de „cuiburile de vultur” săpate în stânca de pe partea stângă a Răutului, care sunt postate pe 2-3 aliniamente altitudine din zona median-superioară a terasei înalte.

Peşterile-chilii au fost săpate în stâncă (calcar oolitic în alternanţă cu gresii dure – analogie cu cele de la Bucium – Dealul Repedea Iaşi, Dolheşti – Dealul Rusu, Ripiceni din apropierea Prutului) de fenomenele mareice ale fostei Mări Sarmatice, cu ocazia transgresiunilor şi regresiunilor marine de acum peste 10 milioane de ani în urmă. Au fost modelate ulterior pentru a putea constitui lăcaşuri de cult sau locuit. Gresiile badeniene şi calcarul oolitic sarmaţian au suferit numeroase fenomene erozive climatice şi mareice.

Ajuns în apropierea râului Răut, am putut număra peste 15 peşteri, însă surpriza a fost şi mai mare atunci când am început să le cercetez, când numărul lor aproape că s-a dublat iar informaţiile privind încărcătura spiritual-istorică m-a copleşit. Am fost „aruncat” pe un alt tărâm spaţio-temporar, mai ales atunci când, fiind în interiorul chiliilor „cuib de vultur” m-am lăsat „sedus” de încărcătura spiritual-istorică a acelor mici cavene , meditând la rolul şi influenţa pe care o aveau la acea vreme casta sacerdoţială – getică din acest spaţiu al Daciei.

Arheologii basarabeni au descoperit numeroase urne funerare în concavităţile unor pereţi ai peşterilor , datând din vremea geţilor, când defunctul era incinerat şi cenuşa acestuia introdusă într-o urnă ce era depusă în nişe secrete din interiorul peşterilor, invocându-se şi un cult al strămoşilor. Practic aceste „locuri protejate” au o sorginte spirituală cel puţin din timpul geţilor(dacă nu chiar din neolitic) fiind şi astăzi medii propice monahale pentru călugării basarabeni.

Contemporani cu Deceneu, slujitori ai lui Zalmolxis, monahii geţi preferau izolarea (aşa cum fac călugării de astăzi) pentru o mai bună integrare în viaţa spirituală a comunităţii religioase.

De remarcat că întregul sistem al peşterilor rupestre de la Orheiul – Vechi – Butuceni este împărţit în:

a – chilii antice;

b – chilii medievale;

c – chilii contemporane;

Din categoria celor antice fac parte marea majoritatea peşterilor-chilii, deoarece o parte dintre acestea au fost reutilizate în epoca medievală şi cea contemporană. Prin analiza atentă şi cartarea fiecărui locaş carstic şi de cult am putut obţine statistic, cu o oarecare probabilitate (numărul putând fi mai mare deoarece factorii de mediu cutremurele şi chiar intervenţia omului au acţionat ireversibil asupra acestora ducând la dispariţia a cel puţin 1/3 sau chiar mai mult) o imagine de ansamblu asupra fenomenului religios din peşterile rupestre basarabene.

De exemplu, monahul Eufimie de la Mănăstirea Orheiul Vechi – Butuceni ne informa, că în trecut existau peste 70 de peşteri, în apropierea mănăstirii, însă astăzi mai sunt circa 40.

Din cele peste 90 peşteri cartate la Orheiul Vechi – Butuceni – Ţâpova şi Saharna, doar ½ au fost locuite de casta sacerdoţială antică şi medievală, iar în 3 peşteri rupestre (Orhei, Ţâpova şi Saharna) există şi astăzi mănăstiri funcţionale cu câteva zeci de călugări şi preoţi.

În peşteri s-au găsit peste 175 de amenajări scobite în interiorul peşterilor sau laviţe din piatră, demostrându-se existenţa a cel puţin 150 de călugări care au vieţuit concomitenit sau de-a lungul timpului.

Defalcat pe locaţii am obţinut:

Orheiul Vechi (stânga râului Răut) – cu faţada spre est, are 20 de peşteri rupestre cu 52 de amenajări umane. În mănăstirea din piatră există un altar, naos şi pronaos care se prelungeşte spre nord cu o nouă încăpere în care sunt săpate de jur împrejur, în stânca de gresie 12 lăcaşuri ale călugărilor, care astăzi nu mai sunt locuite. În pronaos există un locaş al stareţului, în care monahul Eufimie veţuieşte şi astăzi.

Peştera lui Bosie are mai multe încăperi, fiind legate între ele. Acest sistem carstic a fost prelucrat încă din antichitate (fiind vizibile modificările ulterioare) de către călugării geţi, fiind mărite şi îmbunătăţite ulterior cu ferestre şi uşi largi de către postelnicul Bosie în secolul al XVII-lea. Aliniamentul încăperilor de cult este poziţionat la 30-35 m faţă de albia râului Răut, fiind orientat cu faţada spre est, nord-est.

Tribujăni – la sud de satul Tribujăni şi circa 2 km est de Mănăstirea Orheiului Vechi, sunt peste 10 peşteri, săpate în piatră prin anii 70-80 (secolul XX) cu ocazia exploatării pietrei sub forma de lespezi, fiind la peste 100 m altitudine, în malul abrupt din stânga râului Răut.

Butuceni (N-NV satului). În masivul abrupt din N-NV satului Butuceni, la peste 170 m altitudine se găsesc 3 peşteri cu faţada spre S, fiind locuite din Antichitate de probabil 10 călugări geţi.

Butuceni (V-NV) la circa 150-180 m altitudine faţă de albia râului Răut, pe două aliniamente, s-au descoperit cu faţada spre E, câteva peşteri rupestre cu urme de locuire antice (6 călugări).

Butuceni (V-SV) „Peştera Mare”. Aici a fost descoperită cea mai mare peşteră din zonă (cu peste 60 m lungime şi h = circa 8 m) care este posibil să fi fost locuită încă din paleolitic, neolitic şi chiar mai târziu. La 30-50 m spre vest, dar la un nivel superior, pe două aliniamente au fost găsite 10 peşteri rupestre cu amenajări de tip chilii pentru circa 15 călugări. Unele dintre ele au ferestre şi şănţuiri specifice unor dispozitive de lemn (uşi) pentru timpurile friguroase, fiind orientate spre est, paralel cu peşterile rupestre de la Orheiul Vechi care sunt la circa 600-700 m pe malul stâng al Răutului (de menţionat că râul meandrează strâns în acest sector geologic, creând astfel de dăltuiri în masivul de roci dure). Deşi nu se cunosc modificări majore, totuşi credem că şi aici, ca şi peşterile lui Bosie, în perioada medievală, acestea au suferit unele modificări în ceea ce priveşte dimensiunile şi confortul.

SANY0450 2

Pe ansamblu, despre sistemul peşterilor rupestre de la Orheiul Vechi – Butuceni credem că a constituit în perioada getică, o puternică comunitate religioasă sacerdoţială despre care se ştia pe întregul cuprins al Daciei, deoarece însăşi părintele istoriei Herodot consemna în scrierile despre geţi, existenţa acesteia pe cursul mijlociu al Tyrasului.

După o zi de cartat şi analizat peşterile din acest sector al Răutului, cu îngăduinţa ieromonahului Eufimie, am rămas peste noapte (începutul lui august 2010) în pronaosul bisericuţei din stâncă. Liniştea abisală a peşterii-mănăstire a creat pentru mine un cadru feeric, impresionându-mă emoţional puternic (aducându-mi aminte de nopţile petrecute în copilărie – la Isaiia – când la lumina lămpii cu gaz, bunicul aşeza candela la icoana Maicii Domnului şi tămâia camera, după care mă învăţa tainele sufleteşti ale rugăciunii în inimă – fiind la acea vreme clopotarul satului). Obosit după periplul ştiinţific din cursul zilei, am adormit la lumina lumânărilor şi a candelelor.

Încurcătura spirituală a locurilor este atât de mare încât toţi cei care vin în contact cu acest colţ de athos românesc se simt purificaţi, elevaţi şi chiar vindecăţi miraculos de unele boli incurabile.

Am întâlnit turişti şi pelerini din toată Basarabia şi chiar din unele colţuri îndepărtate ale Ucrainei şi Rusiei.

Din cele trei locaţii cu peşteri – rupestre cea mai mediatizată este Saharna (văzând numeroase afişe prin Chişinău) fiind cea mai „bogată” şi mai vizitată mănăstire, care a funcţionat şi-n vremurile grele ale ateismului comunist.

Mănăstirile rupestre medievale de la Ţâpova şi Saharna au fost vizitate şi de Ştefan cel Mare, chiar legându-se sentimental de cea de la Ţâpova prin cununia religioasă cu prima soţie Maria Voichiţa.

***

A doua zi am plecat, la sugestia unei studente de la Universitatea de Geografie de la Chişinău, spre valea Nistrului, la circa 50-60 km spre Ţâpova şi Saharna. Mijloacele de transport sunt pe bucăţi, schimbând astfel patru „rutiere”, iar de la ultima oprire pe jos încă vreo 4 km. Efortul s-a meritat.

Ajuns pe malul Nistrului la Ţâpova (pentru a doua oară -prima dată imediat după 1990 după „Podul de Flori” de la Prut, când am mers la Dăbăsari, la un gen de „pod de flori” peste Nistru, la românii de dincolo de acest râu. La această manifestare era şi fostul preşedinte Snegur care a ţinut o alocuţiune fraternă , după care la puţin timp s-a declanşat un război sângeros între ruşi şi moldoveni).

Am rămas mut la frumuseţea locului, la grandoarea râului-fluviu. Are o asemănare izbitoare cu albia Dunării în zona apropiată Cazanelor (Clisura Dunării). Diferenţa fiind mărimea (cam 1/2) şi faptul că doar malul drept abrupt al Nistrului se aseamănă cu cel deschis al Dunării, malul stâng fiind mult mai domol, dar totuşi nelipsit de relief carstic, deoarece se pot vedea în Transnistria câteva peşteri cu gura de intrare mare.

După ce am vizitat mănăstirea nouă de pe terasa înaltă din marginea sudică a satului, am coborât treptele spre schitul din piatră unde Ştefan cel Mare şi-a legat viaţa de Maria Voichiţa.

Schitul este etajat: la partea superioară clopotniţa, la mijloc bisericuţa şi chiliile ce plecau din naos, comunicând între ele (9+3 chilii), iar la nivelul inferior magazie, pivniţă, prescurărie. La nivelul mijlociu al schitului se văd ruinele unei alte bisericuţi mai vechi cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci”.

Chiliile vechi antice şi cele medievale păstrează laviţe de tip pat, din piatră, cu mici ocniţe pentru provizii şi chiar sobe din lut cu gaură în stâncă pentru evacuarea fumului.

La Ţâpova complexul mănăstiresc rupestru este la fel de numeros şi bogat spiritual ca şi cel de la Orheiul Vechi- Butuceni, cu menţiunea că cel dintâi este vizitat integral, pe când cel din urmă doar ¼ este integrat circuitului turistic, restul fiind vizitat de cercetători, alpinişti sau căutători spirituali evlavioşi. Vindecările miraculoase de la Ţâpova atrag numeroşi bolnavi şi turişti care se cazează în sat pe la cetăţeni sau la Mănăstirea Nouă.

Din cele 36 de peşteri rupestre descoperite aici, 12 se găsesc pe nivelul superior (Schitul Vechi), 12 pe nivelul median şi 12 pe nivelul inferior. Toate sunt orientate spre est, având ca privelişte pitorescul Nistru. Faţă de râul-fluviu, peşerile rupestre sunt poziţionate la peste 200 m faţă de albia minoră a acestuia.

Schitul din stâncă a fost amenajat probabil prin secolul al XV-lea, pe vechile ruine antice, deoarece Ştefan cel Mare îl găseşte aici şi se cunună cu prima lui soţie Maria. Tot despre acest schit se leagă şi apariţia la 1666, în mod miraculos, a icoanei Maicii Domnului, în timpul Episcopului Damian, care i-a săpat o încăpere mare în etajul mijlociu al abruptului, denumită biserica Sf. Nicolae (ANRM, fond 1135, inv. 2, dosar 66-Dosarul parohiei Ştefan cel Mare, comuna Horodiştea, judeţul Orhei. Monografia 7).

Denumirea satului din apropiereŢâpova, se trage de la cetăţuia getică de pe promontoriul dintre râpa Blănăriţei şi Valea Satului, ce ar fi fost denumită ŢIPAVA sau de la ţipătul pe care îl fac cascadele din apropiere.

După o zi de muncă istovitoare, mi-am permis o baie în râul Nistru, la confluenţa pârâului Valea Satului cu acesta, ca apoi să-l rog pe stareţul Mănăstirii de pe Deal (Mănăstirea Noua) arhimandritul Policarp, să-mi asigure cazarea pentru acea noapte. Personalul mănăstirii este alcătuit din 6 călugări şi 9 fraţi. Marinimia românului nu cunoaşte limite. Bogaţia sufletească şi altruismul lor nu au frontiere. Aceştia, nu numai că mi-au oferit cazare gratuită, dar m-au invitat şi la cină. Sincer proviziile mele le consumasem, pe apucate în chiliile antice, răgaz de a cugeta la înaintaşii mei ce s-au desăvârşit în rugăciune pe malul Nistrului getic. Un bol cu orez şi legume fierte, nelipsitul compot şi bucata de pâine neagră (aşa cum se găsea pe vremuri şi la noi, fără E-uri) m-au întărit pentru încă o zi.

A doua zi, după o scurtă discuţie cu monahul Eustafie, mulţumindu-i pentru ospitalitate, m-am îndreptat spre Valea Satului, din partea de N (pe unde curge pârâul Ţâpova, afluent de dreapta al Nistrului). Şi acesta, ca şi Nistru şi-a croit albia, ferestruind pachetele de roci dure, în urma căruia a rămas umeri de terase, marmote, peşteri, cascade etc., toate constituind un colţ de rai al acestor locuri.SANY0753

Legenda locului pomeneşte de marele poet mitologic de origine traco-getică Orfeu. Considerat părintele poeziei, Orfeu cânta atât de fermecător, încât reuşea prin intermediul lirei sale, să înblânzească animalele sălbatice, vindeca pe cei bolnavi, înmuia orice inimă umană. În continuare legenda spune că Orfeu s-a îndrăgostit de nimfa EURIDICE, dar nu a avut parte de fericirea ei, deoarece aceasta a fost muşcată de un şarpe veninos, şi moare. Înduioşat de această pierde, Orfeu se retrage pe aceste locuri de la Nistru, (probabil în cetăţuia getică Ţipava, din care se tragea). Tot legenda pomeneşte de faptul că femeile getice ale locului, erau atât de atrase de Orfeu încât, pentru că poetul nu le împărtaşea iubirea, l-au sfâşiat, aruncându-i capul şi lira în apele Nistrului. Trupul acestuia ar fi fost găsit de un păstor şi îngropat în peştera de lângă cascada mare, la poalele cetăţii geţilor. În acest context mitologic, m-am deplasat pe Valea Satului, bineînţeles abătându-mă pe văile mici secundare, pentru a carta toate cavernele existente. După ce am urmat poteca spre nord, nord-vest, am ajuns la o confluienţa dintre două pârâuri. Intuiţia m-a îndemnat să-mi urmez paşii, spre cel vestic, în amonte. Am urcat poteca de urcuş şi m-am deplasat până spre culmea superioră, după care am urmărit cursul pârâului, în aval spre confluenţa celor două pârâuri de unde plecasem. Pe traseu am identificat mai multe “praguri” pseudocarstice, cu cascade ce aveau căderi de marimi variabile, din care una mi s-a părut cel mai interesantă, deoarece în jurul ei existau şi cel puţin 5 peşteri, având chiar un prag de cădere al apei de peste 8 m. Pe aceasta vale am descoperit 15 peşteri, unele locuite probabil din paleolitic.

Pe cea de-a doua vale (spre nord) nu apar peşteri, iar drumul este mai accesibil. Înaintând spre amonte am ajuns, pe cursul mijlociu la o cascadă de peste 10 m înălţime, care are în partea dreaptă, o mică nişă de unde ţâşnesc la suprafaţă câteva izvoare foarte reci. Legenda spune ca sunt izvoare cu “apă vie”, care vindecă orice boală şi că aici ar fi fost îngropat trupul lui Orfeu.

Nu am ratat o baie răcoroasă sub tumultul zgomotos al cascadei (când temperature aerului depăşea 35grade Celsius), escaladând apoi urcuşul greoi al versantului stâng, spre platoul cvasiplan dintre Nistru şi acest afluent.

Făcând o introspecţie, după ce am vizitat cele două văi (vestică şi nordică), pare mai verosimilă ideea amplasării peşterii lui Orfeu, pe afluentul vestic unde locurile se apropie foarte mult de pitorescul descris de legendele locului. Mi se pare mai convingatoare valea vestică deoarece are un relief carstic bogat şi variat, propice unei asemenea “ascunzători”.

Luându-o pe scurtătură, am ajuns deasupra satului de la N de Ţâpova, Buciuşca, iar după o coborâre prudentă am ajuns în acest sat ( amplasat în albia majoră şi prima terasă inferioară a Nistrului), urmând drumul spre Saharna, spre nord, nord-vest. După ce am traversat satul Buciuşca şi apoi Saharna, pe o distanţă de peste 10 km, am urmat indicatoarele spre Mănăstire. Urcând pieptiş stânca din dreapta (la cavernele care sunt vizibile din vale, am ajuns la “Stânca Maicii Domnului”, pe Grimidon. În acest loc a postit 40 de zile monahul Vartolomeu pentru a primi un mesaj de la Dumnezeu unde să construiască un schit. Maica Domnului s-a arătat prin viziune, arătându-i locul unde trebuie să fie construită Mănăstirea. Locul apariţiei miraculoase a Maicii Domnului este marcat printr-un mic paraclis, iar unde au apărut îngerii sunt amplasate cruci semeţe din lemn. Ca mărturie a prezenţei sale pe stânca Grimidon, Maica Domnului şi-a lăsat, în piatră, amprenta talpii piciorului stâng. După această viziune monahul Vartolomeu construieşte la 1778 o bisericuţă din lemn cu hramul “Sf. Nicolae”. La 1813 se trece de la denumirea de Schit la cea de mănăstire. Alături de Schit s-a construit şi Biserica de vară “Sfânta Treime” în 1818. În 1863 s-a ridicat Biserica de iarna. În amonte de cele descrie se găseşte Mănăstirea din Scala, unde sunt şi chiliile antice, care au fost reamenajate în perioada medievala, iar la stânga Izvorul Minunilor. Denumit şi “Izvorul lui Vavilă”, apa acestui izvor vindecă trupeşte şi sufleteşte pe toţi cei care se scaldă în el. Am văzut sute de pelerini care se afundau în bazinul special amenajat. Vindecarea ţineîn special de credinţa puternică a fiecărui pelerin. Chiliile antice din stâncă au fost lărgite, fiind prevăzute cu ferestre şi horn de evacuare a fumului de la vetrele de foc.

Pe masivul Grimidon au fost cel puţin câteva peşteri rupestre, însă în timpul regimul comunist ateu, acestea au fost distruse prin exploatarea pietrei, prin taiere de bucaţi tip bolţar, folosit cu precădere în construcţiile civile (astfel de distrugeri, dar minore, le am întâlnit şi la Tribujăni şi Ţâpova).

La Mănăstirea din Scală (cum este denumit locul cu peşterile rupestre) sunt vizibile două aliniamente: -unul superior cu mici caverne, locuite mai ales vara sau pentru “izolare” şi nivelul inferior compus din cel puţin trei peşteri rupestre, modificate ulterior de monahii precreştini şi creştini (epoca medievală şi modernă). În chilia din partea stângă, de găseşti un moment de răgaz şi singurătate, eşti teleportat instanstaneu cu câteva milenii sau secole în urmă. Liniştea, ecoul spiritual adânc înrădacinat în aceste stânci te catapultează într-o altă dimensiune spaţio-temporală, fapt care duce la transformări uluitoare de ordin afectiv şi empatic a fiinţei umane, simţind chiar fizic o anumită”purificare” mentală şi o armonie sufletească de nedescris.

După vizita efectuata în acest colţ de athos românesc, de pe Valea Nistrului şi cea a Răutului, zile în şir mi-au rămas adânc întipărite în minte şi suflet aceste imagini imaculate ale momentelor de regăsire spirituală cu Sinele meu. Fiecare pelerin în cele câteva minute petrecute în interiorul acestor chilii preistorice este “curăţat” sufleteşte de toate temerile şi impurităţile mentale, plecând cu speranţa că nemurirea există prin rugăciunea sufletului, prin credinţa puternică în lumea de dincolo. Trăirile spirituale înălţătoare pe care le-am experimentat aici, mă cutremură chiar şi acum când aştern pe hârtie aceste rânduri, fapt care m-au determinat să mă gândesc la o revenire cât mai grabnică în acele locuri.

Amintindu-mi acestea îmi vine în minte ideea profesorului linvist bucureştean Gabriel Gheorghe, că românul a fost creştin din vremurile de demult, dovadă stând şi aceaste peşteri rupestre precreştine, care funcţionează ca obiective religioase de peste două milenii şi jumătate.

De aici m-am îndreptat spre cascadele de pe cursul pârâului Saharna care însumează peste 20 de praguri, mai mari sau mai mici.

Spre seara m-am întors la Chişinău, la nişte buni prieteni pe care îi am încă de la Podul de Flori din1990, iar a doua zi spre casa la Huşi.

Expediţia din Basarabia mi-a oferit atât un bogat material ştiinţific, prin existenţa celor peste 80 de peşteri, din care cel puţin 2/3 au fost locuite din paleolitic pânâ în zilele noastre, fiind adevărate focare spirituale, cât şi o experienţă mistică pe care am trăit-o intrând în acele caverne misterioase, cugetând adânc la simbolistica şi rolul lor în susţinerea fenomenului religios, dar şi o pelegrinare transsubstanţială a sufletului în dimensiuni ce depăşesc limitele simţurilor umane obişnuite.

Bibliografie selectivă:

ANRM, fond 1135, inv.2, dosar 66 – Dosarul parohiei “Ştefan cel Mare” comuna Horodiştea judeţul Orhei, 1939. Topa Tudor, Mănăstirile Moldovei, 1990.

Ştefan Ciobanu, Basarabia, Chisinau, 1993.

Vasile Ghimpu, Biserici şi mănăstiri medievale în Basarabia, Editura Tyrageţia, Chişinău, 2000, p. 175-176.

Eugen Bâzgu, Mănăstirile rupestre din bazinul fluviului Nistru, în “Natura”, ian. 2002, p. 7.

Ion Griţcu, Ludmila Iftodi, Mănăstirea Ţâpova, Chişinău, 2005.

Tatiana Fondoş, Mănăstirea Saharna, Chişinău, Editura Universul, 2009.

Vicu Merlan, Carst şi pseudocarst în Podişul Moldovei între Carpaţi şi Nistru, în curs de apariţie.

Vicu Merlan, Dacia esoterică. Simboluri, legende şi tradiţii, manuscris.

Mănăstirile rupestre din Basarabia Reviewed by on . Încă din Antichitate în spaţiul Daciei sunt pomenite săpate în stâncă, de o parte şi de alta a râului Tyras (Nistru) şi a afluenţilor săi, atât în lucrările ist Încă din Antichitate în spaţiul Daciei sunt pomenite săpate în stâncă, de o parte şi de alta a râului Tyras (Nistru) şi a afluenţilor săi, atât în lucrările ist Rating: 0

Lasă un comentariu

scroll to top